Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Mihai CABA: Panait Cerna – 140 de ani de la naştere

Mihai CABA: Panait Cerna – 140 de ani de la naştere

În devălmăşia trecerii necontenite a vremurilor şi a scurgerii Timpului pe scara sa infinită şi irepetabilă se poate desluşi cu luare aminte că, la 25 septembrie 2021, se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Panait Cernea, nume căruia istoria literaturii române îi atribuie după o certă cumpănire calitatea de „poet intimist, romantic minor sau tradiţionalist român, filosof, critic literar şi traducător”, fiind întrevăzut în acelaşi timp şi ca un veritabil epigon al poetului Mihai Eminescu.

În spiritul împământenitei tradiţii româneşti, toate acestea ce se leagă de numele lui Panait Cerna ne îndeamnă spre aflarea unui binemeritat „bob de zăbavă” pentru un cuvenit remember. Odată găsit, începutul de drum …pe urmele lui Panait Cerna pleacă, desigur, de la naşterea lui, din 25 septembrie 1881, în familia fostului învăţător Panait Stanciof , de origine bulgară, căsătorit cu Maria Taşcu, adorata sa elevă de la şcoala primară din satul Cerna, jud. Tulcea, de îndată ce acesta a împlinit 14 ani (!). După cum menţionează sursele biografice consultate: „la trei luni după căsătorie învăţătorul Panait Stanciof moare subit, iar Maria Stanciof, rămasă văduvă şi însărcinată, se întoarce la casa părintească şi se recăsătoreşte după alte câteva luni cu Naum Costea, agricultor şi cojocarul satului” (A.Munteanu). În memoria tatălui său, noul născut primeşte numele de Panait, la care, mai târziu ca pseudonim, se alătură şi Cerna, după numele localităţii tulcene natale. Anii copilăriei şi-i petrece în sat, în mijlocul familiei care se tot măreşte, cunoscând tot mai mult lipsurile şi greutăţile traiului. La vremea învăţăturii (1888), urmează cursurile şcolii primare locale, „dovedindu-se un elev harnic şi silitor”, pe care le absolvă în 1893. În toamna acestui an, tenace şi răzbătător, se înscrie la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, asumându-şi responsabilitatea de a se întreţine „de unul singur, până la terminarea cursurilor acestuia” (T.Tudorancea).

Studiile liceale şi lectura asiduă îi oferă vaste cunoştinţe de literatură românească şi universală, citind din clasicii români, îndeosebi din Eminescu şi Coşbuc, dar şi citind în original din poezia franceză şi germană, versuri pe care uneori le şi traduce.” Tot în liceu deprinde obiceiul de a scrie versuri şi, astfel, la 24 august 1897, „debutează cu poezia Trecut (după Lenau), ce apare în revista Foaia interesantă editată de George Coşbuc, fiind semnată Panait Cernea”. Aproape un an mai târziu, la 20 iulie 1898, îi apare în revista Carmen poezia Orientale, considerată prima poezie originală a lui Panait Cernea.

Având „botezul debutului”, în următorii doi ani devine un statornic corespondent al mai multor reviste în care-i sunt publicate noile sale creaţii poetice, iar revista constănţeană „Carmen”  îi publică tânărului liceean şi „o recenzie a volumului de versuri Nocturne, aparţinător poetului Dimitrie Nanu, în care Panait Cerna se arată interesat de problematica actuală a creaţiei poetice.”

