MOTO: Civilizaţia umană s-a născut şi a înflorit în umbra protectoare a zidului.
LOCUINŢA CA SEMN IDENTITAR
Termenul lingvistic: locuinţă (construcție în care locuiește sau poate locui cineva; Dex.) este folosit numai în relaţia acestui concept cu natura umană, deşi raportat la alte fiinţe terestre sau acvatice aflate în libertate îl vom găsi sub diferite forme ca: bârlog, vizuină, adăpost, culcuş, iar pentru animalele domestice avem o multitudine de alte forme: staul, grajd, coteţ, padoc, etc… dar şi altele, funcţie de regionalismele sau arhaismele aflate încă în folosinţă. Întotdeauna însă acest termen a fost structural implicat fiinţei reprezentând, în oricare din formulările sale, ideea unui loc aflat la adăpost, locul în care fiinţa se află într-un mediu relativ asigurat împotriva agresiunilor de orice fel, locul în care este posibilă reproducerea, hrănirea, „educarea” urmaşilor, dar şi apărarea acestora. Iar acesta este protejat prin diferite mijloace (mirosuri, construcţie labirintică sau greu accesibilă, sisteme de protecţie defensive, etc…), dar şi personalizat (culori, forme, diferite obiecte). Ba mai mult, este acel loc special amenajat unde reproducerea pare a fi optimă din punctul de vedere al siguranţei individului şi a urmaşilor. În acest sens putem fi uimiţi văzând câtă ingeniozitate oferă unele specii de păsări, mamifere sau animale acvatice, ceea ce conduce la ideea importanţei unui asemenea loc în viaţa indivizilor, respectiv a speciilor.
În mod absolut logic, omul, ca rezultat al evoluţiei sale terestre, va duce conceptul la un cu totul alt nivel, respectiv, al propriei reprezentări prin exprimarea în plan vizual a statutului său social, al importanţei în comunitate, a stării sale materiale, dar şi (de cele mai multe ori involuntar) a caracterului, educaţiei sau a tarelor comportamentale. Desigur, aceste trăsături generale au existat din cele mai îndepărtate timpuri, acelea acoperite acum de colbul istoriei. De aceea observaţiile acestui studiu nu vor face referiri la acele timpuri despre care, trebuie să recunoaştem, avem puţine informaţii care să ne poată conduce către unele concluzii. Din această cauză este absolut necesar, măcar pentru credibilitate, să rezum aprecierile doar la evoluţia conceptului în contextul civilizaţiei europene începând cu datele oferite de documentele Evului Mediu şi până în prezent. Fac doar o scurtă trimitere spre perioada de glorie a Imperiului Roman pentru a argumenta că locuinţa a fost şi în antichitate o preocupare de tip social. Aplicând la nivelul de reprezentativitate al conducătorului unui imperiu termenul de locuinţă personală, putem observa că una dintre acestea ne uimeşte şi acum prin impresia de opulenţă, confort şi frumuseţe arhitectonică
(Fig 1: foto: ruinele vilei împăratului Hadrian de la Tivoli)
Şi cred că am putea extrapola această reprezentare şi la alţi membri ai societăţii de atunci, vorbim desigur de segmentul extrem de restrâns al celor cu mari posibilităţi materiale. Vom constata însă că, la fel precum în zilele noastre, orăşenii de rând trăiau în locuinţe comune (numite în Roma villa), iar truditorii pământului, ţăranii, indiferent de condiţie (liberi sau nu), locuiau în condiţii extrem de modeste, cel mai răspândit tip de locuinţă în acest areal fiind bordeiul sau cocioaba, model care nu se va pierde în veacuri, ci va prolifera, cel puţin în estul continentului, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Edificator în acest sens este textul publicat de Alexandru Odobescu în Junimea Română (Paris 1851): „Peste puțin pământul va fi înapoiat muncitorului, prin îngrijirea și iubirea căruia pustiele se va schimba în holde înalte și bogate, în livezi roditoare, în pășuni verzi și fragede, pe care vor paște frumoasele vite ale României; bordeiele, unde abia pătrund razele soarelui, vor deveni case luminoase, îmbelșugate și fericite.” Cum însă noţiunea de bordei este extrem de vagă pentru cam toţi contemporanii noştri, reproduc o imagine a acesteia, imaginea unui bordei aflat acum în perimetrul unui muzeu al civilizaţiei rurale.
