În ziua aceea, de început de septembrie, când se îngâna vara cu toamna, se cuibărise un dor tainic în inima mea, de locuri pe care le mai văzusem și așteptau să mă aline cu frumusețea lor sălbatică. Părintele protopop Constantin, îndemnat de voia Maicii Domnului, hotărâse: vom merge în ținutul Vrancei. Și grupul nostru de pelerini, sub semnul sfintei cruci, era copleșit de emoții, ca și părintele de altfel, că aveam să colindăm plaiurile sale natale.
Autocarul urma linia oablă a șoselei de câmpie, primele raze de soare trâmbițau o zi fermecătoare, orele au devenit minute și am intrat în orașul Focșani cât ai clipi. Vocea puterni-
că, dar blândă a părintelui, ne alungă reveria, anunțându-ne că ne apropiem de orașul Panciu, unde vom face primul popas, la mănăstirea Brazi. Panciu, cel mai mic oraș din județul Vrancea,
e cunoscut ca ,,localitatea dintre vii”, podgoria sa întinzându-se pe o suprafață de peste 8100 ha. Aflăm că aici se face renumita șampanie învechită în hrubele lui Ștefan cel Mare. Legenda
spune că ,,hrubele” erau locul unde domnitorul sărbătorea alături de ostașii săi fiecare bătălie
câștigată. Astăzi hrubele se compun dintr-un culoar central din care se ramifică un număr de 36
de galerii laterale, ce măsoară aproximativ 3 km. Din anul 1997, hrubele au fost declarate obiec-
tiv de patrimoniu național.
La 1km sud-vest de orașul Panciu, pe malul drept al pârâului Hăulita, la poalele Dealu-
lui Neicului, ni se înfățișează senină și cucernică mănăstirea Brazi. Aici odihnesc moaștele celui care a binecuvântat aceast loc, Sfântul Teodosie. Acestea au fost descoperite în paraclisul sub-
teran al mănăstirii. Odată ajuns la mănăstirea Brazi, după ce fusese izgonit de la scaunul Mitro-
poliei Moldovei de către Dumitrașcu Vodă Cantacuzino, Teodosie a fost cel care a ajutat la re-
construirea mănăstirii. A fost decapitat de către tătarii care năvăliseră acolo pentru a jefui mănăstirea,deoarece a refuzat să le predea odoarele mănăstirești. Moaștele Sfântului Teodosie se găsesc spre închinare în noul paraclis de la mănăstirea Brazi.
Pe platforma din fața mănăstirii, printre sumedenie de flori multicolore, îngrijite cu dragoste de măicuțe, în aerul ozonat al brazilor, o piatră funerară ne arată că aici își doarme somnul de veci scriitorul Ioan Slavici. În ultimii ani ai vieții scriitorul Ioan Slavici s-a retras la Cru-
Cea de Jos( Panciu), unde fiica sa, Lavinia, avea o proprietate viticolă din partea soțului ei.
Lui Slavici îi pria aerul locului. În foișorul de aici și-a redactat ultimele lucrări: câteva nuvele,
două romane și celebrele ,, Amintiri” despre Eminescu, Maiorescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc.
După orele de scris lucra în grădină, făcea plimbări pe jos sau medita pe prispa chiliilor de la
Schitul Brazi, unde a dorit să fie înmormântat. A fost strămutat apoi la Șiria Aradului, localitatea sa natală. Se duc și azi tratative pentru readucerea corpului scriitorului în acest loc binecuvân-
tat.
Vrancea, ținutul celor șapte munți dăruiți de domnitorul Ștefan cel Mare celor șapte feciori ai Vrâncioaei, pentru vitejia lor,după cum spune legenda,e o străveche vatră de etnografie și folclor, de pe meleagurile căreia a fost culeasă ,, Miorița”. Numele Vrancea, atestat
documentar sub forma Varancha în 1431, este explicat în general de specialiști prin ,,munte” sau ,,corb”, sugerând desimea pădurilor negre ca pana corbului. În codrii aceștia de nepătruns dacii țineau piept cu neînfricare legiunilor cotropitoare romane. În codrii aceștia de nepătruns
Domnitorul Ștefan cel Mare îi atrăgea cu meșteșug, risipindu-i în cele patru vânturi pe tătari și pe turci. În codrii aceștia de nepătruns, în Primul război mondial, în vara lui 1917, se desfășoară
lupte eroice din Zboina Neagră și până în Valea Siretului, la Doaga, lupte care au culminat cu marea bătălie de la Mărășești( 6 august 1917), unde soldații români luați prin surprindere au luptat în izmene, corp la corp, cu o dorință aprigă de libertate, cu o credință statornică, înfrângând umilitor trupele germane. În codrii aceștia de nepătruns s-au desfășurat luptele de rezistență anticomunistă începând din 1945 și până la mijlocul anilor 1970, pentru că românii aceștia nu fuseseră înfrânți niciodată și le era dragă libertatea ca lumina ochilor. Ce mai aveau de pierdut? Înfrățiți cu munții, cu apele și codrii seculari, nu-i mai speria nici moartea, prin venele lor curgeau energiile nemuririi, ale lupilor dacici.
