DOI ANI DE DOMNIE PENTRU O MOARTE

 ÎNGROZITOARE

Bunul meu prieten, colonelul de artilerie Nicolae Neagu, este un om cu care poţi conversa ceasuri întregi fiind el un om cult, inteligent şi cu umor. Cu o singură condiţie! Să-l deturnezi de la comparaţia capacităţilor militare actuale cu acelea din timpul când el comanda regimentul. Mie îmi reuşeşte aproape întotdeauna acest exerciţiu deoarece cunosc marea lui pasiune pentru istoria străveche, aceea atât de ignorată de istoricii noştri de la catedre care preferă să predea acest interesant obiect începând cu războaiele dintre daci şi romani.

Urcam pe Copou însă la Grupul Statuar al Voievozilor ne-am oprit puţin ca să ne odihnim pe o bancă. Rezolvaserăm problemele pentru care ne aflam în oraş, iar argumentaţia colonelului referitoare la inepţia romanizării Daciei părea destul de interesantă şi logică. Banca, aflată la umbră, ne permite să admirăm întreaga panoramă a grupului statuar. Recunosc, un grup destul de măreţ şi bine gândit însă foarte prost amplasat între spatele Casei de Cultură a Studenţilor, o vilă, fireşte de neam prost, construită în zilele noastre şi Palatul Copiilor, fosta casă Cantacuzino-Paşcanu introdusă pe lista monumentelor istorice ale urbei încă din 2015. Cum ştiam de mai multă vreme cele reluate acum de colonel, privesc mai atent grupul statuar şi încep deja să mă cutremur. Aproape toate statuile voievozilor fuseseră vandalizate.

Petru Rareş nu mai avea decât jumătate de cap, Mihai Viteazul fusese încălţat cu adidaşi, cizmele lui Ştefan cel Mare erau şi ele modernizate, adică vopsite în diferite culori, iar buzduganul acestuia complet distrus. Mihai Viteazul şi Alexandru cel Bun rămăseseră fără nas. Îl întrerup pe colonel, îi arăt nenorocirea şi nu mă supără faptul că înjură cu acea măiestrie atât de specifică militarilor. Are dreptate, aşa aş face şi eu însă nu aş avea nici pe departe succesul lui. Disperaţi, îi dăm un telefon conului Alecu, să aflăm dacă el ştie de nenorocire şi să vedem ce ar fi de făcut.

Ne răspunde, spunând că se află vis-a-vis de noi la Biblioteca Universitară unde tocmai asta se discutase într-o şedinţă cu primarul şi cu arhitectul-şef al oraşului. Peste câteva minute ajunge şi el în scuarul din faţa monumentului şi începe să ne informeze despre ce fusese vorba.

În noaptea trecută, un grup de tineri, beţi şi rebeli cum sunt ei în asemenea situaţie, profitând de faptul că grupul statuar nu este luminat şi se află cam în afara privirilor celor care trec pe bulavard, făcuseră tot felul de nebunii. Acum poliţia îi căuta, iar la şedinţa cu primarul se luaseră unele măsuri de remediere, pe cât posibil, a dezastrului. Şi este de părere că înjurăturile colonelului sunt o reacţie cât se poate de potrivită, apoi ne invită să ne aşezăm din nou pe bancă fiindcă ne va spune câte ceva despre acest monument cu o istorie tare încurcată şi pe nedrept osândit, de vreo treizeci şi cinci de ani, să stea într-un loc total nepotrivit.

