MIRELA-IOANA DORCESCU
CÂNTEC DE DOR… MAJOR

Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, în primăvara anului 1982, în acceleratul Timișoara-Iași, într-un compartiment de clasa a II-a, călătoream spre Botoșani, unde avea loc a XXV-a ediție a Olimpiadei naționale de limba și literatura română, prezidată de Prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu Bușulenga. Profesorul care însoțea grupul restrâns de elevi olimpici era chiar dirigintele meu, regretatul Mihai Gafencu. Toți elevii, laureați ai fazei județene a competiției, erau cu gândul la apropiatul concurs, citeau, repetau, se frământau. Printre ei se afla și Flori Cuc, elevă în clasa a XI-a, de la Liceul Pedagogic. Cu acel prilej am cunoscut-o. Era distantă, cu ochii mereu plecați, citind foile din mâini. Își urma destinul…
Ne-am revăzut după patru decenii, marți, 3 octombrie 2023, în fața Universității de Vest. „Doamne, cât ne-am schimbat, Flori!…”, i-am spus, de îndată ce ne-am strâns în brațe. „Tot noi suntem”, mi-a răspuns, mai stăpână pe emoții decât mine. Ne-am dus la cafeneaua de lângă BCUT. Am luat câte o cafea și am vorbit despre noi. Cu ochii la ceas. Ne-am despărțit după o jumătate de oră, îmbogățite sufletește. Aveam în poșetă două cărți, cele mai recente, ale Floricăi Munteanu-Cuc: una de proză, intitulată Cerul din vestul inimii, și alta de poezie, Carte de dor major. Dăruite mie cu o rugăminte: acelea de a le lansa, alături de Claudiu Arieșan și de alți invitați, sâmbătă, 21 octombrie 2023.
Am un program atât de încărcat, multe proiecte în desfășurare, încât abia găsesc răgaz să citesc altceva decât ceea ce este stringent… Și mi-am propus ca, de fiecare dată când mă roagă cineva să vorbesc la o lansare de carte, să refuz politicos, scuzându-mă cu argumente și probe. Dar cum puteam să-i spun „nu” lui Flori? După patruzeci de ani?!… A venit la mine cu o dorință… Nici gând să o necăjesc cu un refuz.
Între momentul lecturii cărților și cel al interpretării au trecut zile, săptămâni. Îmi rămăsese în memorie după prima parcurgere a celor două volume o mare amărăciune – determinată de relatarea unei suferințe îndelungate, a unei drame covârșitoare, acceptată cu delicatețe și candoare. Și, în acest context, proiecția calmă a autoarei de a recupera irecuperabilul și de a coabita cu invizibilul părea a face o breșă în durerea-i fără margini. Speranța pătrundea prin fanta din zidul ce părea să o izoleze de întreaga lume a cărei existență se derula sub alte auspicii. Această speranță se întemeia pe convingerea sa că adevărata-i casă e în Cerul divin, unde s-au mutat mulți dintre cei dragi. Revenirea la ei însemna întoarcerea eului liric Acasă. După un interval spațio-temporal peste care s-a așternut așteptarea. Așteptarea ca entitate în sine, de durată, de consistență materială, de anvergură spirituală. Deloc resemnată, fără iluzii, ci firească și feminină, plină de o superioară înțelegere a celor ce sunt. Încă mai decisă, mai penetrantă și mai spectaculoasă decât așteptarea este iubirea. O iubire conjugată cu dorul irigă deopotrivă proza și poezia Doamnei Florica Munteanu-Cuc. Dumneaei privește, după ghidul biblic, și viața, și lumea, și Cerul albastru, pe care își proiectează timid, dar tenace, sinele, relevat astfel încât să atingă orice inimă.
Printre alte activități, am recitit paragrafe, versuri subliniate de mine în cărțile prietenei mele de demult, căutând un punct de sprijin pentru un eventual comentariu. Am constatat că temele sunt grave, expresia elevată, conformitatea la gen indiscutabilă. Unele vocabule se repetă adeseori, trasând un careu lexical (existențial?) decisiv pentru geometria operei: dorul, toamna, frunza și albastru. Peste acesta se revarsă cântecul. Melancolic, șoptit, răscolitor. Despre pierdere și destrămare. Despre ce înseamnă să rămâi în urma celui ce se întoarce, ca o frunză, spre altă lume. Și să privești în gol. Cu ochi răniți. Să trăiești dorul fără consolare. Fiecare dintre lexeme se metaforizează, are un traseu conotativ de notabilă altitudine: dorul e doliu și dragoste nesfârșită – dragostea fiind Storghe, pentru părinții de dincolo; Philia, pentru dascălii și prietenii de dincolo; Eros – pentru soțul de