În ultima seară a anului 1889 la fereastra Bojdeucii din Ţicăul Iaşului n-au mai sunat zglobiu clopoţeii copiilor din mahala pentru a-i vesti  “moşului Ionică” că “mâine anul se-noieşte”, aşa cum o făceau de obicei an de an. Ieşindu-le în întâmpinare, Tinca Vartic i-a oprit spunându-le că “moşul lor drag nu mai este”, iar flacăra lumânării ce pâlpâia tremurândă la geam îi întărea vorbele ei sfâşietoare.

Se împlinesc, iată, 130 de ani de atunci, de la acel fatidic 31 decembrie 1889, de când Ion Creangă i-a urmat în moarte pe nedespărţiţii săi prieteni, “fratele” Mihai Eminescu şi “sărmana” Veronica Micle, fără de care n-ar mai fi  putut să trăiască.

Despre prietenia celor trei corifei literaţi, exegeţii au tot scris şi încă mai scriu cu majuscule, considerând-o fără tăgadă cea mai expresivă şi mai strălucitoare din toată istoria literaturii române. Să-i urmăm, dară, parcursul…

Magica întâlnire de la Viena

În primăvara anului 1872, ca un semn sortit iubirii, are loc la Viena întâlnirea dintre Mihai Eminescu, student aici la filozofie, tânăr prezentabil „cu plete fluturânde pe spate, cu frunte înaltă şi ochi luminoşi” şi Veronica Micle, „îngerul blond”, cu „părul lung şi bogat şi cu ochi albaştri”, o doamnă în vârstă de 22 de ani (precum şi ai lui!), căsătorită de 8 ani cu Ştefan Micle, rectorul Universităţii de la Iaşi, mamă a două fetiţe, venită la Viena „să se caute pentru o suferinţă oareşicare”, dar să şi admire eleganţa proverbială a acestui renumit oraş european. N-a fost de mirare că “săgeata lui Cupidon” le-a străpuns inimile, iar plimbările îndelungate prin Viena aveau să fie  „ începutul între cei doi a unei poveşti tumultoase de dragoste, care avea să continue, cu toate meandrele ei până la sfârşitul vieţii”, aşa cum conchide şi strălucitul critic literar George Călinescu.

Descinderea lui Eminescu la Iaşi

În toamna lui 1874 Mihai Eminescu răspunde pozitiv chemării junimiste şi vine la Iaşi, mânat aici şi de dorinţa fierbinte a revederii Veronicăi, unde a primit postul de director al bibliotecii universitare. Reluarea legăturii lor s-a făcut în mod “epistolic – protocolar”, ca apoi, în urma frecventării seratelor literare ale Veronicăi, a „Foişorului de poezie” al Matildei Cugler-Poni, a întâlnirilor pe banca de sub Teiul Copoului, a altor numeroase manifestări culturale ieşene,  iubirea lor să devină una „tainică şi pătimaşă”. Despre această perioadă fastă a iubirii lor avea să se destăinuie chiar poetul însăşi, consemnându-şi fericirea „pe o margine de carte”:  „Ziua de 4/16 Febr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea” . Cum toate aceste „escapade”, care au făcut „deliciul” presei şi subiectul „bârfelor academice” ale protipendadei ieşene, au ajuns la urechile soţului – rector, prima „amendare” a lui Mihai Eminescu a însemnat îndepărtarea din postul ocupat şi numirea sa în funcţia de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, calitate în care „tot răul spre bine” avea să-l cunoască pe Ion Creangă.

