In memoriam Dan Manolescu, de ”Ziua Copilului”
Nu sunt o ființă paranormală, însă, din câte simt, am niște legături misterioase, spirituale, sufletești cu unii oameni plecați ”dincolo”, peste singura graniță adevărată, în eternitate. Îmi visez deseori mama, tatăl, fosta soție, nașul meu și alți câțiva oameni sau ”oamene” (parcă îl imit pe Gheorghe Ene, nu mă pot abține să nu joc cuvintele) etc. Azi noapte, fiind singur acasă, dormind buștean, cu motanul la picioare, l-am visat pe Dan Manolescu, un poet de o sensibilitate greu de explicat, un introvertit neîncrezător în comunitate din cine știe ce motive. Mi-a fost prieten. Din când în când îi aprind câte o lumânare la Biserica ”Sf. Îngeri” din Buzău. Ca să zic așa, azi-noapte am vorbit cu el. Mi-a cerut, m-a rugat două lucruri. Să nu-l uit și să am grijă de ”Ele”. Nu-mi permit să dau mai multe detalii. I-am promis că așa voi face, cum vrea voia sa. Dan Manolescu plângea. Ne-am dat mâna și a urcat la ceruri. Nu zbura. Pur și simplu călca pe aer, din ce în ce mai sus. Cu vreo lună înainte de a muri, m-a vizitat la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău. I-a spus colegei mele, Miu Emilia, contabilul șef al instituției, după ce i-a sărutat mâna – așa era el, foarte galant: ”Doamnă, pot să mor liniștit, m-am împăcat cu Marin”. În realitate, nu am fost ”certați” niciodată. Dan avea un comportament de copil. L-am visat tocmai de ”Ziua Copilului”! Nu știa, nu percepea sentimentul urii. I se topea sufletul când îi plăcea câte ceva. Elevii săi îl iubeau, se comporta cu ei ca și cum le-ar fi fost coleg nu ditamai profesorul sau dirigintele. Era un om destul de ponderat. Sufletul său parcă îi stătea pe buze sau în ochi. Când vorbea își împreuna mâinile undeva aproape de bărbie dând împresia că se roagă sau că își cere scuze. Un fel de rit japonez. Din păcate, lumea e așa cum Dumnezeu nu și-a dorit-o: rea, egoistă, clevetitoare, păcătoasă. Dan Manolescu, în coșciug fiind, era deja defăimat în subsolul presei (online), jignit până în camforul din trupul său fără suflet. Așa ceva nu ar putea să facă decât ”colegii de serviciu”, iubitorii de funcții nemeritate. Am conștiința împăcată, eu și sora acestuia, doamna Lucica Manolescu, ne-am ocupat de toate cutumele obligatorii pentru un om aflat la morgă. L-am înmormântat creștinește, așa cum avea acest drept încă de la naștere. Acum îi recitesc poemele. Sunt formidabile. Sunt mai ”chimice” și mai raționale decât atunci când trăia. Ne dăm seama că ne lipsește ceva atunci când acel ceva nu mai există. Suntem luxuriant de neatenți. Dan Manolescu, oriunde ai fi, ești și aici în sufletul meu confort de lux. Lângă ai mei, e loc mult și pentru tine. Încă nu ai murit!
Marin Ifrim, 01.06.2018
byReferinţă Bibliografică |