XVI.

    Îmi apare volumul de tablete ”Portrete în bleu’ marin”. O carte la care țin foarte mult. Pe coperta am pus poza lui ”Valorică”, ultima mea ispravă conjugală, fiul meu Valeriu. O poză ”în picioare”, cât coperta. Valeriu are doar patru ani. Culmea, cartea apare la editura unui ins cu care voi avea conflicte grele, prostești din partea acestuia. Se poartă corect și, după o discuție dură, îmi aduce aproape tot tirajul cărții. Am dat cartea gratuit oriunde am avut ocazia. Apoi am incorporat-o în volumul ”Trilogia singurătății”. Nu-mi dau seama de ce, însă simt că îmi scade ”pofta” de scris. Nu cititorii sunt de vină. Eu am niște cititori cu care mă simt înrudit spiritual. Majoritatea sunt și ei scriitori. Rude de sânge albastru! Mă înjură cei care nu mă citesc. Copii de moașe comunale, care acționează din reflex matern, luând în calcul doar ce spun mamele lor, când ajung acasă, după vreo naștere a vreunui copil făcut cu vibratorul. Mi-e silă rău de tot de asemenea specimene cu vocație inclusiv politică. Aș vrea să am intuiția lui Paul Ioachim, care, prin 1997, văzându-mă în compania unui ”amic”, m-a tras de-o parte și mi-a spus foarte părintește”: ”Stai departe de insul ăsta. Are toate calitățile unei jigodii profesioniste”. M-am convins repede de spusele lui Ioachim.

17.

    15 martie 1996. Am renunţat la ziaristică. Sunt angajat al Teatrului „George Ciprian”. Încadrat ca maşinist, cu un salariu de 206 700 lei. Treapta I, gradaţia I. În realitate, sunt regizorul tehnic al teatrului încă din prima zi de lucru. Numit de gura lui Paul Ioachim,directorul teatrului. E treabă de birocraţie. La cadre e şefă o cucoană care raporta la Bucureşti cum se simte marele urs care va trebui să fie împuşcat de Ceauşescu, când acesta va binevoi să vină în zona Harţagului. Am câteva contre cu tovarăşa respectivă. După un an, sunt încadrat ca maşinist-şef. Vorbesc despre ceea ce scrie în cartea de muncă, nu despre ceea ce fac în culise. Tipa nu ţine cont că am şi o şcoală tehnică de maiştri şi că întrunesc toate condiţiile legale de a fi încadrat ca regizor tehnic. Am dese discuţii şi cu Paul Ioachim, în această privinţă, îmi spune să am răbdare, trage de timp. Iar eu trag de el. Actorul din el îşi spune cuvântul. Îl stresez, îi stric jocul. Muncesc într-un stres excepţional. Peste eforturile făcute pentru a le asigura actorilor condiţii tehnice optime, îi am în jurul meu şi pe ceilalţi, echipa. Nu toţi înţeleg ce rol au ei printre actori. Munca între actori e fascinantă. Simt cum îmi formez conştiinţa după ceea ce se întâmplă pe scenă. Degeaba am citit foarte multe piese de teatru. Acum sunt pur şi simplu în aceste piese, în acelaşi timp şi acelaşi loc cu Shakespeare şi cu Hamlet, de exemplu. Teatrul real, profesionist, este cea mai vie bibliotecă din lume. Iubesc actorii. Simt că şi ei mă preţuiesc pe mine, îmi simt devotamentul.

XVII.

    ”Gloria locală”, Râmnicu Sărat, Ed. Rafet, 2007. Carte premiată. Versuri și nimic mai mult. Simt iritarea feciorilor de moașe comunale. Am cronici amăgitoare. Cu excepția lui Ion Roșioru, Emilian Marcu și a lui Titi Damian, sunt expediat în neantul publicistic românesc. Sunt un autor și cam atât. E ca atunci când, de câțiva ani, în ”România Literară”, la rubrica…”Calendar”, sau cam așa ceva, îmi văd numele trecut lângă magicienii literaturii române de dintotdeauna. E ceva, însă, din nefericire, eu nu m-am ”apucat” de scris ca să devin celebru. Eu sunt pedepsit de cuvinte. Posedat. Le simt viața și rostul. Sunt mai vii decât mine. Vreau să le călăresc ca pe niște iepe sălbatice. Sunt limitat. Nu pot gândi mai departe decât ce vor cuvintele. Am senzația că pisicile și câinii știu mai multe decât mine despre cuvinte. Le văd precizia cu care mă înțeleg când le dau de mâncare. Am senzația că cineva mă hrănește cu vorbe scrise. Inconfortul minții limitate. Sunt mai schizoid decât Cioran. Nu e mare lucru. Dimpotrivă, ar trebui să mă resemnez foarte optimist. Am secunde când Cioran e mai rău decât o curvă din dotare.

