Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Eugen Serea – Trenul

Eugen Serea – Trenul

Eugen Serea
Trenul

În trenul meu de noapte, gonind către Niciunde,
Am adormit cu gândul că nu mă mai trezesc,
Simțeam cum apa neagră a fricii mă pătrunde
În măduva din oase și-ncep să putrezesc…

Dormeau, fără de vlagă, un somn mai greu ca moartea,
În jurul meu doar trupuri cu sufletele-n zbor
Prin miazănoaptea firii, cerându-și aprig partea
De pofte pătimașe, de foc mistuitor…

Plutea, dulceag, în aer, deșertăciunea vieții,
O respiram cu toții ca pe-o tămâie-n somn
Și ne hrănea nădejdea că-n geana dimineții
Ne-om închina, văzându-L pe-adevăratul Domn…

Cu vise de mărire și vise de cădere,
Aceleași vechi iluzii ne ascundeau, pe rând,
Realitatea crudă dospită-n neveghere:
Frământătura minții cu diavolul de gând…

La câte-o cotitură, în scrâșnete de fiare,
Mai tresărea vreunul din lumea lui de vis,
Dar se-ntorcea, cuminte, într-ale nopții gheare:
,,Mai bine Iad ce-l pipăi, decât un Rai promis.”

Și păsări mari de pradă, din trupuri de lumină,
Când sfâșiau vreun soare, când înghițeau vreo stea,
Ne poleia argintul topit, de lună plină,
Pe chipuri fără nume, aceeași mască grea…

Se sfătuiau luceferi cu mintea și cu gândul
S-apună în tăcere, că noi deja ne-am dus,
Același Timp ne scurge pe noi sau ei, flămândul,
Clepsidre-n lutul firii, clepsidre-n ceruri, sus…

Gonește trenul vieții și zorile-s aproape,
Vorbim în somn cu îngeri și numele ni-l știu,
Din când în când o Rază mă zgârie sub pleoape,
Cu ochii-nchiși condeiul îl iau și plâng și scriu…

( vol. Vecernie )

Facebooktwitterby feather