Scurtă prezentare a lui Mihail Sebastian

Mihail Sebastian (la naştere Iosif Hechter, alt pseudonim Victor Mincu; n. 18 octombrie 1907, Brăila, d. 29 mai 1945, Bucureşti) a fost un romancier şi dramaturg evreu–român. Născut cu numele de Iosif Hechter într-o familie evreiască din Brăila, Mihail Sebastian face studii universitare de drept şi filozofie la Bucureşti. Are o tentativă de a-şi da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eşec. Lucrează apoi ca secretar la o importantă casă de avocatură din epocă, fiind şi avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, preşedintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvîntul, unde îl cunoaşte pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni. Prin legislaţia antisemită de la începutul anilor ’40 i s-a interzis să mai activeze ca jurnalist şi i se retrage şi licenţa de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din cauza faptului că era evreu. Piesa Jocul de-a vacanţa este interzisă, iar pentru a putea reprezenta piesa Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu. Moare strivit de un camion în 1945, la numai cîteva luni după ce naziştii fuseseră alungaţi din România, în plină tinereţe creatoare.

• Prietenia cu Mircea Eliade, conflictul cu Nae Ionescu.

Problema evreiască sau gâlceava conştiinţei cu lumea

Prietenia dintre Eliade şi Sebastian a fost una de excepţie, nu numai prin profunzimea ei, dar şi prin modul în care s-a manifestat. O prietenie dostoievskiană, dacă n-ar fi şi eugenionesciană. Pentru că, la un moment dat, în jurul lui Sebastian-Béranger (Rinocerii, Eugen Ionescu), România se rinoceriză în cercuri concentrice, atingînd ultimul şi cel mai intim cerc – cel al prietenilor.

În 1934, după apariţia romanului De două mii de ani, cu infama prefaţă semnată de Nae Ionescu, Eliade îi ia public apărarea prietenului său Sebastian, intrînd în polemică cu mentorul lor comun. Printre altele, în articolul său, Eliade se ridică împotriva „certitudinii damnaţiei evreilor” şi a opiniei lui Nae Ionescu că evreii şi-ar fi ratat iremediabil accesul la mîntuire. Extra Ecclesiam nulla salus, în formularea lui Origene („În afara Bisericii nu există mântuire”). A judeca astfel, scrie Eliade, înseamnă „a interveni în libertatea lui Dumnezeu”, care „poate mîntui oricum, pe oricine”. În alte două articole, Eliade continuă această controversă cu teologul Gh. Racoveanu, coleg la Cuvîntul cu Eliade şi Sebastian. Sunt totusi „anumiţi evrei”, admite Eliade, care „sunt fiii Diavolului”. Aceştia „nu-şi vor găsi mîntuirea”.

Evident, gestul lui Eliade de a sări în apărarea publică a prietenului său Sebastian este un fapt lăudabil şi curajos. Era momentul în care Sebastian era atacat din toate părţile, din dreapta şi din stînga, de legionari şi de comunişti, de români şi de evrei, de prieteni şi de duşmani. Pentru românul P. (Parra) Nicanor, de pildă, „factura intelectuală [a lui Sebastian] este eminamente huliganică”, iar pentru evreul Isaac Ludo, Sebastian este un „dramatic rozător de ciolane”, o „lichea”, un „ticălos”, o „dejecţie a ghetoului evreiesc”. Pe scurt, Sebastian era prea evreu pentru naţionalistii români şi prea român pentru naţionaliştii evrei.

Dar Mircea Eliade a abordat problema iudeofobiei dintr-o perspectivă cumva prea „rece”, prea „tehnică”, strict teologică. Conştient sau nu, el a ignorat complet perspectiva politică (nu mai vorbesc de cea morală) a antisemitismului. Atunci, la jumătatea anilor ’30, evreii din România (şi din Europa) aveau nevoie de salvare fizică, nu metafizică. Ei aveau nevoie de mîntuire mai mult pe Pămînt, în viaţă fiind, decât în cer, după moarte. Sebastian însuşi a amendat cu sarcasm această controversă teologică: „Nu-mi recunosc nici un drept să spun vreun cuvînt în această dezbatere [dintre Eliade şi Racoveanu], care, în plus, în fondul ei, îmi este profund şi total indiferentă. Am o vagă impresie că, după moarte, nu voi fi judecat cu textele d-lui Racoveanu. Iar dacă mă înşel, facă-se voia lui Dumnezeu”.