18.

     După multe discuţii cu directorului teatrului, acesta e de acord să meargă cu mine la Ministru Culturii, shakespeareanul Ion Caramitru, pentru a-mi da un fel de derogare pentru postul de regizor tehnic. Practic, muncesc „ilegal”, sunt exploatat. Merge cu noi şi adjunctul teatrului, actorul amator Mihai Adamescu, de la fostul Teatru Popular Buzău. La mine nu e nici o problemă, mi se aprobă cerea pe loc. Ştiam că aşa se va întâmpla. Şi nici măcar n-am dat ochii cu ministrul. De fapt, toată problema s-a rezolvat la şefa biroului Cadre, parcă aşa se spune, de către o doamnă, şefă a acestei direcţii a Ministerului Culturii, doamna Ţuţu, parcă. Adamescu nu a fost satisfăcut. Spre deosebire de el, care voia încadrare de actor profesionist, doar pe baza unei şcoli populare de arte,eu sunt calificat pentru munca pe care o fac în culise. Acum muncesc altfel, ştiu că sunt pe locul meu de fapt şi de drept. După lungi şi obositoare repetiţii, îmi notez câte ceva, sub formă de jurnal. Sunt conştient că particip activ la un moment de răscruce în cultura buzoiană: înfiinţarea primului teatru profesionist din toată existenţa de peste 1600 de ani a oraşului.

XVIII.

    În 2007 public o singură carte, o monografie a comunei mele natale: Bălăceanu. O carte a căror merite principale aparţin coautorului şi editorului Constantin Marafet. În schimb, sunt foarte ocupat cu lansări de carte şi cu o intensă activitate în cadrul Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană”, al cărei secretar general sunt încă de înfiinţarea acesteia, în 2002. Cu excepţia preşedintelui Ovidiu Cameliu Petrescu, fost bibliotecar aici, unde sunt eu acum, la Casa de Cultură a Sindicatelor, nimeni nu mişcă un deget. Toţi dau din clanţă. În fiecare an fac câte un proiect şi tipăresc cel mult 10 cărţi ale unora şi ale altora. Doar eu şi Ovidiu Petrescu aducem şi bani din sponsorizări. Am devenit sclavul tuturor veleitarilor locali. Sunt asaltat. Am slăbiciuni. Mă las flatat. Mi se atrage atenţia că sunt înconjurat de impostori, grafomani, turnători şi alte loaze de profesie. Într-o bună zi voi plăti cu vârf şi îndesat toate aceste faceri de bine. Deocamdată, mă complac în compania băutorilor de bere şi alte cele. Nu înţeleg că unii dintre cei din jurul meu nu pot trăi fără să scuipe venin oriunde cred ei de cuviinţă, adică peste tot şi peste orice. Din când în când, reacţionez. Apoi îmi pare rău că am fost prea dur. Şi mă complac, în continuare, în rahat. În mediocritatea de zi cu zi. Observ mentalitatea gloatei: cine nu i se aseamănă e duşmănit cu o patimă incredibilă, cu pasiune.

