MARIANA PÂȘLEA

UN REPER SPIRITUAL ȘI ESTETIC : „MIOZOTIS” DE EUGEN DORCESCU

„Desăvârșit, ă” – adjectivul participial, provenit din participiul verbului tranzitiv „a desăvârși”, prin schimbarea valorii gramaticale, este definit, în dicționar, astfel: „ajuns la perfecțiune”, „perfect”. Îndrăznesc să afirm, fără nicio rezervă, că Eugen Dorcescu tinde spre desăvârșire în poemele sale, cele mai multe de factură mistică, pentru că este un Om credincios, nu la nivel declarativ. Cu precădere, își mărturisește această calitate, demonstrând, prin semnificația versurilor sale, apartenența la lumea celor cu adevărat credincioși prin trăire, relaționare și stare de grație. De-a lungul anilor, a versificat cărți biblice, a scris poeme de factură religioasă, s-a referit, în jurnalul său, de numeroase ori, la epifaniile de care a avut parte, astfel încât s-a impus, de facto, în peisajul liricii actuale ca poet de factură și ținută elevat-spirituală..
Poemele cuprinse în MIOZOTIS (Editura Eurostampa, Timișoara, 2023), o carte atât de frumos intitulată, cu numele unei flori albastre și gingașe – cea de „nu mă uita”, sunt scrise nu într-o seară, nu într-o vară, nu doar într-un an și nici măcar într-un singur deceniu. Cu acest volum se încheie recuperarea și editarea manuscriselor dorcesciene, poezie și proză, fapte remarcabile de istorie literară, realizate de poet și de soția sa, între 2019 și 2023, după cum se știe: Agonia caniculei (2019), Îngerul Adâncului (2020), Adam (2020), Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme (2022), Leviatanul (2022), Miozotis (2023).
La finele fiecărui poem, găsim notate ziua, luna și anul în care a fost scris. Constatăm astfel că poeziile au izvorât din mintea și sufletul autorului între 1972 și 2023. Subtitlul volumului, POEME REGĂSITE, capătă, în contextul lecturii recente a manuscriselor de demult, bogate conotații. Eugen Dorcescu nu reunește aici doar textele cu un mesaj grav și ținută estetică impecabilă scrise în această perioadă, ci reușește mult mai mult: se regăsește pe sine, cel din aceste decenii, cu frământările și gândurile sale, cu trăirile poetice, cărora le-a dat formă, conținut și savoare. Volumul despre care încerc să fac vorbire este dedicat soției: Mirela-Ioana Dorcescu, „Miozotis” fiind, de fapt, o metaforă onomastică. Poezia care dă titlul volumului are un final tulburător: „Adorm pe brațul tău, Miozotis!”
Bijuteriile lirice, cuprinse între copertele foarte frumoase ale cărții, au nu doar darul de a-l delecta pe cititor. Ele oglindesc un parcurs emoțional-creativ, începând din tinerețe și până astăzi, când, ajuns la o vârsta maturității târzii, scriitorul mânuiește condeiul cu vigoare de purtător de lance, îmbogățind tezaurul de valori spirituale destinat contemporanilor și posterității (v. poeziile recente: „Sicomorul” – 2022; „Miozotis” – 2023; „Ostrovul iubirii” – 2023).
De îndată ce deschidem cartea, aflăm că este o ediție critică de Mirela-Ioana Dorcescu și că postfața este semnată de Livius Petru Bercea. În Cuvântul înainte, semnat de soția Poetului, Conf. Dr. la UVT, găsim o emoționantă mărturisire: „Întâlnirea cu Eugen Dorcescu, în anul de grație 2015, a avut printre consecințe afirmarea și, în timp, consacrarea mea drept «dorcescolog», calitate manifestată, în plan literar, în cel puțin două registre: editorial și hermeneutic”. Tot aici este expusă și metodologia ce a călăuzit delicata și trudnica trecere de la manuscris la text vrednic de tipărire.
