MIRELA-IOANA DORCESCU
ADEVĂRUL POEZIEI LUI TICU LEONTESCU

În prima parte a volumului Poeme în clarobscur, publicat la Editura Mirton din Timișoara, în anul pandemic 2021, Ticu Leontescu include zeci de piese lirice eclatante, scrise parcă la Porțile Împărăției lui Dumnezeu.
Aflat la vârsta maturității, autorul își conștientizează unicitatea unui tenace parcurs spiritual și ne mărturisește, prin strategii poetice consacrate, care ar fi treapta pe care a ajuns în urcușul său spre Creator. Caracterul gradual al îndumnezeirii este marcat de prefixul incoativ în-, care figurează în structura internă a unui verb din familia lexicală a lui Dumnezeu. Ticu Leontescu îl folosește programatic. Astfel, forma verbală îndumnezeiesc, de indicativ, prezent, persoana I, singular, se comportă asemenea unui verb performativ („Și zi de zi sporesc lăuntric/ mă îndumnezeiesc” – În șoaptele Scripturii), indicând o acțiune certă, exercitată asupra sinelui ce râvnește la contopire cu Ființa supremă.
Mult visată și temeinic pregătită, răspunzând chemărilor de pe fiecare treaptă, îndumnezeirea devine, dintr-o țintă îndepărtată, un proces tot mai aproape de finalizare. În consecință, lumea de referință preferată acum de poet este cea a Scripturii, în care totul este adevărat, fiindcă este rostit sau inspirat de Dumnezeu. În substanța poetică se produce saltul de la verosimilitate la adevăr. În mediul sacru, nu livresc, eul liric se situează printre celebre personaje biblice (Ioan Botezătorul, Profetul Ilie, Apostolul Petru, Maria Magdalena, Maria din Betania ș.a.), în toposuri sfinte (Tabor, Iordan, Betania, Golgota, Sodoma etc.), declarându-se frate al lui Rut, în urma căreia culege spicele rămase, dar și frate „geamăn” al lui Toma, împreună cu care se îndoiește, „înfruntând adevărul”, pentru a se convinge de puterea lui. Contextul spațio-temporal, ieșit din limitele frustrante ale contingenței, este pentru poet o „cetate de scăpare” din fața nesocotiților săi vrăjmași, întotdeauna nedrepți și plini de ură. Ascunzișul în Trupul divin este deja o formă de integrare poetică a ființei sale în Ființa absolută: „m-ascund în Tine/ca-ntr-un schit”. Pătrunderea aceasta simbolică în… toate teritoriile luminii, ale ordinii, ale binelui în care sălășluiește Trupul divin se realizează prin rugăciune – simbol creștin de anvergură mondială. Eul liric se roagă neîncetat, trimițându-și doleanțele spre Cel Etern ca o mitralieră cu foc automat. De altfel, rugăciunea îi este armă poetului. Subiectul poetic înțepenește cu gura pe trăgaciul acesteia. Echivalarea rugăciunii cu o armă denotă forță și determinare într-o luptă perpetuă de salvgardare a „valorilor… eterne”. Care sunt, indiscutabil, cele ale Cerului. Totuși, unele dintre ele au fost arătate și chiar încredințate spre cunoaștere muritorilor – în general, atât de nechibzuiți, de ignoranți, de obtuzi, încât, neputându-le evalua corect, atentează la distrugerea lor.
Traseul îndumnezeirii nu este o simplă proiecție artistică la Ticu Leontescu. El reprezintă o angajare morală, o aspirație vitală, ce-l poartă spre lumea metafizică. Din registrul diurn al unei impresionante imaginații lirice (aș spune și al unei convingeri, la fel de impresionante, de sorginte teologică, dar prefer să nu mă hazardez), aflăm despre sentimentul fecund al contemporaneității eului liric cu cei din Evanghelie, despre cel, la fel de fertil, al consangvinității cu unii dintre ei, ca și despre participarea sa, de asemenea valorificată creativ, la evenimente fundamentale din istoria creștină (Botezul, Cina cea de taină, Învierea etc.), ori despre intervenții providențiale/epifanii ce au loc în prezentul etern al Cuvântului trimis în lume (întâlnirea cu Domnul în Catedrală; sau chiar în „cămara” de-acasă). Chemările Acestuia sunt percepute de poet „cu duhul cuprins de fiori/ și fața ca zarea senină” (Chemări). Fiindcă poetul beneficiază de darul de har al apartenenței la lumea evocată, un arsenal poetic admirabil mărturisește și argumentează această apartenență. De pildă, în poemul intitulat Prin har, unde titlul devine un refren ce coincide cu ultimul vers al fiecărei strofe, adică un element de coeziune sintactică și de reliefare semantică, se subliniază statutul nobil, de lucrător cu divinul Cuvânt, al poetului-pastor.