Prietenia cu Ion Creangă

După cum consemnează Istoria literaturii, prietenia dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă,  a început în iulie 1875, mai întâi, la o conferinţă cu învăţătorii, urmată apoi de „o inspecţie la clasă” la Şcoala din Păcurari, unde Eminescu, în calitate de revizor şcolar, îi remarcă „institutorului Ion Creangă modul fericit în care ştia să predea lecţiile copiilor.” De aici mai departe între ei s-a înfiripat o trainică prietenie, care avea să uimească prin stranietatea celor două firi diametral opuse: Eminescu, „fire romantică şi visătoare, introvertită, melancolică şi însingurată”, iar Creangă, „fire jovială, extrovertită, mereu zâmbitoare şi glumeaţă, gata oricând să-ţi spună o snoavă, o vorbă de duh”. Apropierea strânsă dintre ei avea la bază o expresie pronunţată a inteligenţei, a agerimii minţii şi a harului inspirator al vorbirii populare, cum şi o perfectă comuniune de concepţii şi idei, care puneau mai presus de toate folclorul şi înţelepciunea populară. Influenţa acestei prietenii s-a văzut de îndată ce Eminescu, în toamna lui 1875, l-a introdus pe Creangă la Junimea, unde acesta a citit „Soacra cu trei nurori”, povestire publicată imediat în revista Junimii „Convorbiri literare”.  După cum scria şi A. Panu în „Amintiri de la Junimea”, de atunci „mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi intrau la Junimea, amândoi ieşeau de la Junimea.” Prietenia lor „nedespărţitoare” cunoaşte o trăire intensă, după 3 iunie 1876, odată cu găzduirea lui Eminescu la bojdeucă, „acolo unde a stat aproape o jumătate de an”. Hălăduind împreună pe dealul Şorogarilor, pe la Aroneanu şi Sculeni, pe alte coclauri  de pe colinele ieşene ale Tătăraşilor, Cetăţuii şi Gălăţii, amândoi sporovăiau până la ore târzii din noapte în ceardacul din spatele bojdeucii, „fiind cei mai fericiţi oameni din lume”. Uneori, în acea perioadă fastă, li se alătura vorbirii lor însufleţitoare de la bojdeucă şi Veronica Micle, găsind aici un loc mai „ferit” pentru poezia iubirii. Iar, după cum afirmă şi scriitorul C-tin Parascan, „doctor” în Creangă şi custode ani îndelungaţi al Bojdeucii : „aici şi atunci au fost scrise de Poet cele mai frumoase poeme şi poezii de dragoste închinate Veronicăi Micle, muza lui inspiratoare, iar Povestitorul abia prididea zorul aşternerii scrierilor sale de duh pe teancuri de hârtie.” Însă, vorba lui Creangă, „când ţi-e viaţa mai dragă, te paşte şi nenorocirea!”

Plecarea precipitată la Bucureşti

Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, şi fericirea lor avea să intre în scurt timp în impas datorită clevetirilor lumii, dar şi a lui Titu Maiorescu, care nu vedea „cu ochi buni” această relaţie şi ca urmare, „constrâns” de împrejurări potrivnice, Mihai Eminescu, „adânc rănit”, părăseşte Iaşul şi la 1 octombrie 1877 descinde la Bucureşti,   lăsându-i amărâţi şi pustiiţi sufleteşte pe cei doi dragi prieteni ai lui. Tînjind de dorul lui, iată ce-i scria Creangă „fratelui Mihai” în dec. 1877: ,,Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. (…) Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți. (…) Vino, frate Mihai, vino , căci fără tine sunt străin“.  Dar, cu munca lui de „sisif” la redacţia ziarului „Timpul”, revenirea la Iaşi era imposibilă.

Legătura întreruptă cu „dulcea lui Veronică” a fost reluată mult mai târziu, dar imediat după decesul soţului ei, Şt. Micle (8 aug. 1879), atunci când „Eminul ei iubit” a văzut posibilitatea „oficializării” iubirii lor. La îndemnul lui vine la Bucureşti în sept. 1879 şi petrec împreună „o lună de miere”, după cum consemnează şi Ioan Slavici în „Amintiri”. Însă perspectiva sumbră a posibilei pierderi a „pensiei de urmaş” a  Veronicăi şi precaritatea situaţiei financiare a lui Eminescu pentru traiul lor comun fac imposibilă căsătoria visată şi cei doi îndrăgostiţi deprimaţi au păstrat de aici încolo iubirea lor printr-o corespondenţă plină de patetism şi desnădejde, aşa cum apare aceasta şi în volumul inedit, editat în 2000 de către prestigioasa editură ieşeană Polirom.

Primele semne ale bolii şi moartea Poetului

Deprimarea Veronicăi a fost şi mai accentuată când, în 5 iunie 1883, la Iaşi, la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, apar primele semne ale bolii Poetului, care aveau să-i curme treptat şi creaţia şi viaţa. O ultimă încercare disperată de a-şi salva iubitul o face în 1888 când merge să-l vadă la Botoşani şi de acolo reuşeşte cu greu să-l ia de lângă sora lui Harieta şi să-l interneze la Bucureşti, la sanatoriul doctorului Şuţu. Mutându-se la Bucureşti pentru a-i alina suferinţa, la ultima ei vizită dinaintea morţii Poetului, Veronica răpusă de jale la vederea lui, compune ( în 20 de minute!) tulburătoarea poezie, Raze de lună, publicată ulterior: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună! / Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe/…/ Noi visam eternitate în durata unei clipe.”