– Încă din faza de proiect, pentru construţia  Fundaţiunii Universitare „Regele Ferdinand I” cum i se spunea atunci (actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Mihai Eminescu”), se intenţiona fixarea statuii regelui Ferdinand I, încredinţată sculptorului Ion Jalea, la capul scărilor centrale. Faţada, urma să fie înzestrată cu grupurile statuare ale unor mari domnitori: (Dragoş Vodă şi Alexandru cel Bun, Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir, Ştefan cel Mare şi Carol I, Mihai Viteazul şi Ferdinand I), dar şi basoreliefurile regelui Ferdinand I, Carol al II-lea şi al Reginei Maria. Numai că, generalul Ernest Ballif, noul mareşal al Casei Regale, şi-a dat seama de riscurile unei asemenea idei şi a cerut întărirea zidurilor de susţinere. Nu prea a avut succes deoarece erau implicate fonduri suplimentare aşa că, în luna iulie 1933, s-au fixat, de probă, machetele de ipsos ale celor amintiţi mai înainte. Însă la întâi noiembrie 1933 regele Carol al II-lea, aflat în vizită la Iaşi îşi dă seama de realitate şi propune aşezarea grupului de statui în grădina Fundaţiei, într-o „Galerie a domnitorilor”.

Finalizarea construcţiei a avut loc la întâi mai 1934, iar grupul statuar al voievozilor a fost plasat în faţa Bisericii „Prapa Doamna” cum este şi acum numită de oamenii simpli biserica Sfânta Paraschiva din apropierea Fundaţiei. Grupul statuar fusese proiectat de arhitectul Constantin Iotzu şi cuprindea voievozii: Dragoş Vodă şi Alexandru cel Bun, Carol I-ul, dar şi pe Ferdinand I-ul, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, Vasile Lupu plus Dimitrie Cantemir. Precum vedem apăruseră unele modificări faţă de proiectul iniţial, cel mai probabil din considerente politice.

Abia în anul 1970, cei opt domnitori, din motive aparent edilitare, au fost mutaţi din grădina aflată în vecinătatea actualei Biblioteci Universitare, în părculeţul de pe lângă Casa de Cultură a Studenţilor. Adevărul este însă altul! Tot din motive politice, în locul lui Carol I şi al lui Ferdinand I au fost aşezaţi Ioan Vodă cel Viteaz şi Petru Rareş. De atfel se şi văd diferenţele dintre acestea şi celelalte statui. Culmea este că ele, deşi sunt relativ noi, par mult mai degradate, iar soclul lor s-a înclinat, existând pericolul să se prăbuşească.

Dar nu voi comenta schimbările din două motive. Primul ar fi că se înscriau pe linia ideologică de atunci vizând ştergerea unui trecut regal, destul de incomod prin realizările sale, iar al doilea este că un domnitor destul de puţin cunoscut, dar care şi-a marcat cei doi ani de domnie prin multe fapte de răsunet, este vorba de Ioan Armeanul, zis Cumplitul, chiar merita o statuie în oraşul nostru şi veţi vedea de ce. Desigur, în afara faptului că acest monument a fost făcut de sculptorul Iftimie Bârleanu, ieşean de-al nostru şi este înscris în registrul de patrimoniu.

– Ce-i drept ştim cam puţine lucruri despre acest domnitor, asta dacă nu luăm în seamă portretul său destul de ciudat pentru o reprezentare în spiritul vremurilor, atunci când voievozii erau pictaţi mai mult ca nişte sfinţi. Portretul său este cam fioros şi are mâna pe mânerul spadei ca şi cum s-ar pregăti să o scoată şi să reteze vreun cap. Ar putea fi din cauză că boierii săi erau înspăimântaţi de străşnicia cu care domnul îi aducea la ascultare?

– Mda… Ai sesizat bine, dar poate ar trebui să aflăm şi cum a ajuns el în scaunul domniei ştiut fiind că pe atunci la ocuparea lui se păstra regula de a fi numiţi doar cei din stirpe domnească autohtonă, confirmată.

Prin urmare, se spune că ar fi fost fiul lui Ştefăniţă Vodă făcut cu o armeancă, Serpega, şi ea fiică a lui Basarab cel Tânăr, zis Ţepeluş. Iar dacă sfatul ţării a consimţit la urcarea sa în scaun este foarte probabil ca acesta să fie adevărul.