19. Transcriu din „Jurnalul unui debutant în teatru” câteva fragmente publicate în ziarul „Muntenia” din 12 aprilie 1996: ”<Bucătăria> din spatele scenei. Vineri, 15 martie 1996. Astăzi am luat transferul, sunt angajat al teatrului. Se zice că schimbarea locului de muncă presupune o importantă doză de stres. Sper să o suport cu bine, munca nu m-a înspăimântat niciodată, dimpotrivă, mi-a făcut chiar bine, mai atunci când am făcut-o cu satisfacţie, când am reuşit să fac câte ceva bun, care să-i mulţumească pe cei din jur. Colegii sunt vioi şi cred că vom reuşi să facem lucruri bune. Luăm masala ora 12,00, pe scena teatrului, în spatele ultimelor ştăngi. Parcă am fi undeva la muncile câmpului. Nici nu ştim când vine sfârşitul programului, suntem mereu ocupaţi. Meseriaşii nu se dezmint. Miercuri, 20 martie. Se lucrează intens. Am eliberat lucrurile <de prisos>, locul arată degajat. O echipă de instalatori apus instalaţia de încălzire şi cea de apă curentă la punct. Noi am reparat primele două rânduri de scaune schimbându-le buloanele. Constat că directorul adjunct are cunoştinţe serioase de proiectant. Schiţa după care au fost făcute buloanele era perfectă. Când am văzut grămada de scaune făcută,,,porcoi, am crezut că nu le vom monta nici într-o lună. Totul a mers perfect, s-a lucrat cu precizie şi rapiditate. Colegii mei sunt învăţaţi să muncească. Fiecare are cel puţin două calificări şi, desigur, multă experienţă. În aşteptarea decorului. Joi, 28 martie. S-au făcut ultimele retuşuri la aeroterme. Instalaţia de ventilaţie funcţionează bine. Peste câteva zile vor sosi decorurile. Abia aşteptăm să le vedem, suntem curioşi cu toţii. Echipa care va lucra pe scenă se înţelege bine, fiecare are poftă de muncă şi, mai ales, idei. Încă nu ne-am confruntat cu vreo problemă insurmontabilă. Scena prinde viaţă. Luni, 1 aprilie. Deşi este ziua păcălelilor, cei de la Bucureşti nu ne-au păcălit. Maşinistul Geanin Ciurea şi pompierul Petrică Enăchescu au închiriat o maşină de la STAC-SA şi au adus decorurile de la Bucureşti. Panourile pentru cele patru acte ale piesei „Omul cu mârţoaga” sunt nou-nouţe. Le manevrăm cu o grijă deosebită. Doar Craiu nu are emoţii. Marţi, 2 aprilie. Au sosit trei maşinişti cu experienţă, de la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Ei ne-au montat cadrul de fixare a panourilor pentru decorul celor 4 acte. În câteva ore au pus totul la punct. Au fost asaltaţi cu zeci de întrebări despre activitatea lor. Extrem de amabili,ne-au dat toate sfaturile posibile. Ceea ce am reţinut acum ne va fi de mare folos. Tot ei au confecţionat într-un timp record şi covorul pentru scenă. Sunt de o îndemânare înspăimântătoare. Deşi s-au comportat cât se poate de firesc, au reuşit să ne impresioneze. Unul dintre ei ne-a arătat chiar şi o maşină de cusut portabilă. Toţi aveau scule specifice activităţii de montare a decorurilor. Dincolo de întrebările referitoare la munca propriu-zisă de pe scenă, i-am chestionat despre viaţa din teatru, despre bucuriile şi necazurile posibile. Unul dintre maşinişti, şeful, are o vechime de 20 de ani în teatru. Prin ceea ce ne-a spus ne-a trecut, alternativ, de la o stare la alta…În fine, au venit şi actorii. Trupa este impresionantă, sunt numai şi numai vedete ale scenei româneşti. Suntem cu toţii îngrijoraţi. Singurul dintre noi care nu are nici un fel de emoţii, absolut deloc, este cel care va lucra la lumini, Constantin Craiu, care s-a transferat de la Casa de Cultură a Municipiului, unde a lucrat ca electrician. Are o activitate impresionantă, a lucrat în sute de spectacole, a jucat chiar şi în piese de teatru. Am început să-l iubim pe Tudor