Fig 2: Bordeiul din satul Castranova, construit la jumătatea secolului al XIX-lea, a fost transferat în muzeu în anul 1949. Planul cuprinde patru încăperi: „gârliciul”- în pantă, camera „la foc”, camera de locuit şi „celarul”, un fel de cămară. Din punct de vedere constructiv, pereţii longitudinali sunt făcuţi din blăni masive de stejar care căptuşesc groapa, excavată şi hidroizolată prin arderea de lemne. Pereţii transversali sunt zidiţi din cărămida, în ei fiind încastrate cele patru furci care susţin acoperişul din paie. (Sursa Wikipedia)
Astfel apar construcţii impresionante de tip defensiv construite de comunităţi: cetăţi, biserici fortificate sau forturi ori fortăreţe inspirate de vechile castre romane. Însă aproape concomitent apar şi castelele, un model de locuinţă a unui proprietar de pământuri (feudal) sau a vreunui comandant militar aflat în solda regelui ori a împăratului şi care are misiunea de a apăra o porţiune din limesul regatului sau a imperiului. Acest gen de construcţie aflată în posesia unui conducător are rolul principal de tip defensiv, însă foloseşte şi ca locuinţă pentru familia stăpânului, a personalului domestic şi a micii garnizoane care asigură apărarea în prima linie. Are una sau mai multe curţi interioare care folosesc drept spaţiu pentru antrenamentul soldaţilor garnizoanei şi, firesc, este amenajat şi pentru adăpostirea unor animale, oi, porci, păsări, dar mai ales cai sau măgari, depozite de alimente, furaje, arme sau valori de tezaur, sursă proprie de apă (foarte modestă, dar să nu uităm că apa se folosea numai la băut sau la prepararea mâncărurilor!), sisteme defensive de tip zid puternic şi uneori chiar şanţ cu apă. Are şi încăperi subterane dintre care unele sunt temniţe, iar altele ascunzători, o capelă sau chiar o biserică şi, obligatoriu, un turn. De ce şi un turn care aparent poate lipsi, dar a cărui construcţie este foarte costisitoare? Răspunsul parţial este că această construcţie foloseşte ca punct de observaţie a spaţiului înconjurător, iar pe timpul unei încleştări armate conducătorul poate lua hotărâri optime având sub ochi realitatea câmpului de luptă. Da, aceste argumente sunt adevărate însă simbolistica profundă de tip falic, reminiscenţă a străvechilor culte dionisiace, afirmă puterea, libertatea şi independenţa seniorului, proprietar al castelului. Din această cauză atunci când un castel este cucerit ori actul de vasalitate al seniorului faţă de rege sau împărat este încălcat, pedeapsa prevede dărâmarea zidului şi a turnului. Deci simbolistica, dărâmarea zidului (autonomie) şi a turnului (putere) funcţionează deşi, foarte probabil, este înţeleasă doar de cei iniţiaţi (foarte puţini la număr). În Europa, primele secole ale calendarului creştin au fost marcate de prăbuşirea culturii şi civilizaţiei patronate de Imperiul Roman de Apus, iar invaziile aproape necontenite ale popoarelor migratoare au făcut ca oraşele să decadă. Cultura a devenit un produs inutil, căile de comunicaţie sau cele comerciale aproape au dispărut, iar societatea, în ansamblul ei, a fost nevoită să se întoarcă la ocupaţiile de bază, cele care îi asigurau supravieţuirea, în vreme ce noţiunea de siguranţă devenise în scurt timp doar o amintire. În context, dispar acumulările de bunuri, indiferent de natura lor, oamenii fiind nevoiţi să posede doar atât cât consumă zilnic sau atât cât pot lua cu ei în cazul unui atac al năvălitorilor. Pentru oamenii simpli conceptul de locuinţă se apropie din ce în ce mai mult de ideea unui adăpost vremelnic pe care îl poţi pierde oricând fără să fii prea mult afectat, dar şi pe care îl şi poţi reface în cel mai scurt timp fără investiţii semnificative, prin propriile eforturi. Este însă o perioadă destul de scurtă pentru vestul continentului deoarece necesităţile de apărare îi forţează pe oameni să se grupeze şi să-şi unească forţele în vederea respingerii atacurilor. Evident, acum apar şi conducătorii grupurilor de oameni, din ce în ce mai mari, pentru o cât mai bună ripostă, iar aceştia încep să gândească şi să conceapă sisteme defensive din ce în ce mai eficace.
Funcţia prioritar defensivă a castelului face ca acesta să fie foarte puţin confortabil. Fiind construit din piatră este rece, de multe ori insalubru, deschizăturile în ziduri sunt înguste şi la început nici nu sunt acoperite cu ferestre deoarece nu exista sticlă pentru geamuri, iar vântul bătea peste tot. Sisteme de canalizare sau de evacuare a dejecţiilor nu existau (mai târziu vor apărea sub presiunea mirosurilor, dar şi a molimelor).
Ideea de mobilier se reducea la un pat pentru senior şi soţie, o cameră cumva asemănătoare pentru copii, câteva cufere grele în care era păstrate haine şi arme, o bucătărie uriaşă în care se prepara hrană pentru toată lumea (nu foarte multă şi nici prea sofisticată) şi cam atât. Soldaţii, personalul domestic sau slujitorii cu diferite specializări, dormeau în încăperile mici lipite de ziduri, folosind un braţ de paie drept aşternut şi oricare loc din împrejurimi era considerat potrivit pentru diferitele necesităţi fiziologice.
