Singurătatea scriitorului și singurătatea cuvintelor. Un spectacol cu casa închisă!
lui George Călinescu
Nu am făcut niciodată caz de necazurile mele. Dimpotrivă, le-am intimat precum își pune Pleșu virginitatea morală în foi de sarmale din viță (de vie). Ca om, am trecut cam prin toate furcile caudine ale vieții. Om obișnuit. Ca scriitor, căci așa sunt considerat, nu însemn prea mult nici măcar în percepția mea. Am ajuns scriitor în mod absolut accidental, din plictiseală, tot citind cărți foarte proaste mi-am zis să văd cam cum aș putea îndrepta virgule. Nu am făcut gaură în găuri. M-am ales, după 4 decenii, după 32 de cărți publicate, după o activitate de manageriat cultural particular, cu o indemnizație dinspre breaslă, una mică, foarte mică, precum dânsa din/de furnică. Așa e viața, cocoșată rău de tot. Unii dintre muritorii de mâine au pensii de zei. Noroc că nu le pot lua cu ei. Inși care, toată viața, au ”creat” răul în jur. La cimitir, birjar. Scrisul nu este o armă. Nici o modalitate de a parveni. Nici o punte a celebrității. Scrisul e doar un semn. Un drum. Ceva spre bezna luminoasă din fiecare. Nu mă joc cu vorbele. Mă uit la scremuta noastră elită actuală. Nu înțeleg, nici măcar cu pistolul la tâmplă, ce înseamnă sintagma ”elită”. Când e vorba despre scris, firește. Literatura e o chimie imposibil de descifrat în comuniuni (extra)locale. Mă refer la singurătatea scriitorului și la singurătatea cuvintelor. La inflexibilul tabel mendeleevian. Nu înțeleg zgomotul infernal, pervers, manipulatoriu etc., din burta istoriilor literaturii române. Cu excepția lui George Călinescu, ceilalți ingineri în ale istoriei literare nu vor decât să-i pună ”la punct” pe toți concurenții. Ca-ntre mafioți ai sedilelor. A fi autor de istorie a literaturii române e deja o fudulie. Se bate toba în junglă în speranța că spiritul extratereștrilor, înalți și cu păr roșu, s-a reîntors în unele minți cenușii. Să se consemneze. Sunt de acord cu cei care nu sunt de acord cu cei care acordează. Mai am un pic de punct de vedere și ajung și la criticii literari ai momentului. Critici pentru care eu nu-mi scriu cărțile. Critici cărora le datorez faptul că m-au protejat nescriind despre scrisurile mele.
Marin Ifrim