Între Cuvântul înainte, cu titlul „Miozotis și poezia mistică dorcesciană” și postfața intitulată „Metamorfoze și «evoluții» în opera lui Eugen Dorcescu”, se află poemele „regăsite”, precedate de poemul care dă titlul cărții. Acestea se desfășoară în patru secțiuni, cuprinzând un număr variabil de poeme: „Răstigniri” (1-9) ; „Solilocvii (1-30); „ „Revelații (La Clopotiva)” (1-33) și „Clipe” (1-28). Volumul este completat cu o succintă BIOBIBLIOGRAFIE, urmată de OPINII CRITICE, înregistrate selectiv din exegeza operei lui Eugen Dorcescu.
Neavând pretenția de a fi un critic literar, ci doar un cititor avizat de literatură, după mai bine de șase decenii de când i-am dat de gust, voi încerca să pătrund, cu gândul, cu emoția și cu închipuirea, în esența câtorva poeme, mai ușor de descifrat. În cel care deschide secvența cu numele RĂSTIGNIRI, numerotat cu cifra 1, Eugen Dorcescu încearcă și, cred eu, reușește, ca de fiecare dată, să-și definească lumea. Pe cea din gând. Definirea ei printr-un element vegetal („Lumea, în gând,/ e un lujer de vie plăpând,/ pe care-l ating, rând pe rând/ roua și ploaia și boarea de vânt”) sugerează fragilitatea acesteia în raport cu timpul și anotimpul. Poetul o percepe ca pe un „neant”, în care simte că este și nu este, „lângă lujerul lumii”, în iluzia lumii, pentru că, el „plecând”, și fantomaticul lujer-lume pleacă odată cu cel ce astfel și l-a apropriat. Există în finalul poemului o întreagă filosofie de viață. Lumea există cât și omul care o percepe, ce trăiește concomitent cu ea. Când încetează a mai fi în această lume, ea nu mai există pentru el, ci, eventual, pentru alții. Ideea poetică e veche, dar veșnică sursă de inspirație și de meditație. Murind, omul pleacă în lumea-umbră din lumea- vis: „în iluzia lumii: eu plecând, ea plecând”. Numărul de versuri, relativ mic, nu împiedică mesajul penetrant al poemului dorcescian să atingă sufletul cititorului. E adâncime, e și adevăr în această definire a lumii. Poetul știe, simte, înțelege relativitatea prezenței umane finite în această lume infinită, care se naște pentru fiecare și care dispare cu și pentru fiecare. Și în trecerea noastră prin viață pendularea între a fi și a nu fi stă sub semnul incertitudinii, al relativității: „când eu însumi, și sunt, și nu sunt”.
Și celelalte opt poeme ale acestei secțiuni poartă amprenta poetului, care sondează neînțelesul până în punctul în care totul devine limpede ca lumina zilei: „Toate au fost și-au trecut”/… „ Toate au fost și vor fi”.
Textele celei de-a doua secțiuni, intitulată SOLILOCVII, ilustrează relația OM-DUMNEZEU, concretizată într-un etern adevăr: Dumnezeu există și omul, ființă de lut, îi simte „pe deplin” existența în sine: „că sunt, că eram, că voi fi și că vin…”
Recunoscut ca poet mistic, Eugen Dorcescu, în poemul cu numărul 27, din această parte, surprinde neliniștea omului care, „chemat” și „alungat” de Duhul sfânt, „pricepe și știe/ ce spune vuind, nevăzuta stihie”. „Cel ce străbate cu vuiet văzduhul” nu este vânt, ci însuși Duhul, Ruah: „Duhul ne-alungă exact într-atât/ cât ne cheamă”. Intimitatea cu metafizicul este impresionantă. Foarte sugestivă, în acest sens, este ruga înălțată către Dumnezeu, din finalul poemului „Iadul”: „Nu ne lăsa în lumea/ de noi pângărită,/ probându-ne iadul”. Figurile de stil (epitete, metafore, comparații, invocații retorice) sporesc tăria mesajului acestui poem („seceta ca o gură uscată”; „sângele plantelor”; „Soare putrezit”; „văzduhul… ca un ochi de fântână”; „Peisaje agreste”; „Tu, Cel Etern, unde-i/ sfârșitul ? Vino și/ adu-l!”).