Ce-i drept castelul mai are (temă foarte la modă mult mai târziu!) o sală mare în care se ţin banchetele sau balurile, dar de cele mai multe ori consiliile de război, împodobită cu însemne heraldice, drapele, arme şi armuri sau chiar tablouri ale strămoşilor seniorului, sală foarte impresionantă faţă de celelalte mult mai mici şi mai sărăcăcioase. Poate de aici provine şi actuala fascinaţie faţă de castele, una bine întreţinută de industria cinematografică.
Nu se vorbeşte însă de faptul că în anotimpurile reci toate „ferestrele” castelului din primele secole ale Evului Mediu erau acoperite cu obloane, înăuntru era întuneric, se consumau cantităţi uriaşe de lemne pentru o relativă încălzire, iar iluminatul se făcea cu făclii sau lumânări. Cam care era calitatea aerului din interior rămâne o întrebare la care poate este bine să nu căutăm răspunsuri. Nici nu mai vorbim de incendiile frecvente, deoarece ele nu distrugeau prea multe lucruri, deşi de cele mai multe ori victime erau animalele domestice.
Spaţiile interioare (cele mărginite de ziduri) erau perfecte pentru proliferarea şobolanilor care nu sunt exterminaţi deoarece în caz de asediu vor furniza proteinele necesare supravieţuirii, dar şi de tot felul de insecte care acum ne-ar provoca alergii doar dacă le-am rosti numele. Ploşniţele, purecii, păduchii, libărcile sau ţânţarii nu era consideraţi ca fiind dăunători sănătăţii omului şi, în consecinţă, aceştia trăiau în deplin consens prin toate ungherele, inclusiv în patul seniorului. Putem spune fără să greşim că numărul victimelor datorate bolilor, epidemiilor, infecţiilor sau accidentelor era mult mai mare decât cel al invaziilor şi luptelor aferente, iar acest lucru va începe să se schimbe abia după marea epidemie de ciumă de la mijlocul secolului al XIV-lea şi începutul Renaşterii când apare (destul de timid!) şi ideea de igienă personală.
Oricum, se poate spune că rolul defensiv al castelelor a fost îndeplinit, iar apărarea producătorilor de bunuri sau a căilor de comunicaţie a dus în cele din urmă la normalizarea situaţiei economice a continentului, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi la trecerea spre o altă etapă istorică.
Revenirea economică şi relativa stabilizare a căilor de comunicaţie, dar mai ales a rutelor comerciale, dă un impuls puternic şi construcţiilor de locuinţe. În oraşe apar casele mari şi frumos amenajate ale negustorilor bogaţi, dar şi cele ale ghildelor sau breslelor, casele din piatră sau cărămidă ale celor care aveau câştiguri decente din diferite meserii sau activităţi, inclusiv în domeniul artelor (sculptori, pictori, zugravi, constructori sau arhitecţi) însă în mahalalele sărace ale oraşului locuinţele vor rămâne încă multă vreme la nivelul celor din secolele anterioare cu inclusiv aceleaşi condiţii precare de igienă. De aici se vor ridica periodic valurile de epidemii care vor face ravagii în rândul populaţiilor. Poate şi din această cauză, dar în mod sigur şi pentru a evita mizeria din oraşe, aerul infect şi poluarea sonoră, oamenii bogaţi vor relua obiceiurile străvechi ale aristocraţiei romane şi îşi vor ridica alt gen de castele, de regulă sub pretextul organizării unor partide de vânătoare, sportul preferat al regilor şi, prin urmare, al tuturor celor care aveau un domeniu unde puteau practica aşa ceva. Noile castele nu mai au rol militar, ci sunt mai ales locuri de mare rafinament în care suveranii ori marii aristocraţi pot petrece o parte din timp, însoţiţi de fastul curţii, de prieteni, dar şi de trupe de teatru ori orchestre care să dea splendoare petrecerilor. Numai că aceste petreceri adunau sute de oameni, cai, trăsuri, slujitori sau echipe de artificieri, grădinari, bucătari, măcelari sau armurieri şi, în consecinţă, aceste noi genuri de locuinţă nobiliară au sute de camere. Sunt cam aproape tot atâtea şeminee, se consumă tone de lumânări sau mii de torţe şi, în general vorbind, este vorba de o risipă uriaşă care nu se justifica decât prin satisfacerea unor orgolii de care oamenii nu au dus lipsă niciodată. În acele vremuri nu doar Franţa, un regat devenit bogat şi puternic după încheierea Războiului de o sută de ani (1337-1453), ci şi alte regate urmează acest trend social foarte explicabil şi prin faptul că Europa ieşise din marea încercare (ciuma din 1346-1353 care făcuse cam două sute de milioane de victime), în mod ciudat mult mai bogată (raportat pe cap de locuitor), dar şi cu o altă concepţie despre viaţă: una destul de diferită de cea anterioară în care bisericile de orice fel propovăduiau smerenia, fatalismul şi fanatismul religios. Oamenii aveau nevoie să-şi trăiască viaţa, îşi doreau o ieşire din canoanele stricte ale religiei şi acum aveau şi mijloacele financiare pentru a face acest lucru. Evident, biserica are o cu totul altă opinie, însă în practică nici ea nu este un exemplu de modestie, iar castelele sau marile palate ale ierarhilor nu erau cu nimic mai prejos decât cele ale regilor. Inclusiv în domeniul distracţiilor! În oraşe încep să apară palatele potentaţilor, unele la fel de somptuoase precum cele de pe moşii, iar construcţiile de acest gen elimină aerul îmbâcsit şi fetid al vechilor construcţii medievale, mai ales că acum există şi instalaţii sanitare în interiorul construcţiilor. Louvre ar fi cel mai bun exemplu în acest sens fiind palatul care se transformă din cetatea construită de Filip al II-lea în 1190 pentru a supraveghea cursul Senei folosit de vikingi în invaziile lor într-un splendid palat regal, schimbare care va dura însă cam patru sute de ani.
