Mă întorc la Clasici. În cuvinte!

În cuvinte literare nu există comanda ”înainte marș”. Drept pentru care

Când dau de câte-o fundătură, din copertă-n copertă, mă întorc la Clasici.

La dinozaurii din clasele primare și primate. Și devin mai sigur pe litere.

Calc pe ceva solid, pe asfaltul cosmosului bituminat de Eminescu, de exemplu.

Eu sunt viitorul trecutului meu, numai unghii și vederi cu vedenii. Scarpin

Cerul pe burtă de parcă aș șterge de praf ecranul TV. Și văd tot ce mi se

Ascunde. E doar o joacă în care suferă doar ființele mai umane. Restul e

Varză, câinoșenie calificată, vremuri biblice. Povești de întors în mormânt.

Viața nu e deloc scrisă. Se scrie altceva. Se minte literă cu literă.

Trăim vremuri împotriva cuvintelor cu miez la final. Nu e voie să dăm de

Sâmburi. Totul până la ei. La stăpânii literelor. Elitele puse și dispuse

Să se deșarte în locul celorlalți. Nu există comanda ”înainte marș”. E ceva

Ce se țipă doar la ei, în lumea lor mereu sigură în descumpăniri istorice.

Mă întorc la Clasici ori de câte ori sunt primit în lumea lor. Cel mai amabil

Și mai răbdător mi se pare a fi Lucian Blaga. Vecin cu Petru Ursache, în

Cimitirul din sufletul meu de piatră deloc funerară. În cuvinte!

Un intrigant genial, rudă cu Biblia

Fiecare are un rol al său de actor. Unul e slugă, altul pervers politic,

Altul deținător legal de bisturie etc. Toți sunt calificați în câte ceva.

Doar țara și locuitorii acesteia au rămas în urmă. Mă uit în ochii lor

Din ceafă. Nu știu cum se face uitarea cu ură. Mă uit resemnat. O să

Vină o zi pe care deja unii au pipăit-o. Ziua eșecului național. Punct

Și de la capăt. Zi în care nimeni nu va fi vinovat. Ziua altui început

De eșec. Asta e, după ce te naști nu mai e nimic de făcut și de dres.

Doar dacă nu cumva îți vin idei napoleoniene, staliniste, hitleriste

Ca să schimbi lumea lăsată de Cel de Sus așa cum încă mai e…

Nimic nu va fi vreodată dincolo de prezent, utopiile lor nu sunt

Decât niște picături de ceară peste clipe, peste unghiile morților

Zilei. De ce trăim din povești, numai unii știu. Nici măcar cei cu

Roluri principale. Ca-n trăncănelile vitale din rimele rimelate ale

Marelui Shakespeare, singurul actor care se interpretează doar

Pe el însuși, așa cum e, un intrigant genial, rudă cu Biblia. Fiecare

Are un rol de actor. Eu, cel care scriu aceste cuvinte, sunt cititor.

Îl citesc pe Shakespeare ca și cum aș fi el însuși, cu mine, cu el cu tot.

Îl găsesc tot pe cruce, în locul ierbii

Irinei

Fereastra din oglindă, fața ta luminoasă. Nu există dincolo și dincoace.

Chipul tău chiar e o fereastră, oricum și de oriunde m-aș uita. De afară

E incintant, e celest, dinăuntru e ca și cum aș  pune mâna pe lumină.

Și mă întrebi, cum poți să scrii toate astea, de unde vii, cum faci tu cuvinte?

Ca și cum n-ar mai fi fost și alți fierari care au vrut să îndrepte virgula

Pe nicovală. Nu e mare lucru, virgula are ceva din forma păsărilor.

Eu pândesc vorbele precum un cotoi porumbeii dintre blocuri. Abia aștept

Să scriu. Să intru în locuri unde cenzura nu e primită pe bază de cruce.

Să cred în litere. Mă întorc în timp, la primul meu învățător. Nimic nu s-a

Schimbat. Îl găsesc tot pe cruce, răstignit ca și cum încă mi-ar tot da litere.

Sunt acasă. În spatele crucii Sale, lipsit de curajul de a spune tot ceea ce

Nu există pentru cei care există. Fereastra  din oglindă, fața ta luminoasă

Nu sunt decât corpuri aplecate pe luciul apei, la mal, în locul din care

Păsările încep să zboare. Doamne, ce te iubesc. Mai ales când ești surd și

Mut și invizibil, precum o literă lipsă în dantura alfabetului. În locul ierbii.

Marin Ifrim

by

Referinţă Bibliografică

MARIN IFRIM: POEME (3)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 ianuarie 2017