Totuşi, Sebastian a apreciat enorm faptul că prietenul său a fost unul dintre foarte puţinii (dacă nu chiar singurul) care i-a luat apărarea. Pe pagina de gardă a volumului Cum am devenit huligan, Sebastian i-a compus o dedicaţie din care rezultă gratitudinea sa: „Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici [în carte] povestite şi care nu vor supravieţui, dacă vor supravieţui, decât pentru că şi el a spus un cuvânt – cel mai frumos. Mihai, 1935”.

De fapt, sfîşierea de conştiinţă, starea de permanentă anxietate, caracteristică modului de a fi al lui Sebastian, aparţine – cum el îşi dă bine seama – psihologiei evreieşti. Este chiar una dintre trăsăturile sale de bază. Iudaismul – ne explică scriitorul – adoptă în faţa existenţei o atitudine tragică. „Mă întreb dacă pe umerii altui popor această istorie de masacre şi incendii n-ar fi cîntărit mai uşor. E în iudaism o tensiune în stare să dea celui din urmă fapt un sens dramatic.“ Antiteza care zbuciumă conştiinţa iudaică, paradoxul ei fără soluţie ar consta în confruntarea aprigă a unei „inteligenţe în formele cele mai reci şi a pasiunii în formele cele mai despletite“, a scepticismului cu înflăcărarea vizionară, a lucidităţii cu profetismul. Acestei contradicţii irezolvabile i se alătură o tendinţă spre singurătate, mai exact, dificultatea de a trece de la „eu“ la „noi“, de a cultiva individualul fără a dăuna solidarităţii ori invers.

Să adaugăm, spre a întregi sesizarea ideologiei lui Sebastian, o remarcă deosebit de importantă, comunicată prin intermediul naratorului din De două mii de ani, cu privire la tipul de comportament preconizat în rezolvarea „problemei evreieşti“. De vreme ce – cum am văzut –, în acord cu propriul statut identitar de iudeo-gentil, el respingea asimilismul, internaţionalismul marxist şi se îndoia de posibilităţile sionismului, ce-i rămînea de făcut? Într-o discuţie angajantă cu unul dintre personajele principale ale romanului, naratorul declară că nu e interesat de „soluţia politică a problemei evreieşti“, ci doar de aspectele sale psihologice şi spirituale. În esenţă, „singurul chip în care se poate lămuri ceva în această foarte veche durere“ este defensiv şi individualist, altfel spus, cu cuvintele textului: ceea ce este de făcut e „să încerc a rezolva eu, de unul singur, pentru propria mea viaţă, nodul de adversităţi şi conflicte ce mă leagă de viaţa românească”. Aceasta nu înseamnă – ni se explică – nici însingurare, nici fugă, nici lipsă de solidaritate. „Căci nu se poate ca experienţa unui singur om care acceptă şi trăieşte cu sinceritate o dramă să nu lamurească, pentru toţi ceilalţi, un îndreptar”.

• Un evreu autorenegat

Aceste teze ale lui Sebastian pot fi însă considerate ca fiind vulnerabile. Fără a subestima conflictul veşnic deschis între disciplina rece a criticii raţionale şi tumultul nestăpînit al sensibilităţii, este totuşi evident că el nu poate constitui principala cauză a suferinţelor evreieşti. Iar originea sentimentului de teamă şi insecuritate al evreului din Diaspora nu trebuie căutată pe teren metafizic; este vorba, mai probabil, de interiorizarea primejdiei permanente a agresiunilor şi pogromurilor, de un reflex cîştigat datorită rolului de „ţap ispăşitor”, pe care evreul l-a jucat în lungul secolelor.

Pe de altă parte, frapează în discursul lui Sebastian omisiunea oricărei referinţe la problematica antiiudaismului religios, care impută evreilor nu numai „deicidul”, ci şi privilegiul „alianţei”, pretenţia de a fi „poporul ales”. În fine, credinţa că ar putea exista o rezolvare pe cont propriu a crizei raporturilor dintre evrei şi gentili, dezlegată de soarta colectivităţilor respective, se va dovedi curînd o iluzie păgubitoare.

