Jumătatea lui martie…! Primăvara a sosit din ținuturile anotimpurilor celor ce cu vrerea Tatălui, cu bunăvoirea Fiului și cu lucrarea Sfântului Duh (spune Scriptura) curg de o veșnicie prin vadurile timpului…! Bine-ai venit, grațioasă primăvară…! Mi-e teamă că te-ai pripit…, tu ești dragostea ce nu știi când vine, iarna-i râia iute la venire, domoală la plecare. Și pe una și pe cealaltă sufletul ni le oblăduiește, că și dragostea și dezolarea, ca primăverile și ca iernile vieții sunt…!
Au trecut zile și zile, curând martie însuși va pleca din timp, că așa-i datul lor să nu stea-n loc, altminteri radical altele-ar fi coordonatele pe care s-ar răsturna Universul.
Noi însă, cei mai mulți dintre noi oamenii trăim în acest timp și-n această lume, înrobiți și obidienți propriei rațiuni de a exista. Nu putem declanșa schimbarea din rădăcină a naturii umane, căci am demola de tot omul și așa în derapaj de pe drumul normal și-n carambol la intersecția aglomerată a șoselelor suspensive pentru ființele, lucrurile, fenomenele mobile și devenite părți carosabile pentru prostia statică definitiv…!
Dar unii au luat-o de tot la vale, și-au pierdut direcția și siguranța, au frânele defecte, roțile descentrate, motoarele cu beteșug…! Este devastator pentru un om cuminte și cu mintea la domiciliu să aibă a face cu câte un scrântit cu notorietate. Ajung imediat la explicații de fond, n-o să vă plimb în cerc, fără cap și fără coadă, ca-n vorbirea stufoasă contemporană politică, fără niciun Dumnezeu…, vă spun imediat despre ce-i vorba, ce m-a lăsat gol de o oricât de palidă putere de a găsi măcar un praf de logică în ce mi-a fost dat să-mi audă urechile, săracile mele urechi țapi ispășitori ai prostiei maxime umane, răutății, frustrării, tâmpeniei trangresate la ierarhia de vocație decadentă de mucenicii mediocrității mintale moderne.
Iată despre ce este vorba: Dacă suntem la jumătatea lui martie, de bună seamă că a trecut pe lângă noi, am trecut pe lângă ea, am văzut-o, ne-a văzut, am petrecut-o, ne-a petrecut…, ziua cu mai multe fasoane și formalisme decât gingășii: 8 martie. Mă chiteam eu să spun vreun La mulți ani, vreo vorbă unsă cu miere, dar cum să fac asta în formă brută, de complezență și la grămadă, pe calea amăgirii virtuale, căci o urare de suflet se face personal, nu în masă, ca de către un comandant de bord ce urează călătorie plăcută de la bordul avionului. Păi, cum așa?! Ia să strigi Ana pe peronul Gării de Nord, să vezi câte capete se întorc la tine, când de fapt tu strigi pe o Ană anume, nu-i așa? Și încă ceva, dacă în Gara de Nord o conduci la tren pe Doina, iar pe peron te așteaptă Maricica, ce mai faci, la care strigi, mai ales când acasă te așteaptă Ileana cu ai ei și ai tăi Dănuț, Nicușor și Vasilica?! Mare încurcătură…!
M-am întrebat și reîntrebat, m-am crămăluit, mi-am bătut capul o zi și o noapte ce să fac eu cu ziua de 8 martie, am dublat norma de pălincă, am făcut calcule, ar încercat formule, schițe, eperimente și n-am avut niciun rezultat. Dacă scriam un mesaj de generic s-ar fi bucurat și le-aș fi dat speranțe și celor pe care nu le mai sufăr, nu vreau să le mai văd în ochi, iar eu nu sunt vânzător de speranțe deșarte, excroc sentimental. Iar pe de altă parte dacă dădeam nume, că făceam?! Iarăși nu era bine, că am parole neuniforme, la mai multe cu același nume. De asemenea, dacă transmiteam Lăcrămioarei și o uitam pe Luminița, dacă transmiteam Lilianei și o uitam pe Geta, dacă transmiteam Măriuței și o uitam pe Nicoleta dacă transmiteam Mioarei și o uitam pe Elisabeta și așa mai departe?!