Departe de a mai urmări aici un fenomen de intertextualitate cu Cartea Cărților, care este augmentat, frecvent, prin figuri de analogie, citate sau aluzii, într-o sinteză asemănătoare cu… o mică Biblie, admirăm, în acest poem, un autoportret liric robust și persuasiv. Ni se prezintă, prin raportare la eșantioane celebre din textul sacru (rostite în Apocalipsă, la Cina cea de taină, la Răstignirea lui Iisus și în Pilda talanților), pe un ton ferm, condiția rarisimă a celui ales pentru a-și pune în lucrare talantul într-o altă realitate, de natură divină. Într-o asemenea situație abisală, poetul nu jubilează, nici nu se înspăimântă. Își asumă senin menirea, asimilându-se prototipic „robului cel bun” și sperând că va fi, în cele din urmă, invitat „a intra în bucuria Stăpânului”:
«Doamne,
sunt unul dintre cei cărora
le-a fost dat să cunoască
taina Împărăției Tale,
prin har.
Sunt unul dintre cei cărora
le-a fost făcută invitația Ta:
„Vino și vezi”. Și am venit,
Prin har.
Sunt unul dintre cei cărora
Te-ai dăruit zicând:
„Luați, mâncați,
acesta este trupul Meu…”,
prin har.
Sunt unul dintre cei care
crede în făgăduința
rostită de Tine pe Cruce:
„Azi vei fi cu Mine-n Rai”,
prin har.
Fi-voi unul dintre cei cărora
le vei zice-ntr-o zi: „Bine, rob bun.
Intră în bucuria Stăpânului”.
Și voi intra atunci și eu,
prin har».
Dacă, pentru insul comun, îndumnezeirea ar reprezenta un ideal foarte greu de atins, pentru cel înzestrat cu harul slujirii Cuvântului, aceasta este un ideal imposibil de ratat. Dar, predestinarea de a fi omul lui Dumnezeu (pastor sau/și poet) impune obligații multiple. Bunăoară, obligația purificării, a rezistenței la ispite, a lucrului de calitate, onest și neîntinat, executat, nu în clarobscur, ci în plină zi. În esență, Ticu Leontescu abordează constrângerile cu onoare și aduce la lumină o poezie de calitate, onestă și limpede, pe placul și spre slava Domnului.
Conviețuirea cu sfinții, apostolii și personajele feminine proeminente din Biblie, asimilarea organică a învățăturilor Scripturii scot în evidență câteva aspecte-reper ale existenței din Cer, prelucrate liric de Ticu Leontescu: purificarea tot mai accentuată (de la „puritatea stropilor de rouă dimineața” – Vreau să vă vorbesc la „Cerul nu este patria lacrimilor,/ ci a celor mai curați decât… lacrima” – Mai curați decât… lacrima), orientarea spre o lumină din ce în ce mai strălucitoare (de la „năzuiri spre stele” – Acorduri de dor la „strălucirea cuvintelor Tale” – Mă-ntorc uimit) și iubirea superioară (de la „… ne-ncetat să murmur:/ Stăpâne, Te iubesc!” – Ruga unui rob la „Înflăcărează, Doamne,/ iar, în viața tuturor/ mai aprigă iubirea,/ spre a Te adora./ Și-n ziua revenirii,/ trezit de-un sfânt fior,/ convoi de Magdalene,/ cântând, Te-or aștepta” – Maria Magdalena). Aceste aspecte sprijină înaintarea poetului pe calea îndumnezeirii. Recunoaștem în ele coordonatele statornice ale marilor religii ale umanității, care dăinuiesc de milenii. Ticu Leontescu le identifică în universul său și le tratează în stil propriu. Cu naturalețe, cu bucurie și cu încredere nestrămutată în forța lor de a motiva, a converti și a înălța ființa umană către promisiunile majore ale unui destin celest. De a acționa sinergic întru bine. Toate, la superlativ. Într-o lume ce tinde spre frumos, spre rafinat, spre sublim.