Urmărind firul de apă al Putnei cobori la Lepșa, la Tulnici și la Vidra. Situată la confluența pârâului Lepșa cu Putna, la circa 75 km. de orașul Focșani, într-o zonă mirifică, Lepșa este o străveche așezare de tăietori de lemne și crescători de animale, o vatră permanentă de locuire, încă din preistorie, aici fiind atestate atât culturile Cucuteni, cât și Hallstatt și la Tene.
Vrancea istorică a existat ca stat țărănesc autonom, stăpânind în comun un singur trup de moșie, înainte de întemeierea Țării Românești și a Moldovei.Ținutul Putnei a intrat oficial în hotarele Moldovei, cu autonomia amintită în 1482, când Ștefan cel Mare a stabilit granița cu Țara Românească pe râul Milcov. Topicul ,,Putna” înseamnă în limba slavă ,,cu drum” sau ,,cu cărare”, ceea ce confirmă din timpuri străvechi că valea Putnei a folosit de potecă vrâncenilor
în drumurile lor către șes.
În satul Lepșa, pe un covor de iarbă verde ca smaraldul și des ca peria, în mirosul puternic al cetinii de brad, stă ascunsă de privirile curioase ale mirenilor mănăstirea Lepșa.La început o mică sihăstrie de călugări, mănăstirea Lepșa a luat ființă, în mod oficial, în anul 1789
ca ctitorie a răzeșilor din partea locului. A fost desființată de comuniști, în mod abuziv, prin de-
cretul 410 din anul 1959. În 1979, maica Gabriela Căruceru este numită aici pentru a salva bise-
rica și chiliile de la ruină. Așezământul monahal a fost reînființat, din inițiativa și cu binecuvânta-
rea Preasfințitului Părinte Epifanie, după 1990. Are două lăcașuri de cult: biserica ,,Nașterea
Maicii Domnului” din lemn și paraclisul ,,Sfânta Treime”, ctitorit și sfințit în anul 1993 de către
Preasfințitul Părinte Epifanie al Buzăului și Vrancei.
După binemeritatul popas de rugă și meditație în sfântul locaș am pornit-o spre Cascada Putnei.Între cer și pământ, un loc sălbatic, de o rară frumusețe, cascada, măsurând circa 80m în lungime, te atrage și te impresionează prin viteza uluitoare cu care coboară și prin debitul uriaș de apă. Părintele ne-a încurajat, ca unul de-al locului, care coborâse și urcase pe urmele cascadei de nenumărate ori, voinicește, fără teamă.Am coborât cu toții treptele umede, amețiți de aerul tare , dornici să străbatem traseul până în punctul în care apa își domolește furia, se îngustează, dispărând parcă sub pământ, înghițită de lacul cu adâncimea de aproximativ 12m. Am rămas fără cuvinte admirând forța nebănuită a naturii. Ne-am întors pe același traseu, urcând treptele umede cu grijă, mulțumind părintelui pentru înțelegerea și răbdarea cu care ne însoțea.
Următorul popas a fost la Vidra, o comună cu multe sate, numită ,,Poarta Vran-
cei”, cu oameni harnici și gospodari, cu o biserică frumoasă ca o icoană pictată de Grigorescu, cu cimitirul impecabil îngrijit de localnicii rămași, cu cerul senin și aerul mustind a arome de prune coapte. Am oprit la o casă elegantă și sobră: era casa părintelui Constantin. În poartă aștepta cu un zâmbet senin pe chip mama părintelui. Era un zâmbet de mulțumire către Bunul Dumnezeu că reușise să-și mai vadă fiul, pe care îl iubea nespus, dar care era reținut de misiunea pe care o avea de împlinit, departe de aceste locuri.Sora părintelui, care acum lo cuia cu mama, ne-a salutat cu binețe pe toți. Părintele ne-a servit cu prune de la casa părintească, dulci și aromate ca întreaga suflare a Vrancei. Ne-am luat rămas bun și am lăsat-o în poartă pe măicuța părintelui, care ne flutura, cu bucuria revederii fiului, ,, la revedere”.
