Lângă pisica albastră

Câțiva iriși indigo

își deschid aripile șifonate de somn;

scormonitori,

ochii de catifea ai pisicii albastre

strigă

silabisind un miracol

petrecut chiar acum

în orașul medieval.

Afară, în năvodul ploii,

se prind oamenii

cu pașii grăbiți,

ascunși sub gulerele ridicate

ale mantalelor

neîncăpătoare

pentru niciun fel de miracol.

Doar lângă pisica albastră,

un copil desenează

insistent

păsări de zăpadă

ciugulind dimineața

de semințele ei aurii.

Doruri cu miez verde

De când curge înfrigurat

ruginiul

prin ochiuri de dumbravă

și-un mise en abyme

se ascunde între pleoape,

de atunci

dorurile cu miez verde

își rostogolesc

clinchetul

până la marginea toamnei.

Departe, în savana africană,

rinocerul își ascute cornul;

el doar visează

la iarna ce se va aprinde curând,

prin ținuturile noastre –

o mare hibernală

viscolind

doruri cu miez verde.

În somn,

rinocerul privește uimit

cum oile albe,

scânteind din copite,

adorm pe plai

făcând ca de fiecare dată,

la culcare,

semnul sfintei cruci.

Inscripție

Era curent. Ușa s-a deschis ca o mângâiere pe furiș.

O știam timidă aidoma unui pangolin,

însă atunci a ales să-și dezvelească

un umăr de existență

și, până să vedem cine era,

am fost atinși de aceeași boală

inscripționată ulterior chiar în registrele

de stare civilă.

Fărâme

Punctul a născut cercul,

dar niciodată n-a fost echilibru

pe aici,

prin mizantropicele muzee

ale realității.

De la o vreme,

îl doare lumea

în care s-a făcut noapte

și podul palmei

în care-au încolțit fărâme de negru.

Vopseaua fugită

de pe soclul unor gânduri

născute în iarnă

inundă coridoare

inuman de reci,

de unde muribundul

privește iarăși

cercul.

Lumina lui,

despicată de sens,

s-a avântat și-apoi s-a retras

de ceva vreme

în sine.

Borne și o cravată verde-mentă

Tenace, îți creezi jocul

cu fiecare celălalt întâlnit,

până când imaginea lor meteorică

se diluează și bornele se succedă

ca un zbor fără termen limită.

Unii te-au uitat, alții încă te cercetează

întrebându-se cine este cu adevărat hiperboreeanul ăsta

căruia îi flutură mereu o cravată verde-mentă

și care duce mai departe

soarta profetului Daniel aruncat în groapa leilor.

Li s-au tocit și plăcile ouija,

și tot nu te-au aflat!

Tu, cel cu cravata verde-mentă,

ai timp doar să-ți tragi sufletul

și să germinezi cât mai mult verde

până la următoarea bornă.

Angoasa de separare

Odată trezit viu, adulmecă târziul

strecurat prin piețe, prin cearceafuri de spital,

prin bărcile pescarilor cu pânzele umflate

și începe să învețe

cum să vâneze de unul singur

angoasa de separare

care aleargă în niște pijamale subțiri,

cu dungi hipnotizante.

La început, îl sperie mai cu seamă

cum din spatele unui decor de carton

se prăbușesc replici șoptite de bătrânii

ascunși acolo pentru actul final.

Merge neînsoțit. Știe că vânatul în turmă

i-ar speria prada cu miros de muzeu

și-apoi e o luptă atât de personală,

că nu-și dorește spectatori.

La un moment dat nu mai întinde arcul,

pentru că prada e bătrână

și deja aparține ființei lui extinse,

ființă în care moartea

e rana nerăbdătoare

să se închidă.

Faguri de verde

Chemări înfrunzite

ard depărtări cu aromă de pin;

o corabie de jăratic,

uitată anume într-o pictură de șevalet,

sculptează păsări

ale căror nume le-am rătăcit demult,

în cerdacul primilor ani,

lângă ghivecele cu mușcate

și, mai cu seamă,

lângă surâsul tău

nins de neîmblânzite primăveri.

Spre seară, decupează faguri de verde

pe care-i așază pe munte, sus,

chiar acolo, pe partea stângă,

în dreptul inimii.

Călătorie prin vizorul clipei

Am nemurit

clipele năvălinde cu pâslarii cadrilaţi

în camera cu haine colorate, agăţate în cuier;

atâtea nuanţe cusute pe ştergare

s-au aprins în fire de gând, scânteind,

iar ploaia asta cu soare

tocmai aminteşte din nou

de scămoşii coceni

din care înfloreau poduri

peste care seară de seară

trecea viteazul Pipăruș,

de stofele din care se ivea năstruşnic

un teatru de păpuşi

ori de caietul dictando

unde literele, la început, mergeau de-a buşilea,

se loveau şi plângeau,

neştiind ce taină purta inima lor.

Am nemurit şi dimineaţa aceea liliachie,

în care cocoşii au refuzat să cânte şi

în care s-a oprit din respirat

o cană bătrână, smălţuită,

din care copilul a tot băut

până când a ajuns cu creştetul la tavan.

Am nemurit hoinarele zile, toţi anii de-argint

şi azi, din trupul lor,

au înflorit sfioase icoane

întru regăsirea noastră deplină.

În tăcerea pietrei

Colţii brazilor mușcă din noapte,

tăcuta noapte

mută ca Sfinxul săpat în piatră;

acolo sunt zăvorâţi toţi anii

pe care i-am deșirat;

aşteaptă la stânca din munte,

cuminţi –

oi împietrite în staul,

pândind nemurirea.

Acuarelă

E adevărat că între ei

s-au înzăpezit foșnitoare secunde

întrupate din visuri potrivite;

s-au tot rotit cu încăpățânare

spre margini de oglindă,

până au uitat partiturile zborului

și nici nu mai știu

când le-a crescut inima aceea domestică

ori de ce s-au tulburat culorile raiului;

mai cercetează acum

doar urmele dizolvate

într-o acuarelă.

Eternități nelocuite

Ploaia a pornit desculță, prin dumbravă,

când cioplitorul de ani

își căuta rindeaua

pentru a netezi câteva muchii

dinspre tâmple și bărbie.

A colindat printre mesteceni, stejari,

printre fragii cu priviri copilăroase,

ba chiar s-a odihnit pe buturuga pe care

sezuse cândva însuși Stan Pățitul;

acasă la noi, coama ei învoaltă

a răsucit trupuri de crini

ce zâmbesc alb, din grădină,

dinții lor portocalii culegând eternități

nelocuite încă de nimeni.

Mihaela Oancea

by

Referinţă Bibliografică

MIHAELA OANCEA: DORURI CU MIEZ VERDE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 octombrie 2015