Fig 4: Castelele secolelor al XV-lea sau al XVII-lea nu mai au nimic din aerul sumbru al celor din secolele anterioare, fiind mai mult reşedinţe de vară decât construcţii defensive.
Merită chiar amintit faptul că, de exemplu Peterhof-ul a fost construit doar pentru a evidenţia măreţia imperiului deoarece ţarul Petru nu-l folosea decât pentru activităţile protocolare, el locuind întotdeauna într-o cabană destul de modestă, dar foarte frumoasă, în stil tradiţional rusesc sau într-o căsuţă, cam la fel de simplă precum cabana, aflată în grădina impresionantului palat şi de cele mai multe ori în palatul prietenului său, prim-ministrul Meşnikov cel care va plăti scump această apropiere de familia autocratului rus. Nu ar fi însă corect dacă nu am aminti şi faptul că în estul continentului, mai ales după preluarea puterii imperiale de către Petru cel Mare, construcţia de reşedinţe imperiale ia un avânt nemaiîntâlnit, iar grandioasele palate precum Versailles sunt surclasate de măreţia greu de imaginat a palatelor construite de autocraţii Rusiei, dar şi de extrem de bogaţii nobili ruşi. Fără îndoială palatele ruseşti vor fi cele care vor influenţa viitoarele construcţii de gen din estul continentului, rămas în urmă, în general vorbind, faţă de vest, datorită influenţelor covârşitoare ale Imperiului Otoman (un imperiu rămas ancorat în feudalismul de tip asiatic).
Fig 5: Peterhof, genul de palat imperial menit să-ţi taie respiraţia
Fig 6: Castelul Miclăuşeni, construit între anii 1880-1904, proprietate a familiei Sturza, un elegant stil arhitectonic neogotic.
Fig7: Casă tradiţională, rural sec. al XIX-lea
Fig 8: Casă boierească sec. al XIX-lea
Putem remarca faptul că în atât de conservatorul spaţiu cultural rural, în această perioadă fastă pentru societatea românească, s-au produs mutaţii pe care cu greu şi le-ar fi putut imagina cineva cu numai un secol mai înainte. Într-adevăr, revoluţia din anii anteriori, cea condusă de Tudor Vladimirescu, marcase un adevărat reviriment în societatea românească anchilozată în modelul fanariot. Este desigur doar un început şi vor mai trece mulţi ani până când ideile de tip iluminist, cele care existau de aproximativ două sute de ani în vest, aveau să dea roade şi în estul continentului. Schimbările produse în Principatele Române începând cu prima parte a secolului al XIX când influenţa rusă devine prioritară faţă de cea turcă vor determina transformări majore şi în domeniul construcţiilor. Apare o nouă boierime occidentalizată având cu totul alte puncte de vedere, inclusiv în privinţa condiţiilor de locuit, iar odată cu oamenii se schimbă şi pun-ctele de vedere. Palatele moderne sunt construite cu materiale durabile, iar pe moşii, conform modei occidentale, apar acele locuinţe de vară deosebit de pitoreşti numite conace, dar şi palate aflată în afara zonelor urbane. Luxul şi confortul sunt cele două caracteristici de bază ale noilor construcţii, însă criteriile estetice au un rol predominant mai ales că promovează deseori stilul numit neo-românesc, o frumoasă amintire a elegantului şi echilibratului stil brâncovenesc, cel care definea sfârşitul feudalismului oriental pe aceste meleaguri. Nu este doar o schimbare de suprafaţă, ci una mult mai profundă menită să aducă Principatele în rândul ţărilor civilizate ale vechii Europe. Mişcarea, mult mai amplă de fapt, viza nu doar stilurile arhitectonice sau regândirea spaţiilor de locuit ci, prin acestea, o revoluţie în gândirea socială, una care trebuia să elimine obiceiurile prăfuite ale vechii boierimi care se mai fălea încă, îmbrăcându-se cu caftane, purta işlic, giubea şi papuci ţuguiaţi, iar în interior sufragioaica, avea basma înflorată pe cap, dar umbla desculţă. În consecinţă, arhitectura timpului, reflecta nu numai o altă abordare a locuinţei familiale, ci şi o profundă transformare a modului de a gândi pentru întreaga societate. Aceste transformări se vor observa foarte curând şi în felul în care ţăranii îşi regândesc habitatul, renunţând la tradiţia efemerului şi concepând un alt stil de locuinţă, mult mai aerisită, mai luminoasă şi, evident, mult mai spaţioasă, punând în practică vechile cunoştinţe de construcţie (acoperişuri piramidale pentru o bună circulaţie a aerului, pivniţe în care se află vinuri sau beciuri în care sunt rezerve de hrană, dar şi coteţe, grajduri sau padocuri separate pentru animalele din gospodărie. Casele reflectă deja modernitatea incipientă a socialului pe ansamblul său. (Fig 6,7,8,)