Poemul inaugural este simptomatic pentru această tendință. Are rolul unui exordiu inspirat dintr-un discurs unitar, elevat, adresat unui public destul de numeros și de comprehensiv, acum când Ticu Leontescu este apreciat de confrații săi din domeniul teologic, dar și de cei din sfera literaturii datorită experiențelor sale pozitive din elita pastorală și scriitoricească. Pe cei ce-l cunosc, îl înțeleg „pe dinăuntru” și îi respectă felul de a trăi și de a crea, îi consideră compatibili, numindu-i „semeni ai mei”. Prin urmare, el știe că nu este singur și nu vorbește în van, „încovoiat sub cruce” cum este, știe că, dimpotrivă, are un auditoriu empatic și informat, cu care poate comunica pe aceleași lungimi de undă. În consecință, de la bun început, anunță tema centrală a acestui volum: „Dragostea”. Scrierea cu majusculă a lexemului tematic trimite imediat la semnificația sa biblică. Dragostea propovăduită de Noul Testament este durabilă, intensă, atotcuprinzătoare și salutară, mai presus chiar și de nădejde și de credință, în viziunea paulină, adesea citată. Ea este în sinonimie perfectă cu Iubirea („Mă cheamă suspinul Iubirii,/ să fim împreună la Cină” – Chemări; „N-ai înțeles nimic,/ privind Mielul Iubirii/ jertfit pe Crucea istoriei?” – Mielul Iubirii), purtând semnificația grecescului Agape aprox. dragoste jertfelnică, pentru care jertfa hristică este modelul perfect: „Doar ea [Iubirea] de mi s-ar refuza,/ nimic în schimb n-aș accepta./ Doar ea m-ajută să rezist/ pe-acest tărâm bolnav și trist.// Transfigurat în crin ceresc,/ pe cruce, jertfă să-nfloresc.” – În chip ceresc). Dragostea/Iubirea simbolizează lumina și veșnicia, întruchipându-L pe Hristos. Deci, a vorbi despre Dragoste înseamnă, pentru poet, ca și pentru „ascultătorii săi” („Ascultați-mă!”), dincolo de toate, a-L glorifica pe Iisus – „Împăratul înviat din propria jertfă,/ ca pasărea Phoenix” (Vreau să vă vorbesc). Iată ce puteri supraomenești are Dragostea: învie din morți! Cu alte cuvinte, Iubirea și numai Iubirea învinge moartea. De aceea, în Iubire își pune eul liric toată nădejdea, anume în „lumina vieții” fără „apus”, din moment ce „Lumina vieții e… Iisus!” (Degetul divin). Toate drumurile, toate inferențele, toate minunile Iubirii duc la Domnul Iisus Hristos, promițând săvârșirea (în)dumnezeirii în Ființa Sa:
„Cu ultime luciri,
s-o stinge în apus,
candela vieții mele
ce-a ars aicea jos.
Dar mistuit-aici,
s-o reaprinde sus –
o rază de lumină
în nimbul lui Hristos”. (În nimbul lui Hristos)
Maturitatea și originalitatea viziunii artistice se conjugă fericit cu dexteritatea și ingeniozitatea probate în mânuirea limbajului poetic. Frapează, în plan stilistic, redundanța unor figuri de construcție specifice coeziunii sintactice, precum repetiția (v. Prin har, Amforă alabastră, Mă-ntorc uimit etc.) sau paralelismul sintactic (v. Stânca veacurilor, Te-aștept, Alert etc.), ce întăresc relațiile interne dintre componentele poemelor. Prin acestea, se conjugă unitatea de conținut cu o unitate de formă. Lor li se asociază surprinzătoare analogii, materializate în comparații și metafore foarte expresive, inserate predilect în pasaje intertextuale, ce ilustrează deschiderile infinite ale textului biblic: „Lăsând pe alții-n voia lor,/ mă prostern-naintea Lui/ precum odinioară-n Betania Maria” (Inevitabil); „Mă cheamă mireasma cântării,/ cu susurul blând și subțire,/ să umblu pe apele mării/ ca fulgul în alba-i plutire” (Chemări); „Să fiu crinul ce-n vale/ mireasma ta răsfrânge,/ căci m-ai udat cu lacrimi/ și m-ai albit cu sânge” (Ruga unui rob) etc.
Ticu Leontescu ne oferă o poezie de excepțională claritate, confesivă și educativă, bazată pe adevăr, pe litera și spiritul Bibliei, o poezie în „dulcele stil clasic”, din care se degajă liniște și siguranță, o poezie în care se revarsă torențial pacea interioară a artistului pentru care Însuși Domnul a întins „masa tăcerii”.

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, ADEVĂRUL POEZIEI LUI TICU LEONTESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 noiembrie 2024