Există şi alte afirmaţii discutabile în cuprinsul romanului, unele de-a dreptul provocatoare. Le citim azi cu uimire şi stînjeneală, fiindcă pun în perplexitate, părînd ieşite din pana unui acolit al lui Nae Ionescu, calitate pe care nu i-o acordăm, în genere, lui Sebastian: „Nu numai că antisemitismul mi se pare explicabil, dar evreii mi se par singurii vinovaţi… Există o obligaţie metafizică a evreului de a fi detestat… Cred în implacabilitatea acestui fapt şi am conştiinţa că nici dumneata, nici eu, nimeni nu poate schimba nimic de aici. Dacă am putea fi exterminaţi, ar fi foarte bine. Ar fi în orice caz simplu. Dar nici asta nu se poate” (p. 214).

Sigur, e aici ironie amară, e şi cinism, e şi o doză de umor macabru care ne îngheaţă pe buze la gîndul a ceea ce istoriceşte a urmat. E adevărat că în 1932 nimeni nu-şi putea imagina Auschwitz-ul, totuşi aserţiunile despre „exterminare“ sunt deplasate: prea adesea în istorie evreii au plătit cu sângele faptul de a fi „altfel” şi nenorocul de a fi mereu disponibili ca victime expiatorii.

Fragmentul din care am citat continuă după cum urmează: „Individual, fiecare evreu se poate întreba cu panică ce are de făcut. Să fugă, să moară, să se sinucidă sau să se boteze. Chestiune de aranjament personal, în care intră nesfârşite dureri… Colectiv, însă, nu există decît o singură cale: aşteptarea, supunerea la destin. Şi nu cred că asta înseamnă o dezertare din viaţă, ci, dimpotrivă, o reintrare în biologie…”.

• Mihail Sebastian – Nae Ionescu: legătura intimă a valorii

Fără îndoială, De două mii de ani e, în întregul ei, o carte curajoasă, remarcabilă prin denunţarea antisemitismului latent ori manifest din societatea românească, apărarea valorilor raţionaliste si umaniste, pledoaria în favoarea unui statut iudeo-gentil, al dublei identităţi, cu atît mai preţios, cu cît a fost mai controversat în epocă. Înainte de a se lupta cu alţii, autorul îşi înfruntă însă propriii demoni. De-aici, ingredientele insuficient asimilate ale romanului, care vin din atmosfera tulbure a vremii, ca, de exemplu, retorica pasivităţii faţă de destin (din propoziţiile de mai sus), ori o frază ca următoarea: „Există o mare voluptate a persecuţiei, şi a te simţi nedreptăţit este probabil una din cele mai orgolioase bucurii intime“ (p. 144), (care sună ca primul Cioran, cel din Pe culmile disperării).

Cu toate aceste deficienţe majore, tema/teza cărţii solicită un maxim interes la lectură. Este, pe scurt, provocatoare în cel mai înalt grad. În segmentul iniţial al publicisticii sale, Mihail Sebastian este reflexul ideatic, la scară mai redusă, al ideologiei şi stilului politic al mentorului său Nae Ionescu (şi al Cuvântului). Reflexul ideatic se concretizează în reproducerea mimetică a ideologiei antidemocratice, antieuropene, mai tîrziu (din toamna anului 1933) antisemite a lui Nae Ionescu. Dependenţa de Nae Ionescu ar descreşte, mai ales după scandalul provocat de romanul De două mii de ani şi, cu deosebire, de recenzia nihilist-antisemită a seniorului la cartea vasalului său. Niciodată însă (pînă la moartea filozofului, în martie 1940) legătura unei prietenii nu s-a distrus definitiv, chiar dacă Mihail Sebastian se rupe treptat de filozofia politică, de charisma intelectuală şi, pînă la urmă, chiar de persoana care i-ar fi marcat atît de mult anii tinereţii.

Aderenţa la universul ideologic antidemocratic şi antieuropean al lui Nae Ionescu (filozoful prolegionar stabileşte diferenţa morfologică între spaţiile de cultură şi nu conotează negativ Occidentul în raport cu lumea sud-est-europeană) ar fi expresia mimetismului lui Mihail Sebastian faţă de mentorul său, faţă de care este incapabil, pînă la sfârşit, a se rupe ontologic, substanţial, existenţial. Căci manifestările de cabotinism intelectual şi moral ale lui Nae Ionescu, prăbuşirea spiritului critic al filozofului în faţa ethosului şi praxisului militant al Mişcării Legionare sunt insuficiente, în aprecierea analiştilor, a produce o falie decisivă, inclusiv psihologică, între scriitor şi mentorul Cuvîntului.