Mărăscu. Miercuri, 3 aprilie. Încă de aseară au început repetiţiile. Câte două pe zi. Ajung acasă după miezul nopţii, iar dimineaţa o iau de la capăt. Este epuizant, însă se întâmplă ceva misterios, miraculos. Îmi place felul acesta de a munci. Actorii sunt la înălţime, cred că vom reuşi. Nădejdea noastră este în profesionalismul lor. Se poartă cu noi amabil, sunt talentaţi şi înţelegători cu multele ţi inevitabilele noastre stângăcii. Suntem derutaţi, însă cred că nimeni nu va da înapoi. Unii chiar mai au puterea să glumească, întrebându-se între ei:<Mâine mai venim?>. Cum să nu venim, nimeni nu poate fi atât de laş…În aceste zile, de mare folos ne este scenograful Puiu Antemir. Într-un timp scurt a reuşit să ne deprindă a înţelege ce avem de făcut, curajul nostru este în creştere, proporţional cu emoţiile. Cum să nu ai emoţii când trebuie să te sincronizezi cu jocul unor actori celebri: Mircea Diaconu, Sebastian Papaiani, Emil Hossu, Diana Lupescu, Ion Siminie, Geo Costiniu, Adriana Trandafir, Ion Pavlescu, Radu Panamarenco, Ion Batinaş! Toţi sunt excesiv de amabili, înţeleg situaţia în care ne aflăm. Regizorul artistic, un Dumnezeu al spectacolului, renumitul Tudor Mărăscu, încă nu are certitudinea că ne vom putea descurca. Ne vorbeşte foarte calm, cu glas cald. Ni se adresează cam în felul acesta: <Drăguţule, aici nu e bine…”. Este foarte respectat de actori. Îi urmărim cu atenţie toate mişcările, îi ascultăm sfaturile. Totuşi, uneori pare mulţumit mulţumit de anumite reacţii ale noastre: percutăm la timp, ne supunem orbeşte, îi urmăm întocmai şi la timp, ca la armată, toate sfaturile. Avem încredere oarbă în ceea ce spune. De altfel, nu am avea încotro. Ne încurajează cu o discreţie cuceritoare. Am început să-l iubim…Repetiţiile sunt captivante. Joi, 4 aprilie 1996. Suntem din ce în ce mai stresaţi. De câteva zile, Paul Ioachim se află printre noi, se poartă la fel de atent şi afabil ca şi ceilalţi profesionişti. Atât el, cât şi Mihai Adamescu au emoţii. Toată lumea este îngrijorată. Inclusiv consilierul şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Buzău, domnul Lazăr Isvoranu, care vine în fiecare zi la noi, împreună cu Ionel Stănuţă, întrebându-ne ce probleme mai avem, ajutându-ne. Nu mai suntem angajaţii de acum câteva zile, o metamorfoză ciudată ne-a transformat în nişte oameni preocupaţi tot timpul de ceva. Tensiunea este maximă la toate nivelele. Astăzi s-au făcut încă două repetiţii. Merge din ce în ce mai bine, dar nu perfect! Cele mai încurajatoare vorbe vin tot de la Craiu. Ne spune simplu: <Băieţi, vom reuşi>. Când îi vezi gestica şi îi asculţi vorbele nu ai cum să nu îl crezi. Spune această frază cu o simplitate şi o naturaleţe de mare efect psihologic. Dacă acum, în acest colectiv încropit în grabă, există o oarecare armonie,  meritul este al lui Craiu. La rândul său, îl respectă pe Mihai Adamescu într-un mod ireproşabil. Preferă să ia <castane> în locul nostru, pentru unele stângăcii,punându-şi cenuşă pe cap fără să o merite. Ciudate sunt şi sufletele oamenilor. Aici descopăr o altă latură a dragostei umane. Mihai Adamescu nu trebuie supărat (şi) de noi, sunt alţii care au grijă să-i facă viaţa amară, cu precizie, cu meticulozitate. Ieri a fost cea mai grea zi din viaţa mea. Am participat la repetiţii totale. Scriu aceste rânduri la ora 4,05 dimineaţa, practic, în ziua de 5 aprilie, ziua premierei. Nu pot dormi, visez recuzita, scena, actorii şi, spaima spaimelor, chipuri de prezumtivi spectatori. Am certitudinea că actorii îşi vor juca rolurile la perfecţie. Repetiţiile sunt mult mai interesante decât spectacolul în sine. Au sare şi piper. Sunt captivante.