Acesta este şi contextul, în care, în oraşele europene importante, apar palatele de tip administrativ, primării sau palate ale justiţiei, construcţii impresionante menite să sublinieze ideea de putere ca aparţinând poporului, dar şi bogăţia oraşului. Ar fi de admirat faptul că ele sunt vizibile în toată splendoarea lor şi în zilele noastre, de regulă având aceleaşi funcţiuni şi aflate, evident, în perimetrul zero al cetăţii. Cei care au vizitat de exemplu: Viena, Bruges, Bruxelles sau Paris vor înţelege mai bine rolul acestor clădiri importante pentru ideea de măreţie, putere şi grandoare absolut necesare procesului de formare şi edificare naţională.
Interesant este că şi în ţara noastră începând cam din secolul al XVIII-lea aceste idei sunt preluate şi, cel puţin în capitalele celor două principate, acest gen de clădiri respectă normele impuse deja în civilizaţia occidentală, iar paradigma nu va dispărea nici după instaurarea aşa numitei „dictaturi a proletariatului”, nici în vremea socialismului triumfător şi desigur nici după revenirea la valorile democratice de tip occidental. Exemple în teritoriu sunt, iar unele dintre acestea chiar admirabile!
Fig 9: Palatul Culturii din Iaşi, fost Palat Administrativ, construcţie terminată în 1925 într-un impresionant stil gotic flamboiant. Se află pe locul fostei curţi domneşti,
Un timp, la noi a fost valabil acest mod de salvare a unor bunuri de patrimoniu cultural, însă după al II-lea Război Mondial, schimbarea ideologiilor şi principiile luptei de clasă au dus la transformare unor adevărate bijuterii arhitectonice în grajduri, sedii de C.A.P.-uri (vestitele cooperative agricole de producţie) sau depozite de materiale ceea ce a dus uneori la dispariţia efectivă a acestor case. Nu este cazul să ne învinuim prea mult! Astfel de lucruri s-au petrecut nu numai în estul intrat în zodia nefastă a ideologiilor comuniste, ci şi în ţările cu o mare tradiţie monarhică sau democratică. Să ne amintim numai de Bastilia, fortăreaţă medievală construită în secolul al XIV-lea, considerată ca simbol al monarhiei absolutiste la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi demolată la iniţiativa unui antreprenor privat care a vândut o parte din pietrele zidurilor ca suveniruri. Deci modele de afacerişti fără scrupule sunt destule de-a lungul istoriei. Este şi vremea în care marile averi boiereşti, cele bazate pe veniturile moşiilor, prioritar agrare deci, încep să se disipeze, iar locul lor este luat de germenii dezvoltărilor industriale. Feudele sunt din ce în ce mai mult înlocuite de exploataţii agricole aflate în directa conducere a arendaşilor devenind surse de îmbogăţire pentru aceştia, deşi trebuie să recunoaştem şi faptul că ei sunt cei care dinamizează exporturile cu tot ce înseamnă acest lucru, atât în bine cât şi în rău. Prin urmare, unele palate ale marilor boieri cunosc declinul (acestora fiindu-le imposibil să mai întreţină clădirile sau personalul). Multe dintre acestea vor intra într-o perioadă de paragină, însă unele (modelul este şi el importat din civilizaţia vestică fiindcă aici funcţiona de mai mult timp), vor fi preluate de stat şi intrate în conservare sau folosite în alte scopuri (muzee, proprietăţi ale diferitelor culte, institute de educaţie, etc…)
Nu trebuie uitat însă nici că, în ciuda vremurilor şi a concepţiilor proletcultiste, unele palate au fost salvate de furia nimicitoare, iar acum fac mândria unor oraşe.
