Dacă nu faci rău binele e în tine…
Jurnal
Azi am avut o zi previzibilă. M-am întâlnit cu trei intelectuali de elită și am convenit să continuăm anumite proiecte culturale comune. Am trecut și pe la Biblioteca Județeană ”V. Voiculescu” din Buzău, am vorbit și cu conducerea executivă a revistei ”Cartelul metaforelor”. Totul a fost cât se poate de firesc, însă, uneori, ființe incredibil de egoiste, întorc natura pe dos, amestecă trecutul cu prezentul și cu viitorul. Am un trecut mai real decât oglinda în lumina căreia mă bărbieresc, un prezent decent, încă în lucru, și un viitor mai mult ca sigur comun. Sunt o ființă obișnuită. În fine, cam de după ora prânzului am început să regret faptul că de foarte multe ori am avut dreptate. Nu mă refer la viața culturală sau la cei din jurul alfabetului meu, ci la niște ființe cu sentimente amputate. Ființe care pot iubi ceva numai în felul lor carnivor. Mâncători și mâncătoare de suflete. Sunt luat pe departe, sentimental-rigid, ca-n spitalele de psihiatrie unde primești palmă ca să fii fericit și să râzi la pereți. Nu-mi pot permite să intru în amănunte. În jurul meu există o comunitate de oameni buni, inteligenți și creativi. Unii dintre ei sunt foarte credincioși. Le respect credința. Și eu mă închin tot acolo unde se închină și ei. Din păcate, cum spuneam, din când în când, primim și mesaje care ar trebui să ne facă resemnați. Ca să vedeți prin ce zi am trecut. Dimineață, cum spuneam, am trecut pe la Biblioteca Județeană, vorbind câteva minute cu prietenul meu Sorin Burlacu, directorul (prin concurs) al instituției. Eram în mare grabă. Am plecat cu niște proiecte în minte. În drum spre întâlnirea cu prietenii mei de elită, la terasa Casei de Cultură a Sindicatelor, am fost sunat de Grigore Leaua, un om de cultură calificat, fost profesor de liceu în Râmnicu Sărat și fost șef de Cultură în Vrancea. După un scurt dialog, referitor la colaborarea sa cu revista ”Cartelul metaforelor”, afând cu cine mă întâlnesc, doar ca divertisment, m-a rugat să le transmit prietenilor mei un banc. Îl citez, aproximativ, firește, pe Grigore Leaua: Se duce un om la spovedanie, i se pune patrafirul peste cap și, după dialogul dintre el și preot, primește o întrebare simplă, finală: Te lepezi de Satana?, întrebare la care bietul om își spune păsul: Părinte, m-aș lepăda însă am doi copii cu ea”. Azi am luat o lecție. Dacă nu faci rău, binele e în tine ca într-o bancă plină cu bani, suflete, conștiințe. E mare lucru să te iubească măcar un pisoi, darmite o iubită, un copil, un prieten etc. Nu mai am dileme existențialiste de multă vreme. Timpul, limbile acelea indestructibile ale ceasului, îți arată cum se pune degetul pe rană secundă după secundă. Sunt un om care nu înțeleg prea bine ce e cu timpul, însă trăiesc în timp precum un asistat social. Timpul e sufletul meu. Mă uit la nefericiții eterni. Prefer să mor cu sufletul pe tavă decât să mă transform în otravă. Nu-mi e deloc bine când am dreptate. Sau când voi avea dreptate și mai multă. Nu acesta este scopul vieții mele. Nu vreau decât să iubesc tot ceea ce-mi e drag de la natură, de la Cel de Sus. Voi reveni…
Marin Ifrim, 03.07.2018


