S-au rezolvat toate problemele minții. În ciuda tuturor crizelor României actuale, crize de sistem, crize de populație crizată endemic, peste toate județele patriei plutește un nor de optimism letal. Nu e județ în care să nu funcționeze o adunătură omogenibilă de cenaclu de second-hand. Nu e județ în care să nu existe cel puțin 5-6 instituții bugetivore cu cagulă spirituală peste malpraxisul cultural. Pe banii ”babacului”, firește. Țara e ca un județ, județul e ca o țară, ceva în jurul unor gorile îmbrăcate în costume Armani, sub care părul și scărpinatul fac fitness perpetuu întru gloria nației. Suntem o țară literară condusă, indusă și dispusă de niște academicieni cu mult sub neputința maximă a savantei de renume și prenume mondial, și a pișcotului istoric din stânga acesteia, ieuropeanul de Scornicești scornitorincat cu 7,62. Nu credeam că, după asemenea treburi fetide, ar mai exista mirosuri pestilențiale în sarcofagul craniilor de după 1989. Și mai mulți, și mai răi, și mai proști și mai și din ce în și mai. Țara mică, județeană de partid, în care, până la ultima literă românească, te mănâncă analfabeții funcționali de la o zi la alta, secole la rând. La județeana de partid se face, reface și desface presa. Inclusiv cea literară. Ordin pe cafea de dozator, să fie apă maro pentru toți edecarii. Câte unul zice, zât. Și e zâtuit. Trăiesc într-un oraș mic, un fel de spital sătesc în care doctorii se lasă injectați de lipitori de afișe electorale. Într-un oraș care, la o adică, totul încape într-un autobuz de second-hand. Cea mai importantă creatură din târg nu se vede, e undeva într-un loc în care nici cimitirele nu pot fi săpate. E umbra soarelui, entitatea care domină timpul acesta irealizabil. Am trăit ca să văd suferința simplă, omul care nu are nimic de pierdut, atletul anonimatului, fără de care, județeana literară de partid nu ar fi ajuns pe Lună. Încă nu există resemnare. Încă sunt convins că, după și după și după va veni și ceea ce nu poate veni vreodată, imposibilul: o viață de zi cu zi, pentru un om de zi cu zi, secunde lipite una de alta, una după cealaltă, ca și cum omul de rând ar trebui să recupereze câteva sute sau mii de ani din portofelul falit al godzilelor de la județeana literară de partid. Optimismul nu are unghii, are amprente. Vă pup pe degetele cu care scrieți, dragi posesori de litere privatizate. Pe conștiință vă pup!
Marin Ifrim