Fig 10: Palatul Roznovanu, sec. al XVIII-lea. Actualul sediu al primăriei municipiului Iaşi
Cert este că noile locuinţe standardizate au creat o aparenţă de uniformitate, lipsită de elemente specifice care să dea impresia de lucru personalizat capabil să ofere informaţii despre proprietar (locuitor). Este doar o aparenţă deoarece specificul se va muta în interior, acolo unde fiecare locatar îşi va personaliza habitatul aşa cum îşi doreşte, însă nu trebuie să uităm că la exterior senzaţia de uniformitate, implicit egalitate, rămâne. Este expresia perfectă a unei societăţi în care făţărnicia devine normă socială, o societate care clamează un gen de egalitarism de tip comunistoid în spatele căruia se disimulează totuşi vechile şi absolut necesarele diferenţe între oamenii aceleiaşi societăţi. Poate fi considerată o strategie socială menită să estompeze tensiunile între diferitele straturi sociale, dar poate fi considerată şi o uriaşă minciună. Oricum, în vestul Europei, în scurt timp, vor reapărea marile averi şi odată cu ele diferenţele majore între cei bogaţi şi cei mai puţin bogaţi sau de-a dreptul săraci. O perioadă foarte interesantă pentru analiza relaţiei între locuinţă şi locuitor este cea de după anul 1945 când s-a sfârşit cel de-al doilea Război Mondial. Cei peste şase ani de război, devenit un război total după ce beligeranţii au şters diferenţele dintre resursele civile şi cele militare, distruseseră o mare parte din patrimoniul locativ al continentului. Cele mai mari şi mai frumoase oraşe erau acum grămezi de moloz, iar la sate distrugerile făcute de trecerile armatelor ridicau probleme uriaşe de logistică pentru reconstrucţie. Populaţia, deşi numeric mult împuţinată, locuia în adăposturi provizorii încropite printre ruine în condiţii precare şi în pericol permanent de izbucnire a unor epidemii, inclusiv de ciumă, deoarece şobolanii păreau a fi ceva mai mulţi decât oamenii. Situaţia putea degera oricând, iar pericolul deloc de neglijat al extinderii ideologiilor comuniste au impulsionat statele să treacă de urgenţă la refacerea fondului locativ. Au fost abordate strategii noi de refacere a oraşelor şi s-a adoptat modelul american al blocurilor cu locuinţe standardizate. Era soluţia optimă pentru a economisi timp şi resurse materiale, dar şi pentru a rezolva spinoasa problemă a raportului dintre spaţiile de locuit şi suprafaţa terenurilor destinate construcţiilor. Au fost elaborate şi legi speciale în domeniu, unele care presupuneau rechiziţionarea unor terenuri private atunci când interesul social avea prioritate. Ne putem lesne imagina că în ţările vestice, cel puţin, nu exista nici un metru pătrat de teren care să nu fie în proprietatea cuiva, dar măsurile ferme impuse au depăşit cu succes dificultăţile, deschizând astfel drumul şi spre viitoarele căi de comunicaţie (şosele, autostrăzi sau căi ferate) arterele dezvoltării economice fără precedent care va urma în viitorul foarte apropiat. A fost nevoie de voinţă politică însă şi de viziune economică!
Estul continentului, intrat, prin complicităţi mondiale, în sfera de influenţă a comunismului sovietic va urma cam aceleaşi căi de refacere a situaţiei popoarelor însă şi aici cu specificul firesc, unul de tip istoric. Construcţia blocurilor de locuit începe ceva mai târziu şi reprezintă un real progres faţă de ce era înainte când majoritatea locuia în condiţii precare cel puţin din punct de vedere al igienei. Blocul aduce în viaţa majorităţii apa caldă, WC-ul şi bucătăria aflată în interior, dar separată de alte camere. Aceste condiţii noi de locuit vor forma în cam două generaţii o nouă populaţie cu alte aspiraţii, mult mai curată şi mai sănătoasă decât antecesorii. În timp, aceste îmbunătăţiri ale habitatului se vor reflecta şi în creşterea semnificativă a speranţei medii de viaţă în întreg arealul.
