TICU LEONTESCU
POEZIA NINEI VOICULESCU

„Cu luna agățată-n gând
Privesc stingher
Spre ochiu-ți stâng –
Îl văd pe Dumnezeu
Plângînd”.
(Către sine)

Poeta Nina Voiculescu s-a născut la data de 12 august 1972, în satul Magherești, comuna Săcelu, jud. Gorj. A absolvit Școala Postliceală Sanitară și lucrează ca asistentă medicală în cadrul Spitalului Județean din Târgu-Jiu. Debutează în ziarul „Gorjanul”, cu o prezentare din partea poetului Spiridon Popescu. A colaborat la „Opinia”, „Gazeta de sud”, „Jurnalul de Gorj”, „Cugetarea”, „Caietele Columna” etc., precum și în cadrul unor emisiuni de cultură la Radio Craiova și Omega Târgu-Jiu.
A publicat până acum următoarele patru volume: Mă ninge veșnicia, poezie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004 (Colecția Poeții urbei); Flămândă cu lupii, poezie, Editura CLUSIUM, Cluj-Napoca, 2005, cu o Prefață la o speranță de Valentin Tașcu; Flăcări în calendar, poezie, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2007; Casa lui David, poezie, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2015, text pe coperta a IV-a de Spiridon Popescu. Critica de întâmpinare, a afirmat despre dânsa următoarele (fragmente): „Nina Voiculescu are de ce să-i mulțumească lui Dumnezeu. A înzestrat-o (lucru destul de rar) cu trei dintre cele mai importante și mai râvnite calități: este o femeie foarte frumoasă, o poetă foarte talentată și un om cu foarte mult bun simț…” (Spiridon Popescu). Iar Valentin Tașcu adaugă: „… poeta excelează cu precădere în delicatețe (…), în gesturi de o extremă finețe”.
În cele ce urmează aș dori să exprim opinia mea critică despre volumul Casa lui David. Poeta Nina Voiculescu vine spre lumea literară cu lumea ei lăuntrică, plină de căutări, de lupte (soldate cu victorii și înfrângeri), de zâmbete înlăcrimate, de entuziasm adolescentin, împărtășindu-ne percepțiile sale despre vitregiile vieții în expresii poetice pline de tandrețe, înduioșătoare chiar. În forma și fondul crezului său poetic, este o scriitoare a generației sale. Nu are încă motive serioase de a privi spre trecut, ci trăiește cu intensitate prezentul, privind determinată și optimistă spre viitor. Deși pare naivă, rămâne mereu curioasă și curajoasă. În forul său interior, ca într-o ladă cu zestre, sunt depozitate valori culturale alături de principii morale iudeo-creștine, la care însă se raportează cu o doză de flexibilitate care o vulnerabilizează. Trece de la insomnii cauzate de anumite frustrări inerente singurătății, la dialogul cu îngeri, cu Dumnezeu. Iată: „Nu pot să scriu,/ Nu pot să plâng,/ Îmi caut umbra/ Pe pământ –/ În fiecare noapte-n gând/ Mai sap în mine/ Un mormânt” (Căutare). Poeta tânjește după o libertate neîngrădită în vreun fel de arbitrul conștiinței: „Doamne,/ lasă-mă să trec/ deasupra conștiinței,/ să zbor liber –” (Zbor).
Prin actul creației, Creatorul ne-a oferit o libertate limitată, atâta cât ne era necesară, pe care să ne-o putem asuma, administrând-o eficient, întru onoarea Lui și împlinirea noastră. Forțarea limitelor întotdeauna a zădărnicit aceste deziderate. Nina Voiculescu știe aceasta, conștientă fiind de tensiunea interioară, despre care vorbește în epistolele sale Sfântul Apostol Pavel (Romani 7:14-25 și Galateni 5:17), dintre omul duhovnicesc, preocupat de o etică de tip creștin, și omul lumesc, aplecat spre un stil de viață hedonist (plăceri vicioase). Iată confesiunea onestă a poetei: „Cu luna agățată-n gând/ Privesc stingher/ Spre ochiul stâng –/ Îl văd pe Dumnezeu/ Plângând”(Către sine). Asumându-și natura rebelă, mărturisește: „Am răcnit cu mânie/ spre Dumnezeu/…/ m-am zvârcolit ca un leu/ înghițit de singurătate,/ înfometat și însetat/ de lumină”(Răzvrătire). Continuă pe același ton: „M-au otrăvit cuvintele…/ Părăsit, sufletul meu/ A secat –/ O mare moartă/ Pe care Dumnezeu/ Încă o mai străbate/ Cu piciorul” (Agonie). În instanța propriei conștiințe, poeta nu evită și nu ezită să-și facă mea culpa: „Uneori obosesc/ Să-mi țin în frâu/ Sufletul desfrânat/ Și mă las pradă pasiunii/ Ca și când păcatul/ Își pierde valoarea/…/ O, infinită clipă a deșertăciunii/ Mai sublimă decât toată viața!…” (Nonsens).
Acest fapt o îndârjește pe poetă să lupte, asumându-și crezul: „Am învățat să zbor/ de teama abisului,/ Însetat de frumusețea/ înălțimilor” (Porumbelul îmbătrânește vulturul). Totuși, ajunsă pe înălțimi, se eliberează de teama abisului, subordonând voia sa Voii Domnului. Iată cu câtă exuberanță spune: „Atât de limpede/ A răsunat cuvântul/ În glasul Domnului/…/ L-am primit ca pe un dar/ Și l-am așezat/ În cele mai curate/ Odăi ale sufletului” (Casa lui David). Într-o astfel de casă, cu odăile sufletului primenite și împodobite, se potrivesc următoarele versuri pline de un sfânt fior ale poetei Nina Voiculescu: „Simt respirația Domnului/ Pe obrazul meu/ Muzică suavă…/ Sufletul se înalță/ Spre el… îl atinge…” (Viziune).
La vremea sa, poetul creștin Vasile Voiculescu, în poemul Alfa – Omega, exprima genial același adevăr năucitor: „Nimic nu mă-nspăimântă, că mor sau că viez./ Ești început a toate și tuturor sfârșitul:/ De când m-am rupt de tine și nu mai încetez/ Cumplita mea cădere ce umple infinitul,/ M-apropii tot de tine pe cât mă depărtez” (Poezii, vol.II, Editura Minerva, București, Biblioteca pentru toți, 1983).
(Chișoda, 19.10.2023)

by

Referinţă Bibliografică

TICU LEONTESCU, POEZIA NINEI VOICULESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 octombrie 2023