• Un complex de-a dreptul sinistru de sentimente şi raţiune

Despre roman şi prefaţa lui, Mihail Sebastian vorbise cu Nae Ionescu din 1930. Îi exprimase mentorului său intenţia de a scrie acest roman şi primise din partea sa acceptul de prefaţare. Un roman ce dezbate problema evreiască, şi care primeşte din partea profesorului (prezent el însuşi în roman sub numele de Ghiță Blidaru) o prefaţă antisemită. O fractură enormă s-a creat astfel între conţinutul romanului şi prefaţa sa, situaţie care a inflamat toată jurnalistica românească. Dar acesta nu a fost singurul „scandal” al vremii, căci au mai existat încă două, aparţinînd unor scriitori din aceeaşi generaţie ‘27: scandalul referitor la volumul de debut Nu, al lui Eugen Ionescu, şi cel referitor la volumul de debut al lui Emil Cioran, Pe culmile disperării.

Pe lângă faptul că, deşi uşor încifrat, romanul permite recunoşterea în paginile lui a multor persoane reale din Bucureştiul acelor vremuri, romanul mai conţine şi declaraţia făţisă de dragoste a autorului pentru  „Omul acesta pe care l‑am iubit cu ciudă”, adică pentru magistrul său, Nae Ionescu, om deţinător a unor complexităţi de foarte multe ori contradictorii şi de neînţeles. Acel Ghiţă Blidaru (Nae Ionescu) este predestinat a fi stăpînul cu sprîncenele îmbinate poruncitor şi care, efectiv, obligă la supunere: „E singurul om pe care îl cunosc şi împotriva căruia simt că soarta nu poate face nimic”. Iată ce declară autorul, fără nici cea mai mică reţinere, declaraţie de un cinism ce frizează uşor masochismul: „E unul din acei oameni care fac lege pentru toţi, obligîndu‑te să te supui nu atît argumentelor lor, cît climatului şi stilului lor. […] Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări”.

Blidaru chiar îl înderamnă să aleagă studiile de arhitectură în loc de pe cele de drept, pentru a se lega de pămînt, a căpăta simţul materiei. Este vorba aici de încă ceva, şi mai profund decît simplele raporturi dintre doi oameni, este vorba despre tema ideologică a romanului, despre diferenţa dintre evreii dezlegaţi de pămînt, acoperiţi de destinul lor dezrădăcinat şi românii mirosind a pămînt, esenţial, organic legaţi de glia străbună. Nae Ionescu induce deci metoda contactului cu pămîntul ferm drept cale terapeutică pentru evreitate. Prin contactul cu pămîntul, piatra, fierul, Sebastian şi evrei asemeni lui şi-ar găsi un gen de stabilitate cu funcţie sangvin-purificatoare, accesul la un reper imuabil, care nu poatea avea capacitatea înşelării, ci doar calitatea revitalizantă a unei modificări structurale de profunzime.

Deşi îi produce suferintă şi nelinişte, Blidaru este descris de Sebastian drept omul căruia „nu i se poate replica nimic”, drept stăpînul care îl ţine legat de el printr-o putere irepresibilă. Scandalul nu a atins un asemenea profil decît datorită faptului că prefaţa a fost scrisă – aşa cum a fost scrisă – de nimeni altcineva decît de Nae Ionescu, fostul protejat al regelui Carol al II-lea, devenit legionar şi adversar al regelui, închis pentru instigare la asasinat politic, eliberat şi regăsit în postura de martor, în favoarea legionarilor, la procesul de asasinat care le-a fost intentat pe drept.

Dar aici trebuie făcută specificarea că experienţa lui Nae Ionescu şi a lui Mihail Sebastian cu evreii şi problema evreiască este mai veche. Ea datează din anul 1934, cînd amîndoi au publicat articole pe această temă. Nae Ionescu se plasa contra asimilării evreilor, iar criteriul pentru definirea naţiunii, aplicat iudaicilor, el l-a folosit şi pentru definirea cuiva de naţionalitate romănă – nu poate aparţine naţiunii române decât un etnic român ortodox. Aceste idei au fost asimilate şi folosite şi de către discipolul său, Sebastian, în afara teoriei privitoare la naţiune.

Romanul De două mii de ani, inclusiv prefaţa lui, foloseşte, şi el, aceleaşi idei. Deci, de fapt fondul ideatic al prefeţei şi al conţinutului propriu-zis al romanului este acelaşi. Acest lucru este asertat de mulţi comentatori, dintre care unii, evrei.