Dar cum şi în aceste societăţi erau unii proprietari de locuinţe aceştia au fost obligaţi de împrejurări să-şi modernizeze casele în sensul noilor cerinţe de igienă, însă nu se poate spune că s-au înregistrat progrese semnificative, lucrurile urmând să capete noi valenţe abia după de ce proprietatea privată va fi din nou recunoscută ca fiind perfect legală şi necesară social, adică peste aproape jumătate de secol. Este interesant de studiat şi ce s-a întâmplat cu proprietăţile locative rămase după ce majoritatea proprietarilor au plecat din ţară sau au fost desproprietăriţi de noua putere. În general, sub imperiul necesităţii de locuinţe pentru popor, proprietăţile rămase întregi au fost trecute în proprietatea statului prin naţionalizare, apoi distribuite celor săraci şi fără adăpost prin închiriere. Cum „cei săraci şi fără adăpost” erau mai mult etnicii din mahalale, casele au fost spoliate de tot ce se putea băga pe foc sau jefuite de tot ce părea vandabil ajungând destul de repede la nivelul de gândire al noilor ocupanţi care erau convinşi că plata mai mult simbolică a chiriei le dă dreptul să facă orice cu o casă care nici măcar nu le aparţinea. Cam aşa s-a întâmplat cu majoritatea caselor construite în perimetrul oraşelor. Însă au mai fost şi alte case care, după naţionalizare au fost comasate într-o structură organizatorică numită: Gospodăria de partid şi a făcut obiectul repartizării acestora către elitele comuniste ale vremii tot sub forma închirierii. Cum „chiriaşii” se schimbau destul de des deoarece lupta pentru putere mai făcea şi victime, aceste case îngrijite de instituţie au avut o soartă mai bună, ele reuşind să supravieţuiască până în zilele noastre, adică mai bine de un secol, astfel că unele mai pot fi admirate şi astăzi. Demn de remarcat este însă faptul că aceste case au fost cele care au format gustul unui important segment social care a înţeles în ce constă actul locuirii într-o casă cu personalitate şi, în viitorul destul de apropiat (deşi greu de prevăzut) vor influenţa ferm întreaga societate românească.
Desigur nevoia de afirmare a superiorităţii sistemului socialist a dus şi la apariţia unor construcţii de tip faraonic, palatele atât de dispreţuite de modestia comuniştilor, acei revoluţionari de profesie, totul mascat însă cu multă abilitate sub pretextul închinării acestora poporului suveran!
Fig 11: Casa Poporului, actualmente clădirea Parlamentului României. Cea mai mare construcţie civilă din lume, nefolosită în proporţie de 70%
Combinată şi cu dorinţa de sfidare a spaţiilor locative modeste ale apartamentelor de la bloc, dar şi cu tendinţele paranoide ale noilor îmbogăţiţi, primii ani ai perioadei vor da naştere unor monştri arhitecturali, total nepotriviţi cu nevoile reale, supradimensionaţi şi lipsiţi de cel mai elementar bun gust. Este drept că la acest fenomen au contribuit din plin şi arhitecţii, cei care până atunci concepuseră doar apartamente de bloc, iar acum propuneau noilor clienţi planuri de construcţie aduse din zone cu care nu aveam nici o tangenţă (de regulă vile de pe coastele însorite ale Floridei sau Californiei, inclusiv cu piscine aşa cum văzuserăm noi cu toţii în filme). A fost un eşec usturător fiindcă foarte repede acest gen de vile a ridicat problemele specifice: costuri uriaşe pentru mobilare, întreţinere, consumuri şi lipsa utilităţii unor spaţii (veşnica noastră problemă: unde dorm copiii când vin în vizită, naşii, cuscrii, finii, etc…). Ritmul noilor construcţii nu a încetat însă, numai că s-a adaptat nevoilor reale şi aşa se face că în prezent suntem ţara care are, comparativ cu celelalte ţări din Uniunea Europeană, cel mai mare număr de proprietari de locuinţe proprii. La scurt timp după schimbările sociale şi economice din anii 1989-1990, întreaga ţară a intrat într-o adevărată febră a construcţiilor de locuinţe „pe pământ” aşa cum erau numite atunci. Fenomenul foarte amplu părea puţin deplasat mai ales că fondul locativ naţional acoperea destul de bine nevoile acelui timp. Numai că groaza locuirii la bloc, declanşată de restricţiile ultimilor ani când frigul, întunericul şi lipsurile erau probleme cotidiene, revigoraseră până la nivel de psihoză dorinţa de a locui „la casă” aducând în prim-plan şi nostalgiile unei eventuale copilării ale cărei neajunsuri erau acum uitate sau ignorate. În consecinţă, segmentul economic al construcţiilor de locuinţe, afectat de lipsa comenzilor de la stat, intră într-o activitate febrilă, ba chiar într-un dinamism deloc specific perioadei.
Fig 12: Vilă familială, echilibrată din toate punctele de vedere.
Fig 13: Vilă de lux, cu piscină, de inspiraţie californiană.