Dar să vedem mai întâi parcursul vieţii sale până să ajungă pe tronul Moldovei. După moartea lui Ştefan cel Mare urmează la domnie Bogdan cel Chior, apoi Ştefan cel Tânăr sau Ştefăniţă Vodă, care nu are urmaşi legitimi. În aceste condiţii scaunul domnesc este ocupat de Petru Rareş, copilul din flori al lui Ştefan cel Mare. După o altă domnie, rămasă mai ales în memoria literară, cea a lui Alexandru Lăpuşneanul, apare în scenă un alt vlăstar din trunchiul lui Ştefan cel Mare, fiul nelegitim al lui Ştefăniţă Vodă, adică Ioan Armeanul, numit aşa pentru că Ştefăniţă avea obiceiul să-şi denumească urmaşii bastarzi după numele mamei. Primii 40 de ani i-a trăit prin străinătăţuri şi în deplin anonimat, dar mai apoi Ioan se remarcă într-un context aparte. Plecând din regatul polon, se refugiază în Crimeea, la curtea hanului tătar Mehmet Kalga, pe care îl cucereşte cu firea sa bătăioasă, forţa fizică, vitejia şi neînduplecarea ceea ce îi determină pe cronicari să-l descrie ca pe un personaj cu un caracter puternic şi un om foarte hotărât.

L-a însoţit pe hanul tătar şi într-o campanie pe Volga împotriva armatelor ruseşti, în 1561, unde luptă atât de aprig încât scoate strigăte de admiraţie din partea tătarilor care sunt uimiţi de forţa sa incredibilă şi de capacitatea sa strategică.

Hanul îl simpatizează atât de mult încât îi trimite o scrisoare regelui polonez Sigismund August, în care îl roagă să-l favorizeze pe Ioan. Ura boierilor moldoveni faţă de Bogdan Lăpuşneanu lucrează şi ea în favoarea viitorului domn.

Bucurându-se şi de sprijinul împăratului Germaniei şi al regilor Ungariei, Ioan izbuteşte să pună mâna pe tronul Moldovei. Desigur el voise a lua puterea încă de la răsturnarea lui Alexandru Lăpuşneanu de către Despot Vodă, dar nu a reuşit şi, nefiind ajutat atunci nici de tătari, polonezi sau germani, se retrăsese la Stambul. Este însă exilat la Rhodos în urma insistenţelor lui Alexandru Lăpuşneanu, revenit la domnie. Ajunge negustor de pietre scumpe, se spune că ar fi fost şi pirat o vreme, ceea ce nu ne-ar mira, dar obţine astfel avere şi, normal când ai bani, multă trecere la Înalta Poartă. Punându-se în legătură cu boierii moldoveni, între care cu Ieremia Golia Cernăuţeanul, unul dintre cei nemulţumiţi de prea multa obedienţă către polonezi a lui Bogdan Lăpuşneanu, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu. Aşa se face că, în acest context, sprijinit de boieri şi jurând credinţă turcilor, Ioan Vodă câştigă scaunul Moldovei. Bogdan Lăpuşneanu este învins şi gonit cu tot ajutorul polonez, ba chiar înlăturat şi din Polonia. Văzându-şi visul împlinit, caută să-şi asigure tronul în exterior, punându-se bine şi cu turcii şi cu polonezii, pe de o parte, iar pe de alta asmuţindu-i pe unii împotriva altora prin tot felul de iscodiri, uneltiri şi intrigi. Aşa era politica acelor vremuri! Cam la fel ca în zilele noastre când doar trecând de la un partid la altul, trădându-i şi vânzându-i pe toţi, capeţi onoruri şi funcţii!

Dar ca să vedem mai şi bine cum puteai reuşi să ajungi domn ar fi bine să amintim şi faptul că a trecut la ortodoxism, pentru că iniţial fusese botezat în rit armenesc, apoi trece la lutheranism pentru a primi sprijinul nobililor polonezi, ajungând şi musulman atunci când s-a refugiat în Imperiul Otoman. Să nu însă uităm că şi Henric al IV-lea al Franţei a făcut cam tot aşa şi cam în acelaşi timp.

Ajuns domn, vede starea de cumplită sărăcie a ţării şi pentru a salva cât de cât visteria statului, Ioan reorganizează sistemul monetar, ordonând ca monedele să fie bătute acum din aramă. Bănuţii de aramă reprezintă astfel primele monede inscripţionate în limba română. Inscripţia era “Ţeara Moldovei”. Reforma monetară va stimula comerţul şi va contribui la o creştere economică semnificativă, care îi va permite domnitorului să-şi înzestreze armata la un nivel destul de ridicat.