XIX.

    Tot la „Rafet”, în 2006, îmi apare volumul „Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”. O cărţulie dedicată poetului. Pogonaru chiar e poet. Caracterul său nu-l cunosc, însă observ că e conştient că, asemenea mie, se complace în cloaca literară locală. Cu rezervele de rigoare. Văd bine că el nu este ca alţii. În sufletul său a rămas ceva din inocenţa şi puritatea copilăriei. Merită salvat în memoria mea, ca să zic aşa. Nu-mi dăunează gândurile. Cum a apărut cartea, cum a apărut şi primul copil de moaşă comunală, care, frustrat din naştere, îşi muşcă cordonul ombilical, face spume sub mustaţă, direct pe barba de sugar bătrân,  şi îmi reproşează că am scris această carte, că am dedicat-o unuia care nu merită, că am făcut acest gest din oportunism, pentru ca Pogonaru să o publice pe banii săi etc. Eu nu văd nimic anormal în tot ceea ce înseamnă această carte. Bietul colivar nu spune nimic despre calitatea versurilor. Chestiunea asta nu intră în principiile sale jegoase.

   Despre cei 4 ani petrecuţi în teatru aş putea scrie mii de pagini. Deocamdată, am publicat un volum de evocări. Urmează încă unul sau două. Mai sunt şi interviurile luate unora dintre cei mai importanţi actori contemporani, care fireşte, au jucat pe scena teatrului buzoian. Ziua premierei „Omului cu mârţoaga”, ziua inaugurării teatrului, nu am să o uit niciodată. Toată echipa tehnica s-a sincronizat perfect cu echipa artistică. Am fost şi noi la înălţime. Într-un fel, am trişat. Cu o zi înainte, la  ultima repetiţie, la şnur, cum se spune în lumea teatrului, am făcut cea mai grea schimbare de decor în 20 de minute. Era un timp acceptabil, având în vedere că am pornit de la vreo 40 de minute. Între timp, cu ajutorul scenografului Puiu Antemir, am simplificat unele mişcări, apelând la nişte soluţii simple, făcând în aşa fel încât, jumătate din panourile care reprezentau pereţii camerei din actul doi să fie doar întoarse pe cealaltă parte sau mutate în locul altora din acelaşi cadru. Astfel, la pauza dintre actul unu şi actul doi, în loc de 20 de minute, schimbarea a durat doar 4 minute! Mă pomenesc în culise cu regizorul spectacolului, Tudor Mărăscu, şi cu directorul Paul Ioachim, ambii cu nişte feţele uluite, întrebându-mă ce am făcut, cum am făcut de ne-am mişcat mai repede decât viteza cu care ei erau obişnuiţi. Le-am spus că ne-am concentrat la maxim, că am avut în noi nişte rezerve de energie. Atunci s-a sudat definitiv echipa tehnică. A doua zi a apărut în ziarul „Evenimentul zilei” o ştire referitoare la „recordul” nostru, semnată de Dorel Istrate. În timpul schimbării m-am purtat mai dur decât un sergent american în timpul instrucţiei. Am înjurat, m-am agitat, am strigat la colegi, însă am pus umărul la treabă. Apoi, timp de patru ani, treaba a mers ireproşabil. Au urmat sute de spectacole fără nici o greşeală tehnică. Singurul motiv care a făcut să iau apărarea echipei, în faţa conducerii teatrului, chiar şi atunci când vreunul dintre ei greşea flagrant. Iar ei, în orice împrejurare, ca nişte buni camarazi, s-au solidarizat cu mine ori de câte ori am intrat în conflict cu conducerea. La un moment dat, puşi să aleagă între o dispoziţie dată de mine, şi una dată de director, ei să se delimiteze, pe faţă, de ordinul acestuia. Noroc că Paul Ioachim era clădit dintr-un aluat de diplomat, înţelegea, ba chiar anticipa anumite reacţii ale noastre şi făcea în aşa fel să fie pace. Ne domina fără să se agite prea mult, timpul şi experienţa erau de partea sa.

                                                                                                                   Marin Ifrim

by

Referinţă Bibliografică

MARIN IFRIM: Cartea de muncă. Aş vrea să inventez şi eu măcar o literă (3)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 februarie 2016