dincolo; și, desigur, Agape, iubire până la jertfă pentru Dumnezeul Atotputernic, revelat sufletului zdrobit încă din copilărie; toamna este stare de spirit, e vârstă înaintată, boală și moarte; frunza reprezintă fragilitatea ființei umane însăși, devine un simbol al efemerului, al unui dans grațios, în relație cu anotimpurile înscrise într-un cod personal, iar albastrul închide un cerc: cel dintâi albastru este cel de metil, aplicat bubelor faciale, apoi culoarea mărgelelor și a inocenței copilăriei, mai târziu, a florii de nu-mă-uita, dar simbolizează, până la urmă, Cerurile, începând cu acela înțesat de îngeri din vestul inimii, sublimând în culoarea înălțătoare a sufletului autoarei.
Construcția operei Floricăi Munteanu-Cuc se axează pe timp. În viziunea autoarei, trăirea însăși e timp/anotimp (primăvară, vară, predilect toamnă). Spațiul se fluidizează, alunecă spre orizonturi infinite. Se pierde în mister. Însă timpul e suveran. El situează Poeta pe o cruce-răscruce: la confluența vremelniciei cu veșnicia. „În ritmul inimii bătând în ceas”, ea așteaptă, răbdătoare și încrezătoare, corabia ce o va duce dincolo de toate zările. Dizolvarea timpului empiric în timp metafizic, a cronologiei în eternitate constituie axul unei poezii și al unei proze confesive, intens spiritualizate și orientate spre non-imanență.
Într-un univers teocentric, Florica Munteanu-Cuc ne vorbește frecvent, direct sau implicit, mereu cu tâlc, despre relația sa cu Dumnezeu, mediată de litera și spiritul Scripturii, ca și de îngerii cu care s-a întâlnit adesea, când interveneau în existența ei, pentru a-i arăta, în mod concret, atotputernicia, ocrotirea și bunătatea Domnului. Fără rețineri, fără ocolișuri, deschis, în lumină, autoarea acestor cărți își mărturisește condiția de scriitor creștin, smerit și plin de iubire pentru Dumnezeul pe care Îl slujește, punându-și în lucrare, cu responsabilitate, talantul. Întâi, darul învățăturii, apoi și talentul artistic. Scriind de parcă ar cânta. Elegant, cald, cu linii melodice line, în cea mai frumoasă limbă românească.
Cele patru proze scurte, precum cele patru cămăruțe ale inimii, vibrează întru mărturisirea unicului Dumnezeu, veghetor și bun, care, de câte ori autoarei i s-a închis o ușă, S-a grăbit să-i deschidă o fereastră. Spre Cuvântul Său consolator, întremător, dătător de bucurie. Copilul-înger, dascălii-îngeri, colegii-îngeri, bătrânul cardiac-înger o duc pe autoare de mână spre ea însăși, îi dau putere, direcție, sens, curaj, o ajută să devină ea însăși un înger de lumină. Eșecul comunicațional din ultima proză se explică prin incompatibilitatea funciară dintre spiritul creștin și cel necreștin. Clara, personajul angelic ce semnează scrisoarea de dragoste adresată iubitului ei glacial, declară limpede, potrivit numelui, o artă poetică, într-o frază memorabilă: „Abia acum las lumii – și de acum – poezia pe care Iubirea și suferința, laolaltă, încep să o aducă la suprafață din mine” (p. 62).
În această cheie am citit volumul de versuri. Iubirea și suferința se potențează reciproc în generarea poeziei. Între nenumăratele doruri ce chinuie sufletul unui om pe pământ se poate stabili o ierarhie. Cel mai sus se situează, fără îndoială, dorul de soțul defunct. Un dor mai mare decât cele de până atunci – toate motivate. Cartea de dor major dă glas dorului autoarei de sufletul pereche (v. „noi, frunze-pereche, sub cerul senin” – p. 48), trecut de curând în lumea umbrelor. Este un dor exprimat în tonuri sobre și, în același timp, o năzuință fierbinte, enunțată ardent, spre întregirea unui suflet metafizic, în veșnicia de Sus a celor aleși:
„Și ai plecat cu zorii toamnei, fără veste,
Zdrobind cadranul lumii vechi, grăbind
Acasă, în eternele Grădini Celeste,
Spre-a mă aștepta, cândva, sosind” (p. 32).
Alinându-se cu dorul sau lăsându-se mistuită de focul lui, ființa încă telurică a poetei picură când lacrimi, când sânge în poezii, „cu sufletul toamnă” (p. 48), cu amintirile frumoase cernite, în absolută solitudine, strivită de neîndurătoarea absență din trupul-rană, din casa-pustiu, din întreaga ei existență de îndrăgostită pe viață și pe moarte:
„Umbra ta
Dimineața devreme albită
În locul gol s-a mai rănit
O privire