Dar, „clipa cea repede / avea să se lepede ..” la ora 4 a dimineţii de 15 iunie 1889, aşa cum fusese anticipată de Poet în ultima sa poezie „Stelele-n cer”.  Mare păcat!

Consemnând înhumarea Poetului „sub un tei” din Cimitirul Bellu, presa vremii a înserat şi o notiţă: … „o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori de Nu mă uita. Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle.”

Deprimarea şi suicidul Veronicăi Micle

Deprimată şi înveşmântată în imensa-i durere, părăseşte Bucureştiul şi îşi caută loc  de mângâiere la Mănăstirea Văratec. Aici, însă, copleşită de pierderea „dragului Emin..”, începe să fie stăpânită de gândul necurat al suicidului, exprimându-l şi poetic la 1 august 1889: „ O! Moarte vin de treci /…/ Mi-e dor de-un lung repaos…Să dorm, / Să dorm pe veci.” Şi, astfel, după ce a înghiţit voit „un flacon de arsenic”, fără să mai poată fi salvată, pe 4 august 1889, „la fix 50 de zile de la sfârşitul lui”, Veronica Micle pleacă în Veşnicie spre a-l întâlni şi a fi iarăşi împreună. A fost înhumată creştineşte în cimitirul Mănăstirii Văratec, alegându-se din ea „pulbere ţărână”, după cum scrie şi pe piatra de mormânt.

Boala şi sfârşitul Povestitorului

După plecarea „Bădiei Mihai”, însingurarea care-l măcina sufleteşte devine şi mai apăsătoare, iar la aflarea din presă a îmbolnăvirii Poetului, Ion Creangă face prima criză de epilepsie în şcoală, „chiar în faţa şcolarilor, care ţipau înspăimântaţi”. Aceste crize s-au iscat tot mai des, oricând şi oriunde şi s-au agravat îngrijorător după moartea dragului său prieten, despre care a luat cunoştinţă tot din ziare. Mărturiile strânse de biografii săi sunt unanime: „era văzut plângând ca un copil, îi pronunţa numele cu glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb îi citea poeziile cu glas tare şi adormea cu cartea sub cap.”  Boala i-a adus o şi mai mare tulburare la aflarea veştii, tot din ziare, despre cumplita moarte a Veronicăi, după cum a şi notat: „După câteva săptămâni aflu că la începutul lui august sărmana Veronica Micle, cea care venea uneori pe la bojdeucă, s-a sinucis.”  Era prea multă durere pentru sufletul său. De aici mai departe se lasă şi el stăpânit de gândul morţii prin care voia să-şi regăsească iubiţii săi prieteni. Şi-a „împlinit” acest gând morbid în ultima zi a anului 1889, când „într-o zi friguroasă din cale afară, scriitorul a ieşit după tutun şi întâlnind un prieten au trecut pe la brutăria Szzakmary, unde a înfulecat – la foc automat – câteva crafle calde cu dulceaţă, apoi pe la băcănia lui Şoituz, unde a băut câteva coniace şi a continuat, neînsoţit, să facă – o staţie – la Bolta Rece, ajungând într-un târziu la bojdeucă” , aşa aminteşte fratele său, Zahei. Înserându-se, înainte să ajungă copiii din mahalaua Ţicăului la urat, Tinca Vartic l-a aflat fără suflare şi i-a aprins înfiorată o lumânare la căpătâi. Sufletul lui Nică a Petrei, humuleşteanul, luase  drumul Cerului, în căutarea bunilor şi nedespărţiţilor săi prieteni… A fost înmormântat pe 2 ian. 1890 în cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Au trecut de atunci 130 de ani…

… şi câţi vor mai trece în veacul de acum şi în veacurile care vor veni în cadenţarea infinită a Timpului, amintirea celor trei prieteni nedespărţiţi nici în moarte va rămâne de-a pururi o strălucitoare Trinitate a culturii româneşti şi universale, că nu se va putea vorbi vreodată de Mihai Eminescu – Omul total al Culturii Române – fără să i-o alăturăm pe Veronica Micle, muza lui inspiratoare şi nu se va vorbi nicicând de Ion Creangă – Marele Povestitor al Neamului – fără să nu fie pomenit Mihai Eminescu, prietenul care i-a înrâurit harul lui scriitoricesc.

                                                                              Mihai Caba

by

Referinţă Bibliografică

MIHAI CABA: Trei prieteni nedespărţiţi nici în moarte/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 decembrie 2019