Cu câțiva ani în urmă, în a doua zi a Anului Nou, mă aflam, la Roma, în Cetatea Vaticanului, admirând cu emoție cea mai mare biserică din lume, Bazilica Sfântului Petru. În mintea mea acest edificiu era asemenea celor 7 minuni ale lumii, asemenea megaliților din preistorie, o minunată și neîntrecută operă de artă creată de mâna omului.

În a doua zi a Noului An 2026 urcam treptele Catedralei Mântuirii Neamului din București cu aceeași uimire, dar cu o admirație crescută de sentimentul național: iată că și noi, românii, atât de criticați în afară, am reușit să ridicăm, cu multe sacrificii, cea mai mare biserică ortodoxă din lume. Catedrala este amplasată pe dealul Arsenalului, în vecinătatea Casei Republicii (Casei Poporului) sau Palatul Parlamentului, altă mega construcție lăsată moștenire românilor de Nicolae Ceaușescu. Imensa biserică este construită în perioada 2010 – 2025, în stil neobizantin, are înălțimea de 127 metri, suprafața de 11000 metri pătrați, cu o capacitate de 6000 de persoane. Are ca hram „Înălțarea Domnului” și „Sfântul Apostol Andrei” și a fost sfințită în 26 octombrie, 2025.

Am pășit cu smerenie în lăcașul de cult, prima trăire avută a fost aceea de micime; m-am simțit atât de mică, pe măsură ce în fața ochilor mei se desfășurau scene ale Împărăției Lui Dumnezeu și m-am emoționat până la lacrimi. Era o emoție caldă, creată de frumusețea nepământeană a icoanelor pictate în tehnica mozaicului, ale cărei efecte erau puritatea și imponderabilitatea. Cu adevărat înălțarea unui altar în cinstea lui Dumnezeu e reproducerea la scară microcosmică a Creației. Mi-am amintit cuvintele lui Mircea Eliade „Orice spațiu sacru implică o hierofanie, o izbucnire a sacrului.”

Am admirat apoi mozaicurile Catedralei Naționale și am aflat că sunt realizate în perioada 2019 – 2025, că acoperă o suprafață de aproximativ 25.000 metri pătrați; prin concepția lor iconografică, prin maniera stilistică și prin repertoriul ornamental, mozaicurile valorifică surse de inspirație atât din arta bizantină, cât și din arta românească medievală. Conform planului iconografic, mozaicurile Catedralei zugrăvesc scene din Vechiul și Noul Testament, evenimente din viața Mântuitorului, ale Sfintei Fecioare Maria, ale Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, și icoane ale sfinților îngeri, proroci și drepți ai Vechiului Testament, apostoli, ierarhi, martiri și mărturisitori din toate epocile istoriei Bisericii. S-a urmărit a se reda râvna duhovnicească a celor care și-au sfințit viața închinând-o lui Dumnezeu și semenilor. Realizarea picturii în tehnica mozaicului a fost încredințată unei echipe numeroase, coordonate de pictorul Daniel Codrescu; icoanele au fost realizate cu foarte multă concentrare asupra detaliilor, din dorința de a realiza o lucrare care să dăinuie în timp și să fie o jertfă de credință adusă sfinților iconizați. Mozaicul imprimă imaginii un caracter extrem de dinamic, care modifică percepția senzorială a privitorului în funcție de momentul zilei sau de modul în care circulă lumina, și creează o stare de însuflețire care atrage privirea de la un chip sfânt la altul, prin efectul specific de girotondo, ceea ce amplifică atmosfera mistică din catedrală. Materialele folosite în realizarea icoanelor din Catedrala Națională sunt achiziționate din Veneția și Carrara, de la unul dintre cei mai prestigioși furnizori de piatră și mozaic din lume, Orsoni.

Ieșisem din timp admirând pictura bisericească în mozaic, cea mai expresivă și mai valoroasă formă de înveșmântare interioară a acestui lăcaș proaspăt sfințit. Mi se derulau în minte imaginile voievodului Ștefan cel Mare, impresionanta sa forță cu care a purtat cele 36 de bătălii de-a lungul vieții sale și efortul jertfelnic de a ridica în semn de mulțumire Domnului cele 40 de biserici, care dăinuie și azi , simbol al credinței de nezdruncinat și moștenire a poporului român.

Chiar dacă omul modern și-a desacralizat lumea asumându-și o existență profană, lumea, timpul, spațiul se reînnoiesc cu fiecare An Nou. O biserică nouă este un spațiu existențial și sacru, care permite o infinitate de comunicări cu transcendentul. Mircea Eliade îmi întărește gândirea: „Catedrala este o imago mundi (o imagine a lumii) pentru că lumea, ca lucrare a divinului, este sacră. Oricare ar fi gradul său de impuritate, Lumea e continuu purificată de sfințenia sanctuarului. Catedrala resantifică în permanență Lumea, pentru că o reprezintă și în același timp o conține. Ierusalimul ceresc a fost creat de Dumnezeu odată cu Paradisul, deci în aeternum. Orașul Ierusalim nu era altceva decât copia aproximativă a modelului transcendent: el putea fi pângărit de om, însă modelul nu, pentru că nu făcea parte din Timp. Catedrala (biserica) este gândită încă din Antichitatea creștină, ca o copie a Ierusalimului ceresc, ea reproduce Paradisul sau lumea cerească.”

Fiecare An Nou aduce un timp nou, un timp care renaște, pentru că lumea este creată din nou. Și orice început repetă acel început primordial când a luat naștere Universul. Așa că orice inaugurare a unei biserici înseamnă un nou început, o nouă viață spre mântuirea omului. Noua catedrală deschide calea României în misiunea sa de mântuire a lumii. Amin!

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

Mioara Oprișan, membră a Ligii Scriitorilor Români ( Dobrogea și Cluj)