Ia să tac eu chitic, să treacă și această zi fără să-mi umplu capul de bube…, mi-am zis. Ceea ce am și făcut…!
Numai că, mă-mpinge Scaraoțchi și sun pe cineva ieri, acum adică, la mijlocul lui martie și, na…, mi-am făcut de lucru…! O cucoană dintre cele față de care ți-e frică să spui ceva, orice ai vrea să-i spui de teamă să nu facă tot atât rău cu spusele tale pe cât face cu răspunsurile ei din propria-i minte…! Ce credeți că mi-a spus, coana – e nevoie să precizez mai înainte că și ea, ca și alte persoane se numără printre protagonistele cărților mele, iar în consecință și ea, ca toată lumea trebuie să pună mâna să își cumpere măcar vreo carte, că eu plătesc aceste cărți la editură, nu cresc în grădină la mama, eu muncesc pentru ele, investesc timp, bani, sănătate, iar de pe urma a toate acestea trebuie să trăiesc și eu. Ce credeți că mi-a spus coana, întrebam?! „Tu decât te milogești…!”, asta mi-a spus…!
Parcă m-a pălit în moalele capului cu vorba asta. Păi, cum, cucoană?! Asta-i milogeală? Să cer bani pe munca mea înseamnă milogeală? Să recuperez banii investiți în făurirea unor cărți pe care le plătesc eu la editură, asta-i milogeală? Păi să nu-ți spun vreo două?! Da cine ești tu și de ce să iau eu pâinea de la gura mea ca să ți-o dau ție? Eu ți-am cerut banii de pe o cartea pe care la rândul meu am cumpărat-o, după ce că am muncit și am scris-o…!
Ia te uită…! Se găsește cineva despre care am mari îndoieli că o duce capul câtuși de puțin în legătură cu ce înseamnă munca și sacrificiul în branșa aceasta livrescă – mă rog, cu mai mult ori mai puțin talent, cu mai multă ori mai puțină proeminență, talent, valoare, dar cu muncă și cheltuieli, oricum ar fi –, să mă facă pe mine să nu mai fiu om, de o zi și o noapte, că nu știți în ce stare sunt nervii și moralul meu după discuția cu această doamnă la care dacă și-n bucătărie o fi tot atât de strălucite bucate făcute de mâna ei ca judecata din mintea sa, înseamnă că ea este prințesa neagră a regatului orb…! În ultima carte pentru care distribuitoarea i-a cerut bani și era și normal să îi ceară, jumătate din pagini îi sunt dedicate ei și mai știe ea cui…!
Vreau eu să o întreb și înțelege măcar această întrebare coana, lăutarii familiari ei, când primesc să li se lipească bancnote pe frunte nu e milogeală?! Este sau nu este milogeală?! Eu spun că nu, dar vreau să aflu ce spune ea, din moment ce este de părere că dacă pui preț pe propria-ți muncă înseamnă că ești milog…! Păi, dar atunci, ce nu este milogeală?! Hoția, excrocheria, șuteala, jecmăneala și așa mai departe?!
Gata, nu îmi mai fac sânge rău…! Am șters-o pe coană din agenda telefonică a mea, nu mai vreau să o aud, nu mai vreau să o văd…! Cred că am să fac puțină curățenie prin viața și anturajele mele, încât la anul să am un efectiv mai mic de doamne și mai selecționat, în așa fel încât să le spun personal La mulți ani fără grija că fac încurcături…!
Până atunci, dar mai ales și în primul rând acum, imediat, îmi dezinfectez mintea mea, a pălincomanului de mine cu niște pălincă, draga de ea…! Poate dau și vreun telefon coanei Mița biciclista să mă mai delectez și eu, că uneori niște vorbe și oamenii ce le degajă mă torturează…!
Adio, coană milogeală, așa te numești de acum pentru mine, până când te voi uita, căci la noapte pe la cântatul cocoșilor te voi fi uitat deja…! Milogeala e acolo unde pomanagiul țintește să primească moca, fără rușine, nu unde milogul spune că omul cinstit e milog dacă își cere drepturile.
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..