Iată că pe firmamentul culturii dacoromâne a mai apărut o carte dedicată lui Mihai Eminescu, creația domnului scriitor Gheorghe Bucur, din dorința de a-l apropia pe poetul național de cititorul de azi și de cei ce vor urma, de a facilita înțelegerea vieții, a operei sale poetice și din dorința de revelare a informațiilor privitoare la trecutul nostru istoric și preistoric. Poezia lui Eminescu este un adevărat izvor de informații care ne întoarce la origini, la filonul ancestral.
Am primit această minunată carte cu autograful scriitorului, în Tabăra literară de vară de la Dunavăț, tabără organizată de d-na scriitor Olga Grigorov, tabără la care erau prezenți scriitori și artiști plastici din toate plaiurile României, dar mai ales din cele tulcene (d-l Gheorghe Bucur fiind tulcean). Am primit cartea cu mare bucurie, ceea ce prevestea starea pe care am avut-o pe tot parcursul citirii ei, fapt pentru care îi mulțumesc și pe această cale d-lui scriitor Gheorghe Bucur și o recomand iubitorilor de Eminescu.
Cartea aceasta cuprinde elemente de critică literară și este o contribuție fundamentală la cunoașterea geniului eminescian care și-a înfipt rădăcinile adânc în mitologia noastră, în istoria și preistoria noastră cea adevărată, o sinteză realizată cu responsabilitate, cu acuratețe și profesionalism, cu respectarea rigorii științifice, având la bază o bibliografie foarte bogată. În felul acesta putem adăuga și pe scriitorul Gheorghe Bucur în pleiada scriitorilor români care s-au ocupat de receptarea și editarea operei lui Mihai Eminescu, dintre care exemplific pe Titu Maiorescu, A.D.Xenopol, Ion Scurtu, Garabet Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Eugen Simion etc..
Pe prima pagină cartea are un motto: „Astfel, tu-n a cărui minte universul se răsfrânge/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ!” Veronica Micle
Este important de știut că această carte ce cuprinde 249 de pagini, a apărut la Editura Burebista, București, anul 2019, are un Cuvânt – înainte ce aparține lui Daniel Roxin, cunoscut om de cultură și televiziune, directorul Editurii „Burebista”, apoi o notă a autorului, urmată de 11 capitole, bibliografia și în final o listă a ilustrațiilor existente. În „Nota autorului” scriitorul aduce mulțumiri tuturor celor care l-au sprijinit în demersul de cercetare științifică: „Pentru realizarea facsimilelor din manuscrisele eminesciene în fotocopii am folosit excepționala lucrare tezaur Manuscrisele Mihai Eminescu, coordonată de academicianul Eugen Simion, aflată la Biblioteca Județeană „Panait Cerna” din Tulcea”. Mulțumirile se îndreaptă și către d-na muzeograf Lucia Olaru Nenati care i-a oferit precizări esențiale privind identificarea adevăratei poziții a casei Eminovicilor de la Ipotești și o fotografie a locului exact al „vetrei dacice” adusă la lumină prin săpăturile făcute, adică acea vatră traco–dacă descoperită de arheologi sub anexa locuinței în care dormea copilul Mihai.
În capitolul 4, „O analiză a fizionomiei etnice a lui Mihai Eminescu”, Criticul George Călinescu ne arată „Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munților, mai cu seamă în Moldova de Sus, era un dac autentic.” Spre o înțelegere mai aprofundată aducem în discuție articolul publicat de George Călinescu în 1932 (în același an cu monografia dedicată lui Eminescu) având ca titlu: ”Eminescu, poet al Daciei”, apărut în „Adevărul literar și artistic”.
În capitolul 5, „Mihai Eminescu și câmpul morfogenetic geto-dac, scriitorul Gheorghe Bucur face o trimitere la Lucian Blaga, care lansează în 1936 teoriile despre „spațiul mioritic și matricea stilistică a spiritualității românești” (Orizont și stil), elemente care țin de câmpul morfic al neamului, venit din străvechimea existenței noastre. Apoi lansează ideea că Eminescu, creatorul și întemeietorul unui construct mitologic dacic așezat la temelia existenței noastre istorice, a dormit în copilăria sa pe temelia unei așezări dacice superbe, care-i va fi trimis în vise efluvii semnificatoare, zicem noi impulsuri energetice din „câmpul morfogenetic” străbun. E cunoscut faptul că Eminescu a fost atras de la începuturile sale poetice de fascinația miturilor străvechi autohtone. Multe dintre temele eminesciene erau inspirate de concepția de viață și moarte a dacilor și a zalmoxianismului: „Motivul răului cinic, disperarea de a trăi într-o lume dominată de rău, cinismul imposturii mereu biruitoare asupra autenticului, ce conviețuiesc alături de măreția și demnitatea gloriei”.
În versurile din poemul „Scrisoarea III (1881):
„Prea v-ați arătat arama sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei…”,