Drumul nostru și-a continuat traiectoria spre comuna Cârligele, la circa 15km.
vest de Focșani, unde, în inima pădurii de foioase, își ridică ruga și slava spre bunul Dumnezeu
Mănăstirea Dălhăuți. A fost mănăstire de călugări de la întemeierea sa( sec.XV) și până la des-
ființarea prin decretul comunist nr.410/ 1959. A fost reactivată în anul 1990, ca mănăstire de călugărițe. Ne-am pregătit să urcăm pieptiș dealul spre mănăstire, dar parcă urcușul nostru era spre cer și o forță nevăzută ne împingea cu putere înapoi. Noi, oamenii câmpiei, urcasem și treptele la Cascada Putnei, dar urcușul acesta era ciudat de greu.Cu gândul la Sfânta Fecioară și
picioarele proptite ferm în panta dealului am reușit să ajungem sus. În biserica mănăstirii am aflat icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Atunci am înțeles care era forța care ne împingea înapoi.
,, Legenda acestei icoane spune că ar fi una dintre cele șapte icoane pictate
De însuși Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Anufie Dălhăuș, ctitorul legendar al mănăstirii Dălhăuți, ar fi adus-o de la Constantinopol, după cucerirea de către turcii lui Mehmed al II-lea
Fatih(1453). Pe drumul de întoarcere, Anufie a fost prins și jefuit de turci, iar icoana- tăiată cu
iataganele și aruncată în podul unui grajd. Batjocura turcilor nu a rămas însă fără urmări: în
timpul nopții, un vuiet neobișnuit a cutremurat grajdul, iar caii, speriați, au început să se omoare între ei. Starețul Anufie a încercat să le explice turcilor cauza acestui dezastru prin intervenția Maicii Domnului, dar a fost condamnat la moarte, iar icoana aruncată în mare.
Monahul scapă cu viață datorită faptului că ienicerul care trebuia să-l ucidă era un român
ajuns în robie la turci. Întors în țară cu sentimentul amar al pierderii icoanei sfinte, Anufie se
retrage pe malul Mării Negre să mediteze în singurătate. Seara se lăsă încet și în decorul de o
rară frumusețe, o lumină orbitoare pare că merge pe apă apropiindu-se tot mai mult, iar
Anufie nu-și poate explica acest fenomen. A doua zi, se întoarce iar la malul mării. De data
aceasta, soarele ce se naște din mare îi dezvăluie icoana sfântă plutind pe apă.
Recuperarea icoanei sfinte stârnește lacrimi de bucurie pe obrazul lui întristat. Descoperi cu tristețe că fețele Fecioarei și Pruncului Sfânt fuseseră rănite cu iataganele în mai multe locuri.
Anufie a adus icoana la mănăstirea Dălhăuți- cicatricile de pe fețele Fecioarei și pruncului Sfânt se văd și azi, ca și cum ar fi făcute în carne adevărată.
Se spune că , de-a lungul timpului, această sfântă icoană a făcut multe minuni.
În vreme de calamități( secetă, inundații e.t.c.), icoana este purtată în procesiune prin satele dimprejurul mănăstirii și de fiecare dată a fost de un real ajutor oamenilor.”
Sursă- Wikipedia
Când bătea toaca de vecernie am ajuns și la mănăstirea Rogoz, mulțumind Sfintei Fecioare și Bunului Iisus pentru călătoria cu mare folos făcută împreună cu părintele Constantin pe meleaguri vrâncene. Măicuțele i-au dăruit părintelui plăcinte calde iar d-lui
ne-a împărțit și nouă cu generozitatea ce îl caracterizează. Așa plăcinte gustoase n-am mai mâncat niciodată, dar nici așa călătorie frumoasă, ca sufletul părintelui, n-am mai făcut altădată.

MIOARA OPRIȘAN
Membră L.S.R.

by

Referinţă Bibliografică

MIOARA OPRIȘAN: ÎN ȚARA VRANCEI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 septembrie 2021