Abilităţile sale politice se confirmă prin recâştigarea pentru Moldova a cetăţii Hotinului, una dintre cele mai puternice fortificaţii la acea dată, iar în plan intern duce o politică de întărire a autorităţii centrale, pedepsind cu multă asprime abuzurile boierimii, dar şi ale clerului, cei care l-au numit din această cauză: „Ioan Vodă cel Cumplit”.

Poate cel mai bun text referitor la modul în care domnul înţelegea să asigure o oarecare prosperitate ţării prin represiuni asupra boierilor este cel al lui Haşdeu, care spune că: Monastirile consumau în trândăvie şi în desfrânări sudoarea Moldovei. Ioan-vodă dete o pildă neauzită până atunci în istoria românilor. Un vlădică (Gheorghe pe numele său) fu dovedit de crima celei mai negre nemoralităţi; divanul domnesc execută întocmai o legiuire din Codicele Teodosian; „Sodomitul să piară prin flăcări în prezenţa poporului”; mărşavul episcop fu ars de viu… Înşişi istoricii cei încriminatori recunosc, toţi într-o voce, suprema popolaritate a lui Ioan-Vodă. Deci unde e crima? Nu e crud acel principe care, cu preţul câtorva capete aristocratice şi cu neîmblânzita păzire a legii, îşi cumpără idolatra iubire a ţării întregi”.

O altă măsură cu totul extraordinară o reprezintă aplicarea controlului personal al actelor emise de cancelaria domnească, domnitorul cunoscând limbile turcă, greacă, polonă şi armeană. Ioan Vodă este totodată cel care decide relocarea capitalei de la Suceava la Iaşi, deoarece Suceava nu mai beneficia de o apărare adecvată după ce Alexandru Lăpuşneanu o făcuse inoperabilă din ordinul otomanilor. Iar Iaşiul avea o poziţie strategică mai bună, fiind şi mai aproape de aliaţii voievodului, cazacii zaporojeni, cei pe care turcii îi numiseră cozac, adică nebuni liberi.

Boierii l-au urât din tot sufletul pe domnitor, iar sentimentul era reciproc. Ioan nutreşte convingerea că boierii şi clericii sunt responsabili de starea precară a ţării, pentru că îi exploatează crunt pe ţărani şi pentru că se ţin numai de comploturi. Răzeşii devin fundamentul armatei sale, prin urmare se consideră că, fiind mai bine hrăniţi ar avea performanţe mai bune ca soldaţi. Pune în practică acest sistem şi, luând taxă de la ei doar o zecime din cât le luau boierii, reuşeşte să umple visteria, să pună baza unei armate a ţării şi să devină un erou în ochii poporului.

În acele vremuri popularitatea şi dragostea norodului se obţineau mai ales prin aplicarea unor pedepse exemplare mai-marilor, arzându-i sau îngropându-i de vii. Aici, despre Vodă putem spune că a fost un demn continuator al politicii lui Ţepeş, deşi nu a folosit acelaşi instrument de tortură. Ba mai mult, Ioan Vodă, numit deja cel Cumplit, face o mişcare politică îndrăzneaţă, menită să învrăjbească bogaţii şi să-i ţină numai într-un scandal: dăruieşte unele moşii boiereşti mănăstirilor şi unele domenii mănăstireşti boierilor. Aşadar, nu este de mirare că boierimea complota împotriva voievodului, vorbindu-se despre mazilire sau asasinat până şi în cele mai îndepărtate cancelarii ale lumii.