După absolvirea liceului, în toamna lui 1900, „în ciuda unor evidente lipsuri materiale”, se înscrie simultan ca student al facultăţilor de Fizico-Chimie şi Filosofie ale Universităţii bucureştene, „cu regretul de a nu se putea înscrie şi la cea de Matematică.” Strâmtorat materialiceşte, se retrage de la facultatea de Ştiinţe, dar nu renunţă la cea de Filosofie, acolo unde-l va avea coleg pe Eugen lovinescu, viitorul critic literar, cel care îl va evoca mai târziu în Memorii. În primăvara următoare încep să se manifeste primele simptome ale unei boli pulmonare, care, treptat, îi va şubrezi tot mai mult sănătatea. Continuă, însă, să compună şi să-şi publice poeziile în revistele „Carmen” şi „Revista modernă”, dovedindu-şi un autentic talent poetic, apreciat îndeosebi de către G.Coşbuc şi Al.Vlahuţă în urma publicării poeziei sale „Noapte de vară” în revista „Sămănătorul”: „În apus e luptă-ncinsă / Între noapte şi lumină… / Ziua-ngenchiază-nvinsă / Codrul, apele suspină…/…/ Numai taine pe tot locul, / Noaptea-neacă toată valea… / Vino! Sub salcâmi, norocul, / Stă să ne aţie calea…”

În 1902, pentru a ieşi din severa „criza” financiară îşi caută diverse „slujbe”, dar îi este respinsă cea de funcţionar la Arhivele Statului, pe care şi-ar fi dorit s-o ocupe. În schimb, ca student la Filosofie, dar şi ca poet, se bucură de aprecierea lui Titu Maiorescu, „care-l atrage în cercul Convorbirilor literare, prestigioasa revistă a Junimii, mutată definitiv de la Iaşi la Bucureşti încă din 1885”, unde va continua să-şi publice noile sale poezii, „care aveau să atragă şi aprecierea autorizată a lui Nicolae Iorga”.

În primăvara lui 1905, devenit o „voce poetică inconfundabilă”, Panait Cerna este consultat asupra bolii sale de către însuşi savantul Ion Cantacuzino, care constată „gravitatea” acesteia şi-i recomandă calea terapeutică de urmat la sanatoriul din Sinaia, de unde se va externa la sfârşitul lui septembrie, „considerându-se complet vindecat”. Astfel, îmbinând creaţia poetică cu pregătirea licenţei, în 26 ianuarie 1906 susţine prima probă de examen, iar în 6 februarie pe cea de a doua probă, în urma cărora „este declarat licenţiat în filosofie cu magna cum laude”.

În urma publicării numeroaselor sale poezii, în 1907, Panait Cerna este coptat de  către Simion Mehedinţi în colectivul de redacţie al „Convorbirilor literare” fapt ce dă un nou „impuls literar” revistei, care începuse să-şi cam piardă din strălucire. Inspirat de tragedia răscoalelor ţărăneşti ale începutului de an, în septembrie 1907, publică
în „Convorbiri” sonetul „Zile de durere”: „Dreptate! Ochii trişti vor să te vadă. / De ce ne uiţi? Nu mai trăieşti tu zână?… / Temutul Zeus căzu a vremii pradă / Şi fulgeru-i se stinse în ţărână; /…/ Iar de-i pieri sub pietre, ca profeţii, / De dincolo de negrul ţărm al vieţii, / Înalţă spada ta, nestrămutat. //Dispară-o lume, tron de tron să ardă; / Dar nicio lacrimă să nu se piardă / Din plânsul şi din sângele vărsat!”

Din nefericire, boala sa recidivând, Panait Cerna îşi caută „alinarea” la Rucăr. De aici, în noiembrie, cu ajutorul junimiştilor şi îndeosebi al celui asigurat personal de către Titu Maiorescu, Panait Cerna poate pleca la studii în Germania, făcând în drum şi „un scurt popas la Viena”.  În decembrie, aflându-se la Munchen în capitala bavareză, trimite spre publicare în „Convorbiri literare” un nou „set” de poezii, între care: Chemare, Către pace, Cântec de noapte, Floare şi genune, Amor, Închinare, Către Ines ş.a.