li se reproșează acestor jalnici politicieni desconsiderarea și batjocorirea elementelor fundamentale ale câmpului morfogenetic național: străbunii, limba, obiceiurile identitare. De adăugat că se configurează în toate perioadele de creație la Eminescu componenta dacică drept valoare și ideal. Poetul național lasă testamentar credința în asumarea condiției etnice a civilizației geto–dacice.
În capitolul 6, „Motivul soarelui în lirica antumă a lui Mihai Eminescu„ autorul ne amintește că motivele cosmice ocupă un loc aparte, dezvăluind capacitatea poetului de „a se mișca” în timpuri și spații infinite. Dintre cele 89 de poezii antume, stabilite după ediția de versuri realizată de Perpessicius în 1964, a identificat termenul „soare” în 15 texte: Epigonii, Mortua est, Egipetul, Floare albastră, Călin (file din poveste), Povestea codrului, Freamăt de codru, Scrisoarea I, Scrisoarea II, …., Luceafărul. Prezența motivului „soare” în creația lui Eminescu își are o explicație folclorică și mitologică. Culegător de creații populare, poetul a cunoscut literatura orală națională încă din perioada adolescentină, la care s-au adăugat mai târziu, mitologiile fundamentale ale umanității. În „Mitologia română”, Romulus Vulcănescu vorbește despre „mitologia solară” la poporul nostru: „Solarismul este o dominantă mitică, proprie spiritualității pre-, protoromâne și române. Sintagma „soare sfânt” are rădăcini ancestrale în cultul solar al dacilor. Cunoașterea civilizațiilor antice – egiptene, indiene, babiloniene – i-au oferit poetului posibilitatea de a da o interpretare „zeului soare” fie potrivit concepției folclorice naționale, fie conform altor tradiții culturale. În poemul „Luceafărul” poetul se identifică cu Hyperion, ca entități eterne: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte.”, ca muritori, afirmă că și astrele, aparent nepieritoare, sunt supuse efectului transformării, de aici ideea unei eternități în prefacere (devenirea continuă):
„Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer,
S-aprinde iarăși soare.”
Motivul soarelui rămâne o constantă a viziunii sale asupra Universului, în simbolistica motivului se desprind trei valori fundamentale: astru dătător de lumina (ca în Egipetul), ființă mitică (Călin) și element cosmogonic primordial, ca în Scrisoarea I.
În poemul postum „Memento mori”, Soarele este o zeitate a Daciei,ce „își mână car cu cai arzători” ca și Luna „Zâna Daciei”. Partea din poem dedicată Daciei este cea mai amplă și cuprinde episoadele: „Dochia și raiul Daciei”, „Roma Și Dacia” și „Blestemul lui Decebal” (588 de versuri, adică 98 de strofe). Ținutul raiului Daciei se află protejat de un munte uriaș: „Îndărătu-acelui munte, infinita întinsoare/ E frumoasa-mpărăție mândră a sântului soare.” Ceea ce dă unicitate cărții în discuție și genialului poet Eminescu este precizarea că acest ținut este „raiul Daciei” și împărăție a zeilor daci: „ Ăsta-i raiul Daciei veche, – a zeilor împărăție:
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-nvecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari, viteze ale eroilor Daciei
După moarte vin în șiruri luminoase ce învie-
Vin prin poarta răsăririi, care-i poarta de la rai.”
Briliantă este și descrierea prin imagini plastice a războiului dintre zeii daci și armata zeilor romani, care a cotropit Dacia, originală fiind și prezentarea soarelui ca zeu apărător al teritoriului dacic și luptător împotriva zeilor Romei atacatoare. Mesajul poetului avertizează la nivel planetar: „căci gândirile-s fantome, când viața este vis”.
Eminescu, prin poemul Memento Mori, apoi prin Sarmis, Gemenii, Odin și poetul conturează imaginea „Daciei cea veche”, un ținut fabulos, mitic și sacru, cu zeități dace în frunte cu Zamolxe, cu zâna Dochia și regi vestiți ca Burebista, Deceneu, Decebal, Brigbelu, Tomiris, Sarmis etc. Analizând civilizația Daciei vechi din poemul Memento mori, istoricul G.D. Iscru îi atribuie lui Eminescu meritul de a fi descoperit un adevăr fundamental: „Dacia, sădirea lui Dumnezeu însuși în Eden – grădina Raiului, în care l-a pus pe omul primordial, zidit de El, are, privilegiul de adevărata Țară Sfântă. Poporul ei, în Antichitate și în continuare, noi … îl considerăm poporul primordial cu limba lui primordială.”
Deoarece motivul soarelui, ceea ce dă originalitate acestei cărți și autorului ei, este emblematic pentru opera sa, iar poetul apare în ipostază „solară” prin influența de profunzime asupra literaturii și culturii noastre, scriitorul, Gheorghe Bucur, propune pentru Mihai Eminescu sintagma „soarele poeziei românești”, zeul tutelar al spiritualității noastre.

Mioara Oprișan
Membră a Ligii Scriitorilor Români

by

Referinţă Bibliografică

Mioara Oprișan: „Mihai Eminescu, zeul tutelar al spiritualității noastre”, autor Gheorghe Bucur – recenzie/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 iunie 2025