Fiind un bun strateg, învăţase mult din tacticile de luptă ale ungurilor, nemţilor, polonezilor, tătarilor, dar şi ale turcilor şi îşi organizează armata pe care o dotează cu peste două sute de tunuri în vremea când până şi ţările cu armate mult mai mari aveau cam cincizeci până la maximum o sută de tunuri. Ca o noutate, aceste tunuri erau mai mici şi mai mobile, erau trase numai de doi cai, fiind făcute în ţară după schiţele domnului. Acesta de altfel se făcuse cunoscut pentru forţa sa fizică atunci când în admiraţia trupelor a purtat un tun până în vârful unui deal, iar în clipele de răgaz îşi distra apropiaţii îndoind în mâini potcoave de cai. Avea şi statura ideală pentru un erou al războiului: aproape doi metri înălţime, o forţă herculeană, o voce tunătoare şi o voinţă de fier.

Numai că scurta perioadă de pace se curmă brusc în primăvara anului 1574 când Alexandru al II-lea Mircea, Domn al Ţării Româneşti şi fratele său Petru Şchiopul pătrund, cu un puternic sprijin turcesc, pentru a-l instala pe acesta din urmă pe tronul principatului în locul lui Ioan Vodă.

Aliat cu cazacii din Zaporoje, Ioan Vodă se angajează într-un şir de lupte, care reprezintă momentele cele mai glorioase ale domniei sale. Întâmpină armata invadatoare a lui Alexandru Vodă al Munteniei cea susţinută de contingentul otoman care îl aducea pe Petru Şchiopul ca domn în Moldova şi o învinge printr-un atac fulgerător lângă Jilişte, la vadul Râmna (Râmnicu Sărat). Pune la Târgovişte ca domn pe un credincios de-al său, Vintilă, mare boier din zona Buzăului, îndreptându-se apoi spre Brăila, unde se refugiase Petru. Aici se dă o altă bătălie în care Ioan Vodă învinge din nou, după care se îndreaptă spre Bugeac pentru a-i sprijini pe cazaci. Învinge trei corpuri de oaste turcească la Tighina şi Cetatea Albă. În vara anului 1574 are loc o nouă expediţie, alcătuită din turci, tătari şi munteni. În timp ce Ioan Vodă luptă, îi învinge şi îi alungă pe tătari, Ieremia Golia, omul său de încredere, e trimis să-i ţină pe turci la Dunăre. Însă turcii reuşesc să treacă, iar Golia fuge spre Ioan Vodă aflat cu oştirea lângă iezerul Cahulului, direcţie în care se îndreaptă şi oastea turcă. Deşi are unele bănuieli de vânzare, Domnul nu poate face nimic deoarece Ieremia era comandantul corpului principal al oştirii cel care avea în compunere cavaleria.

Aici începe lupta, însă călărimea formată din boieri, în frunte cu Ieremia Golia, trece la duşman. De fapt vânzarea se făcuse încă de la trecerea Dunării, iar turcii au înaintat folosind informaţiile primite de la trădător. Sosirea în acelaşi timp a tătarilor copleşeşte oastea moldovenilor, care se repliază într-un mic sat, Roşcani, aflat în apropiere. După o lungă, eroică, dar şi zadarnică rezistenţă, având oştenii slăbiţi de lipsa apei şi de caniculă, Ioan Vodă hotărăşte să se predea turcilor primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Şi Ahmed Paşa, comandantul turcilor, dar şi viitorul Domn, Petru Şchiopul, jură că-i vor respecta cerinţele.

Aici însă cronicile sunt puţin diferite în relatarea modului cum a fost asasinat Voievodul. Una din ele spune că în cortul turcilor, Ioan declară ferm că nu va vorbi decât cu sultanul ceea ce din punct de vedere al ierarhiei era cât se poate de legal, Domnul fiind supus direct sultanului!

Atunci Cigalazade, un italian turcit, săvârşeşte teribila crimă: îl înjunghie în inimă pe domnitor, sperând probabil la vreo recompensă. În altă cronică găsim însă o relatare diferită a acestui crâncen moment: „Ajungând la turci, vorbi cu Pașii patru ore întregi, când Capigi-basia, simțindu-se ofensat prin oarecare cuvinte ale lui Iuon și uitându-și de credința dată și întărită prin jurământ militar, luă hangerul și-l tăie în față și în pântece.