În prima parte a lui 1908 Panait Cerna se află la Heidelberg, „dar îşi manifestă dorinţa de a studia la Berlin” şi, drept urmare, în octombrie obţine, prin concurs, bursa Universităţii bucureştene cu tema: „Literaturile germanice cu deosebita aplicare în estetică”, pe care o va studia la Universitatea din Berlin. Pentru început „lucrează la un studiu despre Faust a lui Goethe”, pe care-l va publica în 1909 în „Convorbiri literare”. Depune multă stăruinţă în însuşirea limbii engleze. La începutul lui 1909, cuprins de dorul ţării, se destăinuie unui prieten: „Nicăieri nu mă simt mai bine ca în codrii noştri.” Poate de aceea scrie şi publică în „Convorbiri…” un amplu eseu, intitulat: Eminescu, cum şi poeziile Dor şi Poporul: „/…/ Mândre-s plaiurile tale, ţară mândră, între toate! / Şi frumos se-ndoaie cerul peste vii şi peste sate; / Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire, / tristă eşti şi neferice, căci la noi nu e iubire…/”

Ca un corolar al poeziilor publicate, în 1910, Editura bucureşteană „Minerva” îi îngrijeşte scoaterea primului său volum, intitulat Poezii, pe care l-au recenzat elogios: Ilarie Chendi, G.Bogdan-Duică, N.Iorga, A. Rădulescu Pogoneanu. După o scurtă raită la Sinaia, în toamnă se transferă la Universitatea din Leipzig, unde îşi fixează ca teză de doctorat Lirica de idei, la care va lucra cu intensitate, elaborând-o în limba germană şi pe care o va termina în iunie 1912. Tot în acelaşi an, pe de o parte, împreună cu Al.Vlahuţă, Barbu Delavrancea, C.Dobrogeanu Gherea şi Paul Zafiropol, participă la funeraliile lui I.L.Caragiale, decedat pe 9 iunie 1912, la Berlin, iar pe de altă parte, este premiat de către Academia Română pentru volumul Poezii, acordându-i-se, pe baza referatului întocmit de scriitorul Duiliu Zamfirescu, „3000 lei, cea mai mare parte a Premiului Adamachi, care-i va asigura încheierea studiilor doctorale.”

La începutul anului 1913 Panait Cerna îşi susţine cu elocinţă teza sa de doctorat Lirica de idei, astfel că licenţa îi este acordată cu magna cum laude. Se străduieşte din răsputeri să-şi tipărească lucrarea de doctorat, care va apare la Halle, cu titlul ei original, Die Gedankenlyrik. Inaugura –Dissertation, editată de Heinrich John (116 p), 1913.

Însă, fatidic, din cauza intensei surescitări şi a eforturilor mari depuse, tuberculoza  – boala sa de plămâni – recidivează galopant şi pe 26 martie 1913, la Leipzig, Panait Cerna se stinge fulgerător din viaţă, la doar 31 de ani (!). Înmormântat aici, pe 28 martie este condus pe ultimul său drum de către „numeroşi români aflaţi în Germania, în cea mai mare parte tinerii aflaţi la studii.”

Încredibila veste funestă despre plecarea inopinată a lui Panait Cerna Dincolo este preluată imediat de ziarele şi revistele din România în care apar publicate necrologuri şi articole închinate memoriei acestuia semnate de însemnaţi scriitori ai vremii, între care: Tudor Arghezi, M. Dragomirescu, Emil Gârleanu, Horia Petra–Petrescu, P.Locusteanu. În „Convorbiri literare” Demostene Botez îi închină poezia „Lui Panait Cerna”.

Aşadar, după stingerea prematură din viaţă, petrecută la scurt timp de la susţinerea doctoratului, Panait Cerna lasă în urma sa disertaţia de estetică asupra poeziei de idei, două interesante eseuri despre Faust şi Eminescu (1909), izbutite traduceri din Lenau, Byron, Goethe, Hugo, Baudelaire ş.a., cum şi creaţiile sale lirice cuprinse în marea lor majoritate în volumul „Poezii”, editat în 1910. E mult, e puţin?