Fenomenul, foarte interesant totuşi din punct de vedere sociologic, a atras atenţia unor specialişti de renume, precum Rudolf Graf, istoric, profesor universitar, fost prorector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj și director al Institutului de Cercetări Socio-Umane din Sibiu. Specializat în istoria modernă a României, istoria economică a României, istoria industrială a Banatului în secolele XVIII-XX ca și în istoria Imperiului Habsburgic, în istoria graniței militare bănățene și în istoria germanilor din Banat, cel care constată în urma cercetărilor efectuate pe teren, în Timişoara, timp de trei ani: „palatul…exprimă capacitatea economică a unei familii sau a unui individ de a rivaliza cu bulibașa comunității respective și, mai important, transformă capitalul economic acumulat în capital simbolic, capabil să pună în discuție ierarhia socială existentă la un moment dat”. (Studiul: Palatele țigănești. arhitectură și cultură)”. Apoi continuă analiza fenomenului aducând argumente de tip evolutiv în comportamentele şi cultura etniei: „Deși efervescența construirii indică o mutație culturală importantă, și anume abandonarea definitivă a nomadismului, imitația și competiția între clanuri continuă să caracterizeze procesul, iar specificul etniei rămâne determinant, prin organizarea de clan și importanța descendenților masculini.” Absolut specifică peisajului locativ al ţării este apariţia castelelor aparţinând etniei rome. Motivată de o firească frustrare, cea a anilor în care etnia a fost desconsiderată în plan social, această insolită apariţie la scară largă în unele zone poate reprezenta un motiv temeinic pentru o amplă analiză socio-economică. Aflată în primele rânduri ale celor îmbogăţiţi de noile oportunităţi apărute în viaţa economică structura socială a etniei (una de tip tribal), a necesitat şi reprezentativitatea conducătorilor exprimată în modul ancestral al locuinţei familiale. Şi, având în vedere faptul că familia în acest context este una lărgită, nevoile de exprimare au devenit în mod firesc unele absolut impresionante însă din plin marcate de tradiţie (ex. turnurile argintate!) şi acest fapt este justificat de proprietari deoarece: fără turnulețe, funcțiunea principală de expunere a puterii și importanței familiei riscă să eșueze.(Fig 14)
Fig 14: Palatul unei familii rome din Timişoara.
Fig 15: Capela Palatului Ştirbey din localitatea Buftea, construită în stil neogotic, necropolă a familiei. Aici s-au închinat la altar şi regina Maria, împreună cu cinci dintre copii săi, pe timpul refugiului din anul 1916. Model de eleganţă, rafinament, bun gust şi discreţie.
În mod indiscutabil relaţia dintre locuinţă şi locuitor este una complexă şi cu un grad mare de reciprocitate: locuitorul îşi îngrijeşte locuinţa, o întreţine şi o înfrumuseţează, principial este mândru de ea şi o consideră de obicei cea mai importantă realizare a vieţii sale. La rândul ei locuinţa îi oferă adăpost, confort în măsura în care este dotată pentru aceasta, dar şi, foarte important, o poziţie fermă în ierarhia socială. Acest din urmă aspect este unul mult mai corect decât oricare altul, având în vedere că el nu prea poate fi trucat precum altele. O scriere intrată în patrimoniul cultural al omenirii: Castelul pălărierului de A.J. Cronin oferă o perfectă perspectivă asupra problemei. Omul care îşi construise o locuinţă aflată mult peste posibilităţile sale nu numai că îşi construise de fapt propria nefericire ci, mult mai mult decât atât, devenise ridicol în exact în faţa celor pe care voia să-i impresioneze cu situaţia sa materială, element considerat definitoriu de-a lungul timpurilor. Fără îndoială, folosirea în exces a materialelor costisitoare poate fi considerată impresionantă, ba chiar copleşitoare, pentru un privitor, dar poate ar fi bine să ne întrebăm ce se va întâmpla în timp cu aceste construcţii. Asta şi fiindcă mai avem încă posibilitatea de a face comparaţii cu alt gen de palat aparţinând unei vechi familii boiereşti, una care a dat şi domnitori ai Ţării Româneşti, familia Ştirbey, care a lăsat moştenire un palat în Buftea. (Fig 15)
Fig 16,17: Locuinţe din zilele noastre, a se vedea antena de televiziune sau stâlpul de curent electric, perfecte pentru a fi decor în filme cu popoare migratoare. Ce ai putea spune oare despre oamenii care le folosesc drept habitat?
În mod normal devine de neînţeles cum unii oameni, deşi au ca proprietate o casă, manifestă un dezinteres total faţă de aceasta, considerând-o un fel de povară în viaţă. O fi vreo genă a nomadismului de care vorbea distinsul profesor Rudolf Graf, de o nepăsare patologică faţă de un bun care te reprezintă în societate sau pur şi simplu un model de gândire aflată într-un jalnic primitivism structural? Greu de spus, însă ca o concluzie cred că dacă vom privi cu atenţie o casă vom afla despre locuitorul ei mult mai multe decât printr-un chestionar psihologic.
Mihai Batog-Bujeniţă
by