Timpul se scurge mai greu
Acolo-n odaie
În ritmul luminii
Inima bate
Cântec de zi și de noapte

Tăcerea-i mai albă
Ca luna pe ape

În locul gol
Neuitata privire

Acasă-n odaie
În ritmul luminii
Doar Cuvântul
Pustiul îl taie

Și bună și simplă și caldă
A căzut peste zi
Aceeași iubire” (p. 49).

Marea speranță a sufletului de neînvins, marea justificare a dorului mereu viu rezidă în forța transcendentă a Cuvântului și a iubirii.
Abordarea temei absenței, acaparatoare și implacabilă, cum este, înfigându-și colții în sensibilitatea de netăgăduit a poetei, ne amintește de cutremurătorul poem dorcescian intitulat Absența:
„Absenţa e-o prezenţă negativă,
E-un gol, o aşteptare, o latenţă.
E moarte şi viaţă, deopotrivă –
Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.
De neatins fiind, şi nevăzută,
Asociind realităţi contrare,
Absenţa naşte jale şi frustrare
Şi-un gând de neputinţă absolută.
Ne-existând, nu poate să se-ascundă.
Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.
Egale-i sunt teroarea şi clemenţa…
Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,
Mai greu de îndurat decât prezenţa”.

Această apropiere, deloc forțată, de un Poet consacrat, precum Eugen Dorcescu, ne confirmă apartenența Floricăi Munteanu-Cuc, prin realizările sale de acum, la spațiul literaturii. Domnia sa este un scriitor autentic, care transmite și, mai ales, sugerează mult despre sine și despre alții asemenea, angajați într-un dialog religios cu Creatorul Suprem.
Mai presus de sinceritatea confesiunilor autoarei, în variantă narativă sau lirică, se află realizarea artistică a textelor, valoarea lor estetică. Coerența mesajului, suflul rostirii, varietatea expresivă atestă o capacitate extraordinară a Floricăi Munteanu-Cuc de a armoniza temeiurile spirituale cu timbre dramatice, însă tonice, cu peisaje multiple, realizate în feluritele culori ale anotimpurilor cele mai colorate. Le doresc ambelor volume un zbor înalt și un binemeritat succes. Felicitări, Florica Munteanu-Cuc, pentru recentele izbânzi literare surori!

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, CÂNTEC DE DOR… MAJOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 octombrie 2023