Să plece ei, asta e singura soluție
Îi înțeleg pe cei 4 milioane de români care au părăsit țara. Nu e vorba doar de locuri de muncă sau de salarii. Greața e sensul profund al plecării lor. Scârba de realitate. Am ”locuit” două săptămâni în Anglia. Datorită poetei Carmen Tania Grigore. Sunt printre puținii români primiți în casa doamnei Alexandra Noica, fiica marelui filozof Constantin Noica. Am fost tratat împărătește! Soțul doamnei, mister Barnabas, fiu de colonist, este primul englez pe care l-am cunoscut în carne, oase și spirit. Un om cât o Anglie. Am publicat o carte – ”Scrisori din Anglia” – la care, prietenul meu Liviu Ioan Stoiciu a reacționat profesionist publicându-mi în jurnalul său on-line toată corespondența. Iată reacția unui om deschis spre univers: ”Fără să dea peste nimeni, văzându-și de drumul lui, condus de o stea boemă, Marin Ifrim s-a trezit < la o vârstă> (e născut în 1955), în 2010, invitat în Anglia”. Nu redau aici tot ceea ce am simțit atunci. Singura mea legătură cu România era Liviu Ioan Stoiciu, care, dincolo de principii, a reacționat ca un suflet înzestrat. Unde vreau să ajung. La cei 4 milioane de români care au părăsit țara. Îi înțeleg și nu prea. Eu, după două săptămâni de Anglie somptuoasă, am simțit nevoia să mă întorc în țara mea, în mizerie, în viață de lumpen, în stres, în dictatură continuă. E țara mea și nu o pot părăsi din cauza celor care ne domină. Dacă aș fi dat afară din țară, noaptea aș trece granița spre ai mei. În 1991 eram redactor la un ziar local. Tocmai se lichidau patrimoniile fostelor Cooperative Agricole de Producție (CAP). Eram în documentare în comuna Stâlpu, la poarta fostului CAP. În curte erau expuse tractoare pentru vânzare. ”Fiarele vechi” ale gâtlejului Petre Ro. Pe ulița principală venea spre noi un cal imens. Îi ieșeau scântei din potcoave. A întrat în curtea CAP precum un avion cu reacție. Avea lanțul la gât. Am aflat că a fost vândut la licitație unui localnic. Un om de toată isprava, care îl hrănea cum voia ”marketul” calului. Din când în când rupea ieslea și se ducea în grajdul în care suferiseră o viață. Prefera paiele goale și mirosul de grajd. L-am botezat, i-am zis ”Taifun”. Nu vreau să dau lecții de patriotism nimănui. Vreau să spun că eu nu voi pleca din țara mea. Să plece ”ei”!
Asta e singura soluție…
Marin Ifrim, sept.2018