Dacă despre creaţia sa poetică şi studiile lui publicate îndeosebi în „Convorbiri literare” s-au pronunţat valoroşi critici ai vremii sale, despre „Lirica de idei” a lui Panait Cerna nu s-au putut emite corecte „judecăţi de valoare” decât după 60 de ani, în 1974, când Die Gedankenlyrik, tradusă în româneşte şi prefaţată de  Marin Găiseanu, a apărut la Editura Univers, în colecţia Eseuri, permiţându-i criticului M.Dragomirescu să se pronunţe: „Cerna îşi propune să urmărescă modul în care lirica de idei poate fi legitimată din perspectiva unei estetici, a intropatiei, direcţie dominantă în epocă, adică împrejurările în care ideea – poate să funcţioneze în poezie ca un mijloc de intropatie -”

Precedând generaţia marilor poeţi interbelici, poezia lui P.Cerna a „înfierbântat” dezbaterile susţinute, uneori polemice, ale criticilor literari; unii considerând-o: „umanist-mesianică, înrudită cu generaţia paş´optistă”, distingându-i o ideatică romantică eminesciană optimistă” (T.Vianu), iar alţii, între care Eugen Lovinescu (nimeni altul decât colegul său de facultate!), cel ce, „polemizând peste capul poetului, pur şi simplu i-o desfiinţează.”

Pentru a ajunge, însă, la un verdict „credibil” se cuvine să apelăm cu încredere la George Călinescu, strălucita autoritate a istoriei şi criticii literare româneşti, cel care în monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent, Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, la pag. 578, menţionează: „Junimiştii şi mulţi după ei au văzut în Panait Cerna un poet mare şi manualele şcolare îl trec printre clasici. Cerna în realitate nu este decât un modest poet, trudnic, în luptă cu limba, conceptual, oratoric. Îşi are totuşi nota lui. Afectat de o iubire neprimită, el a cântat în versuri solemne, cu ecouri din Eminescu şi Leopardi, regretul de a nu fi trăit marele mister al dragostei: Noi ne-am cuprins de-o dragoste curată, / Ce niciodată n´are să apue… / Şi nu furăm norocul nimănue; / Ci în iubire tânără, bogată, / Îmbrăţişăm pământul, lumea toată…”

Cu toate aceste „reţineri” călinesciene, „Poeziile” lui P.Cerna „trăiesc” şi după moartea lui, fiind reeditate, începând din 1914, în vreo zece ediţii, ultima fiind cea din 1981 a Editurii Minerva. Mai mult de atât, poezia lui P.Cerna o regăsim cuprinsă în numeroase antologii tematice, începând cu Antologia eroică a lui P.Locusteanu din 1915 şi altele precum Cartea dragostei (1922), Antologia Dobrogei (1928), Floare şi genune (1968), Glasurile patriei (1972), Poeţii de la Sămănătorul (1978) etc., terminând cu Steaua Dobrogiei (2001). De-a lungul timpului, asupra vieţii, poeziei şi operei de idei aparţinătoare lui Panait Cernea s-au aplecat valoroşi cercetători, între care nominalizăm pe: Ioan Licea (Cernăuţi, 1926), George Dumitrescu (Bucureşti,1939), Aurel Munteanu (Tulcea, 1974), Ol. Vladimirov (Constanţa, 2006), D.Cerna (Cluj-Napoca, 2009), Mihai Milian (Tulcea, 2014); o notă în plus aparţinând criticului italian Marcello Camilucci pentru studiul La vita e l´opera de Panait Cerna, Roma ,1935.

În acest context amplu, putem concide că la cei 140 de ani scurşi de la naştere, posteritatea poetului filosof Panait Cerna rămâne la fel de luminoasă, fiind vizibilă şi astăzi, atât în existenţa Casei memoriale Panait Cerna, organizată în chiar casa părintească din localitatea tulceană natală, cât şi în denumirea atribuită unor licee, şcoli şi străzi din mai multe oraşe ale României, între care: Bucureşti, Tulcea, Constanţa, Brăila, Măcin, Râşnov.                                  Casa memorială „Panait Cerna”

Una dintre înţeleptele „ziceri de duh” ale onorabilului dramaturg I.L.Caragiale remarcă sugestiv: „Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit.” Şi câtă profunzime incubă aceasta!

Iar, cum nimic nu poate fi întâmplător, cred că tocmai de aceea mi-am amintit-o la momentul încheierii rândurilor mele despre Panait Cerna…

Mihai Caba

Facebooktwitterby feather