În politica românească de după 23 august 1944, nu prea a existat opoziție. Cum nu există nici acum. Treabă sovietică. Sper să nu-mi fie din nou virusat calculatorul. Singura opoziție din această perioadă a fost una a puterii, opoziție simulată până în cele mai mici amănunte. În numele democraturii răsăritene, au fost concepute, în laboratoarele noii securități, ”partidele istorice”. Jongleria a ținut. Chestiune țigănească, un fel de alba-neagra în avion supersonic. La început, l-au transformat pe Corneliu Coposu într-o stafie care amenința socialismul cu mască umană. Un poet amărât, în neantul său dintotdeauna, l-a demascat pe țărănistul Coposu drept informator al Securității. Informator în pușcărie, de bună voie. La liberali, treaba a fost ceva mai simplă. Criogenatul Radu Câmpeanu a fost scos din frigiderele Securității și dat electoratului, drept carne liberală crudă din neam de vegetarieni istorici. L-am cunoscut personal pe dl. Câmpeanu, am luat masa împreună, în acele vremuri la fel de dirijate ca și acum. Mi s-a părut un om cu suflet milos, gata să facă orice compromis numai pentru a nu-i fi deranjată digestia. A continuat și susținut tacit epoca Ion Iliescu, acest maxilar care va zâmbi mortal și când i se va da cu penseta nisipul din orbitele unui craniu autocanibalizat din motive ideologice eternabile. Ca la partid. Tot cam pe atunci, ”structurili” împăratului Ceaușescu au spart granițele și au trimis în lume hoarda eternilor ciorditori, așa, doar ca să arate lumii cum e și cum arată românul de rând. Ca să nu-și dorească Occidentul prea multe felii din pâinea de secară a democrației originale. Și-au făcut, securiștii, vraiște în mulțime și-n europenime, și-au tras bănci în limbi adiacente, au mâncat păduri, au belit politici, au făcut tot ceea ce știu ei mai bine, mai calificat împotriva nației. Patrioți de manual, au jucat ca la poker. Asul din mânecă nu le-a fost îndeajuns. Au schimbat regulile. Au confiscat țara. Toate instituțiile, mai mari sau mai mici, naționale, regionale, județene, orășenești, comunale și sătești dau senzația că funcționează cu stângul pe tobă. Până și amărâtele de cenacluri literare sunt în custodia totului securistic. Mai mereu se găsește printre poeți și prozatori câte un cap de pod. Nimic nu mai e la voia întâmplării. Cu cinism mult mai rău decât cel sovietic, se prefigurează încă vreo 6-7 decenii de control la pielea goală a creierului. Teroarea are aceiași ochi albaștri, puși în găoacele altor cadavre oficiale. Am spus-o încă de pe vremea bântuitului Băsescu, încă de acum opt ani, când nimeni nu mișca în frontul proletar: ”Țara e ocupată de securiști și de turnători”. Am plătit prețul slobod al gurii. Mai am de plătit. Sunt izolat în propria mea izolare. Îmi duc grija fel de fel de îngrijorați. Am străbătut vremea mea literară aproape de unul singur, adulat tacit, în șoaptă, de iude cu angajamente pecuniare, la șto, cum se spune. Și contestat de autorități literare fictivate, gen ”criticul Alex”. Am știut tot timpul cât de simplu e să te uiți în măruntaiele unei realități drogate. Nu sunt Ulise, sunt doar un biet om sub vremuri, care vrea să se întoarcă acasă, doar acasă, în sufletul său de român și să rămână aici!
Marin Ifrim, 27 iulie 2017



![]() |
Referinţă Bibliografică |