Ceea ce urmează este un spectacol înfiorător: ienicerii îi taie capul şi îi leagă trupul de patru cămile care, biciuite, îl sfâşie în bucăţi. Ienicerii se reped spre rămăşiţele voievodului, ca să le folosească drept talismane pentru a căpăta forţă. Se spune că şi-au înmuiat iataganele în sângele său din care au dat şi cailor să bea pentru a avea curajul şi forţa acestui om.

Văzând acestea, moldovenii dezarmaţi şi cazacii din suita Domnului s-au aruncat asupra turcilor, dar au pierit cu toţii, mai puţin doisprezece zaporojeni lăsaţi în viaţă pentru că îi impresionaseră peste măsură pe otomani. Eu unul cred însă că mai degrabă cazacii au fost lăsaţi în viaţă pentru a povesti aceste grozăvii în scopul înspăimântării tuturor celor care nu se supuneau forţelor otomane, forţe care la acea vreme, deşi sultanul era un paranoic beţiv, se aflau în culmea puterii lor.

Scurta domnie, de doar doi ani, a acestui domnitor viteaz şi pe deplin demn de respectul istoriei, este însă foarte densă. Măsurile luate de el purtau germenii statului feudal centralizat şi erau menite să consolideze voievodatul, economia acestuia, să întărească armata şi poziţia principelui. Se va vedea din reacţia otomanilor, care după schimbarea domniei au introdus mucarerul, că ideile sale erau nu numai benefice ţării, ci şi revoluţionare pentru acel timp.

– Dar ce-i mucarerul, că am mai auzit termenul, dar nu prea ştiu despre ce este vorba?

– Nicule, dragă, a fost un nou bir format din două părţi, unul specific gândirii imperiale turceşti. Mucarerul mic era un bir anual suplimentar faţă de tributul obişnuit, iar mucarerul mare era suma celor trei mucareruri mici şi se plătea odată la trei ani, personal de către domnitor, sultanului. În felul acesta se proba fidelitatea domnului, dar îl făcea şi foarte vulnerabil în faţa duşmanilor întrucât, prezent fiind la Înalta Poartă, putea fi ucis oricând. În Muntenia se va introduce acest bir în timpul lui Mihnea Turcitul însă domnitorii au făcut, de regulă, tot po-sibilul să nu se ducă personal la sultan, pentru plata mucarerului, din motivele arătate anterior.

Am să vă mai spun şi că amintirea faptelor de vitejie ale lui Ioan Vodă au făcut posibil ca după moartea sa doi fraţi de-ai lui după mamă şi un nepot, să ajungă pe tronul Moldovei, este drept că în domnii efemere. Ioan „Nicoară” Potcoavă (Creţul), Alexandru Sarpega şi Petru Cazacul, care era fiul lui Alexandru, iar un alt frate şi un alt nepot au fost doar pretendenţi: Constantin (frate) şi Lazăr (nepot).

– Eii, coane Alecule, până la urmă vorbim tot de trădare, de parcă aceasta ar fi blestemul de care nu vom putea scăpa niciodată de-a lungul întregii noastre istorii!

            – Mă tem că ai dreptate! Şi, cu toate că nu iau chiar în serios legenda cu uciderea gemenilor divini în timpurile preistorice, trădarea, deşi marele Iorga o numeşte „cumplita moştenire bizantină”, cred că se află atât de adânc înfiptă în fiinţa noastră încât nu văd nici o curăţare de acest flagel, oricât de mult aş putea privi în viitor. Să ne aducem aminte că ne-am asasinat conducătorii, începând cu Burebista şi până în zilele noastre, etalând o inconştienţă şi o meschinărie prin nimic justificată logic. O fi ceva stricat în sângele neamului acesta, că prea de multe ori eroii săi şi-au găsit moartea de cuţit înfipt cu nemernicie pe la spate.

Am plecat spre casele noastre cu capul în pământ şi cu sufletul greu…

Mihai Batog-Bujeniță

by

Referinţă Bibliografică

Mihai Batog-Bujeniță: DOI ANI DE DOMNIE PENTRU O MOARTE ÎNGROZITOARE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 aprilie 2025