În multe poeme descoperim un original amestec între structura pastelului și cea a psalmului. Poetul se identifică adesea cu natura și frumusețile ei: „Mă-nvăluie vântul. Nu/ mai știu despre mine nimic./ Sunt aidoma ierbii ce-și clatină-n/ vânt prea subțirele spic/ iarba ce poartă în cupele ei/ Stropii de rouă și ploaie”. Eul nu mai are liniște, nici zi, nici noapte, caută să grăbească întâlnirea față în față cu Dumnezeu: „Aștept/ fulgerul Tău/ să mă soarbă.” (Revelații. La Clopotiva, 4).
Câteva dintre poemele secvenței CLIPE aduc în prim plan „personaje” dragi poetului: El Caballero, Medicul, Tatăl, Mesagerul, Profesorul. Trist de adevărat este finalul poeziei cu numărul 6: „Asta suntem: muritori, ajutându-ne unii/ pe alții/ să-ndure/ supliciul./ Atât suntem: gesturi pierdute,/ ce se aseamănă”.
Lui G.I. Tohăneanu i se închină versuri în care se dezvăluie nu numai admirația față de acesta, ci și credința că Profesorul „a ieșit din timp, a dobândit al veșniciei nimb ” („Bătrânul Dascăl”),
Nu pot trece mai departe fără să amintesc poemul „Ostrovul iubirii”, dedicat, evident, Mirelei-Ioana, poem în care autorul își cântă bucuria de a trăi iubind: „Trăiesc, prea fericit, de-o bună vreme/ în inimă și-n gând, Ideea clară,/ platonica Idee legendară/ a Dragostei, ce-a vrut odinioară/ în fermecatu-i ostrov să ne cheme”. De reținut, finalul, magistral, în simplitatea și atemporalitatea mesajului său: „Iubito, Fericirea are chipul,/ de har și de mister, al ființei tale”.
Un poem de altitudine spirituală, „Sicomorul”, îi este dedicat altui om drag, Părintele Ionel Popescu, vicar eparhial. Poetul și-a dorit mult, „ani îndelungi”, să ajungă în Țara Sfântă, la Tabor, în Nazaret, dar, din diverse pricini, nu a reușit și de aceea: „La fiecare zvon de Sărbători,/ porneam în dulci vedenii, spre Iordan,/ prin crânguri de măslini și sicomori”. O întrebare ce-i apasă conștiința ia formă retorică: „Oare de ce-n ființă n-am ajuns /Pe-acel tărâm preabinecuvântat?” În cele din urmă, Poetul înțelege că, prin intermediul preacucernicului Părinte, i-a fost trimis „un semn iconic, clar, adeverit:/ El, Sicomorul, Dudul lui Zaheu”. Mesajul divin îl răscolește, îl umple de bucurie, motivând încheierea apoteotică: „Am înviat din morți. Sunt fericit./ Ce viu și ce concret e Dumnezeu!”
Despre întreaga Operă a Poetului Eugen Dorcescu scrie în postfață nu mai puțin cunoscutul om de cultură Livius Petru Bercea. Citez doar o frază, în care se evidențiază anvergura prezenței Poetului timișorean în literature contemporană: „Poetul tinde, mai ales prin lirica de sorginte metafizică, la o deschidere spre motivele marii poezii, spre perfecționarea poemului (…), nu numai formală, ci și de esență și expresivitate”.
O biobibliografie și o seamă de opinii critice dau rotunjime cărții. O CARTE în toată puterea cuvântului, care, chiar dacă găzduiește o foarte mică parte din lirica dorcesciană și doar câteva extrase din bogata sa exegeză, își edifică pe deplin cititorul asupra a ceea ce reprezintă Eugen Dorcescu în literatura română de azi și nu numai. Prin izbânzile sale literare, Eugen Dorcescu și-a asigurat un loc de cinste în instituțiile literare cărora le aparține: este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1976 și Membru corespondent al Academiei Hispanoamericane de „Buenas Letras” din Madrid, Spania, din martie 2023. Afilierile sale vorbesc de la sine despre importanță și valoare.

by

Referinţă Bibliografică

MARIANA PÂȘLEA, UN REPER SPIRITUAL ȘI ESTETIC: „MIOZOTIS” DE EUGEN DORCESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 octombrie 2023