Sunt în formă de cruce, numai ce îmi întind brațele
Am și eu o biserică. E desenată pe suflet. E vizibilă doar când dorm în propriul
Meu somn de lux. Ceva zugrăvit cu ochii mei, direct pe respirație. Am sfinții
Mei literari: Eminescu, Blaga, Arghezi, Ion Barbu și îngerii mei din mâna
Tatălui: Ion Gheorghe, Petru Ursache, Liviu Ioan Stoiciu și alți câțiva înaripați.
Îmi trăiesc cuvintele. Rugile. Închinăciunile. Slujbele cu miros de tămâie
Crudă. Sunt într-o biserică, în trupul meu, cu sfinții și cu îngerii mei pictați
Direct pe retină. Iubesc viața cu mult peste cuvinte. Nu am cuvinte să spun.
Mă rog Celui de Sus să mă lase de cuvinte, să mă dezlege, ca și cum aș scăpa
De o virgulă reumatică. Scriu și nu-mi vine să cred că tot scriu. Am și eu o
Biserică. Sunt în formă de cruce, numai ce îmi întind brațele. Sunt un
Semn umplut cu carne tocată de viață. Ah, sufletul meu spune tot ce nu-mi
Stă în fire. Nici când gândesc de bună voie. Sunt pentru că a trebuit să fiu.
Îmi vine să mor în fiecare secundă, cumva asistat de îngeri, într-o biserică
Plină cu mine, ca-n trup, cu Mozart în vata urechii, cu Marin Sorescu
Lângă mine, ca-ntre miștocarii din Iad, cu gânduri împlinite. Infipte în inima
Celor răciți de la natură, călduroși, legitimi, plini de calorifere sub frunte.
Am și eu o biserică. Niște culori imposibile. Ceară de ceară peste tot.
Suflet pictat de o lumânare stinsă încă din timpul întunericului primordial.

Se adună tribul. Frecții retorice. Silabe
Se adună tribul. Bătrânii municipiului. Frecții retorice. Silabe. Trăim mai nedemocratic
Decât pe vremea mușchilor de godzilă, comunitatea a evoluat, s-a curvăsărit. E mai
Academică. Știe ce face. Ce fel de ședințe sunt astea, în care nimeni nu votează
Decât pe dos, la comandă, n-o să înțeleg niciodată. Nu sunt acolo unde se votează.
Aș face rău și nu sunt în sensul lor unic. Stau și mă înjur singur. Mă imunizez. Încă
Nu știu de ce m-au greșit. Nu sunt ceea ce le trebuia lor, o maimuță în costum,
La protocol, în primărie, măcar o singură dată pe an. Un cetățean de onoare. Pardon.
Mă întorc la vorba tatălui meu: ”Tot ce faci să fie al tău. Să răspunzi”. E prea de tot.
Mai că n-am făcut tot. Sunt doar o urmă pe urma pașilor mei. Și merg înainte
Într-un fel ciudat, caut ziua de mâine, lumina de după noapte, orice ține de paiul
Celui gata de înec. Încă respir și nu am gâtlejul plin de flegme. Cred în mine.
Cred în trecerea mea peste vremurile lor năuce. Se adună tribul. În coliba de
Centrul junglei. Cu fripturi de carne de maimuță și cu vinuri din struguri somnoroși.
Lux peste tot. Numai poporul nu se adună. Are singurărăți sexuale, om la om
Fără diferența dintre una în alta, dragostea, ca o chestie de sex înviat la morgă ca la
Împărații dosului. Suntem în galantare, bucată cu bucată, aripă cu aripă, piepturi
Desoxate, pipote ploiase, organe priponite de organisme, afeceri de doi bani, frecții
La limbă în centrul junglei din centrul orașului centrat pentru centrul godzilelor.

Sufletul meu dă ora exactă, trupul nu are încotro
Tu nu citești ochii tăi din oglindă. Privirea ta care se uită doar în ea. Tu ești acolo
Sub iriși, în jurul acestora, fără nici un corp. Doar lumină întunecată în jos. De ce
Ești limpede dacă nu vezi ditamai neantul din vârfurile mele de munți cocoșați?
Te văd prin toate crăpăturile absențelor tale. Nicăieri și mai ales peste tot. O umbră
Acoperită. Ceva greu de pipăit dincolo de oglindă. Te uiți, te privești, te vezi în
Locul meu, cel care vorbește sfârcuri în lumină. Degetul de pe rană, iodat ca și
Cum aș dirija sărurile din sângele tău. Cel care scrie. Cel care arată. Cel care indică.
Restul timpului. Cel care arată în sus, numai în sus, între stele geroase, în friguri
Umplute cu plăcintă de mere din Rai, în piele de șarpe întors pe dos, ca un
Prezervativ. Aleluia vreau să zic. Toate au un început infinit, inclusiv iubirea.
Sufletul meu dă ora exactă, trupul nu are încotro și se su(pra)pune. Te pup scurt…

Sunt ditamai patria familiei mele
Sunt scris. Mă scriu și mă descriu cu gândul la Gică Ene, poetul de dincolo de viitor.
Doar un prieten. Sunt scris în dosare secrete, în teze și în extemporalele vremii din
Școli scrise cu mâna mea. Mă scriu alții și încă nu sunt de scris. Sunt
Doar o posibilă amenințare controlată. Am doar 25 de ani de viață și câteva secole
De scris pentru mine. Sunt rudă cu Shakespeare. Îmi citesc rudele. Sunt tare enervante,
Mai ales când le citesc. Inclusiv Shakespeare are ceva împotriva nepoților mei
Luați așa, ca niște prinți de drept comun. De unde n-ar fi, nici Shakespeare nu s-ar amăgi.
Familia mea regală e plină de litere făcute nume din senin, din naștere. Mara e doar
O prințesă. Mircea e dincolo de dubii, vine din viitor. Valeriu e în mine, în sufletul meu
Plin cu benzină de avion, kerosen. Emil e la datorie, îmi păzește fiecare cuvânt pe care
Unii vor să-l tac. Florina e dincolo de oceane, e zâna cea bună, singura. Despre femeile
Din viața mea nu pot vorbi acum. Nu le-am cunoscut cum trebuia, am greșit cu fiecare
În parte. Nu mai pot fi dus de sentimente. Nu mi se mai curbă gândul. În clar. Sunt scris.
E timpul să mă las de scris. Lejer și cuprinzător. Din când în când zic și eu ca maimuța
Oh și ah. Cam atât, după care sunt scris și mă descriu. Un fel de a fi scris cu tot felul
De semne. Sunt ditamai patria familiei mele. De aici încolo începe viitorul trecutului.
Și încă iubesc. Țara mea e mică, dar e mai somptuoasă decât toate continentele la un
Loc. Am făcut istorie mică pentru un timp plecat din ceasuri. Mai vedem. Știu cei care
Mă iubesc de ce o să mai vedem: există moarte după viață. Și invers. Tot timpul…
Marin Ifrim

by

Referinţă Bibliografică

MARIN IFRIM: POEME(7)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 ianuarie 2017