În raport cu cele mai sus expuse, reacţia profesorului la faptul că Sebastian se declară atît evreu, cît şi român dunărean a fost una virulentă, căci amestecul i se părea de neacceptat, mai ales în conjuncturile istorice pe care le-am descris (să nu uităm că Nae Ionescu devenise eminenţa cenuşie a Mişcării Legionare, mişcare declarat antisemită, lucru pentru care şi fusese închis).

Practic, romanul plus prefaţa lui fuseseră scrise de două structuri umane şi ideologice diferite, dintre care una nu se poate reprima puterii celeilalte: Nae Ionescu este un doctrinar antisemit, iar Mihail Sebastian este un scriitor român de origine evreiască, care nu numai că îl suportă pe celălalt, dar mai mult, îl iubeşte pe cel care îl chinuie: „…Iosef Hechter, tu nu simţi că te cuprinde frigul şi întunerecul?”.

Scandalul este, deci, atît de natură politică, ideologică, cît şi de o complexitate de-a dreptul sinistră a amestecului de sentimente şi judecată umană – dimensiune specifică mersului poporului evreu de-a lungul istoriei umanităţii, a atragerii mereu de către ei a unei părţi a prigonirii (nu vorbim despre progromuri, absolut incceptabile), a avansului lor constant, prin caracteristicile lor genetice, către o inevitabilă replică negativă din partea celorlalţi (rezultată, desigur, ca efect).

Pe lîngă extrema dreaptă şi stîngă, democraţi, atacurile au venit şi din partea presei evreieşti sau din partea acelor persoane pe care Sebastian, în calitate de publicist, le atacase dur pe motive ideologice sau literare. Cu toate aceste, Sebastin era şi apărat de către colegii de generaţie, în frunte cu Mircea Eliade. În anul 1935. Mihail Sebastian s-a apărat singur în cartea Cum am devenit huligan, într-un mod destul de discutabil. Dar relaţia cu Nae Ionescu nu s-a compromis, ci a mers mai departe, a continuat, aşa precum arată însuşi Sebastian în Jurnal, 1935- 1944, pînă la moartea, în 1940, a lui Nae Ionescu.

Ordinea volumelor scrise de Sebastian a fost: Fragmente dintr-un carnet găsit (1932), Femei (1933), De două mii de ani, Oraşul cu salcîmi (1935), Accidentul (1940). Dacă în restul volumelor Sebastian este reţinut, delicat, inteligent, în De două mii de ani discursul lui devine patetic, aspru, nervos. Eugen Ionescu a declarat că în „Primele patruzeci și ultimele patruzeci de pagini” sînt „admirabile: dureroase, vii, acute, dramatice, copleșitoare, scrise extrem de pregnant, de adevărat”. Cu menţiunea că prestanţa scriitoriceasacă a lui Sebastian s-a evidenţiat abia după 1966, după căderea regimului sovietic opresiv de sorginte sovietică, odată cu publicarea cărţii Jurnal, 1935‑1944. Care este, de fapt, o altfel de lucrare, fiind vorba despre confesiuni ancorate temporal şi istoric.

În perioada 1935-1940, paşii l-au purtat pe Sebastian prin multe locuri în căutarea unui loc de muncă, căci ziarul Cuvîntul dispăruse. Găsind un loc mai sigur şi mai cald în partida democrată, s-a refugiat acolo. Însă, în sufletul lui nu era prea cald la adresa lor, fiindcă nu îşi dezminţea formaţia construită la umbra mentorului Nae Ionescu, a cărui amprentă nu obosea să lucreze constant în conştiinţa sa. Apoi, a venit cel de-al doilea război mondial, ocazie cu care trece de la o extremă la alta, adică de la extrema dreaptă la extrema stîngă, comunistă, în grupul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Iar el nu a fost singurul care a întreprins această mişcare de basculare. Aflîndu-se aici, după 23 august 1944 şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, după lovitura de stat a coaliţiei de partide în frunte cu Regele Mihai, Sebastian scrie ca jurnalist pentru comunişti, respectînd comandamentele liniei cerute, a indicaţiilor directorului.

În data de 29 mai 1945, Mihail Sebastian moare într-un accident tragic – care a suscitat şi suscită multe ipoteze şi discuţii -, călcat în centrul Bucureştiului de un camion al armatei sovietice.

“Mihail Sebastian” rămîne numele unui caz veşnic deschis în spiritualitatea românească…

by

Referinţă Bibliografică

MIHAIL SEBASTIAN – SAU DIMENSIUNEA INEVITABILĂ A TRAGICULUI…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 iunie 2022