MIRELA-IOANA DORCESCU: ÎNTÂLNIREA STUDENȚILOR MASTERANZI CU POETUL EUGEN DORCESCU

Sâmbătă, 10 aprilie 2021, ora 13. Câțiva studenți masteranzi UVT, din anul I, de la Masteratul de Tendințe ale limbii române actuale, au intrat în dialog cu Poetul EUGEN DORCESCU. Am fost „în ființă martor” și am notat, cât am putut de fidel, întrebările și răspunsurile, din care s-a înfiripat, spontan, un interviu remarcabil.

Maria Birău: A fost o onoare să vă cunosc. Prezentarea de azi a Biblicelor a fost cu totul specială. Cel mai mult mi-a plăcut cum recitați, mai cu seamă în spaniolă… Am mare stimă pentru familia Dumneavoastră pioasă. Când ați descoperit nevoia de spiritualitate și când ați simțit că trebuie să vă ocupați de Psalmi?

Eugen Dorcescu: Aveam în biblioteca de acasă o ediție a Noului Testament cu grafie latinizantă. Pe la nouă ani, mi-am dorit să citesc toată Biblia. Acasă nu o aveam, dar vecinul nostru era preot. Se numea Ion Popescu. M-am dus la el și i-am cerut împrumut Biblia. M-a mângâiat pe creștet, spunându-mi, ca de fiecare dată: „Măricel, măricel!” I s-a părut, probabil, că era prea devreme să citesc Biblia și mi-a dat Viața Sfântului Sebastian. Dacă mi-ar fi dat atunci Biblia, cred, sunt convins, de fapt, că viața mea ar fi fost „încă mai îmbunătățită”. Până la începutul facultății, am tânjit după o lectură spirituală esențială. Student fiind, am găsit la Catedrală Studiul Noului Testament și Studiul Vechiului Testament. Foarte curând, am obținut și o ediție a Bibliei. De atunci, citesc în fiecare zi Biblia.

Într-o perioadă de tulburare existențială, când eram bine înaintat în lectura și studiul Sfintei Scripturi, a apărut porunca lăuntrică de a versifica Psalmii. Era prin 1991. Am publicat Psalmii în versuri, la Editura Excelsior, în 1993. Conținea stihuirea Primei cărți a Psalmilor. Ediția a II-a, apărută la Editura Marineasa, în 1997, avea deja 70 de psalmi versificați. Această ediție a Biblicelor include 71 de psalmi. La un moment, a încetat acea energie lăuntrică, necesară versificării. Dar m-am mulțumit cu cât am reușit să realizez. Cu stihuirile mele, am atras atenția unor teologi importanți. Mitropolitul Bartolomeu (Valeriu) Anania,  Părintele Profesor Nicolae Neaga au și scris despre cărțile prealabile Biblicelor.

Andrada Gheorghescu: Eram foarte curioasă să vă cunosc, fiindcă Doamna Profesoară Mirela Borchin-Dorcescu ne-a vorbit de multe ori cu admirație despre Dumneavoastră. Eu am absolvit Facultatea de Română-Spaniolă. Am fost impresionată, cucerită de felul în care recitați în spaniolă. Întrebarea mea este: Când și cum ați descoperit că aveți harul de a scrie?

La Arcani, comuna de care aparține Stroieștiul, satul submontan, arhaic, unde am copilărit,  aveam un foarte bun profesor de limba română: Titu Rădoi, cu studii la Cluj, coleg cu profesorii universitari Ioan Muțiu și Partenie Murariu, pe care aveam să-i întâlnesc la facultate, în Timișoara. Titu Rădoi a reușit să sădească în elevii săi dragostea pentru literatură (eu o aveam, în casa mea se citea, părinții mei erau învățători). Prin clasa a VII-a, am început să scriu poezii, într-un caiet. L-a văzut profesorul și mi-a spus: „Măi băiete, scrii destul de bine… dar trebuie să citești foarte mult, dacă vrei să ajungi scriitor”. Ceea ce am și făcut. Am absolvit Liceul „Frații Buzești” din Craiova și am venit la Facultatea de Filologie din Timișoara. Universitatea era pe atunci mult mai mică, dar exista un mare entuziasm pentru studiu… Am fost coleg cu Șerban Foarță, Ion Marin Almăjan, Ion Jurca Rovina, Lucian Bureriu, Simion Dănilă, Dan Florița Seracin, Ildiko Achimescu etc. Toți eram extraordinar de pasionați, ne petreceam aproape întreaga zi la bibliotecă. Studiam serios. Cu Profesorul G.I. Tohăneanu am tradus Eneida, vers cu vers. Sunt foarte recunoscător tuturor profesorilor mei: m-au învățat carte. De la toți am învățat câte ceva. Foarte mult.

Asupra unui scriitor adevărat acționează două forțe: un impuls artistic și o conștiință artistică. Este un echilibru greu de stabilit între acestea. Cumva am bănuit, am identificat acest impuls și necesitatea de a interpreta liric realitatea. Nu m-am grăbit să public. Abia în 1970, am debutat la „Luceafărul”, iar, în 1972, m-am prezentat la Editura Cartea Românească din București, al cărei director era Marin Preda, la foarte cunoscutul editor Mircea Ciobanu, cu un teanc de poezii în vers clasic și în vers alb. A citit atent și mi-a comunicat: „Din poeziile în vers clasic vom face un volum. Scrii mai bine atunci când te simţi în chingi”. În același an, a apărut Pax magna, prima mea carte, al cărei redactor a fost Mircea Ciobanu, cu care m-am și împrietenit. Era un scriitor excepțional, emblematic pentru generația ʼ70, fie iertat! Memoria e un cimitir…

Eduard Mateiță: Mă bucur extraordinar de mult să vă cunosc. De când am aflat de la Doamna Profesoară că ați acceptat invitația noastră, am căutat să mă documentez pe internet, să citesc ce ați scris. M-am regăsit în multe dintre poeziile Dumneavoastră: Totem, Samsara, Avatar… Am un ocean de admirație față de Dumneavoastră.  Am discutat despre poeziile ce mi s-au părut foarte interesante cu un prieten, care scrie poezie. Și prietenul meu m-a rugat să vă adresez o întrebare: Ce părere aveți despre influența viciilor asupra creației?

Eugen Dorcescu: Știu că există această mitologie a conviețuirii dintre artă și viciu. Mulți artiști au fost înrobiți, se zice, s-au întâlnit, pare-se, cu diferite vicii. Nu mă pronunț decât într-un teritoriu ideatic. În ceea ce mă privește, poezia se naște dintr-un fel de hiperluciditate. Depinde cum ajungi la această hiperluciditate. Unii vor fi având nevoie, nu neg, deși nici nu prea cred, de stimulentul alcoolului. Mie cafeaua mi-a dat un fel de beție rece. Iar acea hiperluciditate, de care orice artist are nevoie, eu am atins-o prin privirea în abisul lăuntric. Nu contest, însă, că există temperamente care ar putea ajunge la ea pe alte căi.

Eduard Mateiță: Îi voi transmite prietenului meu punctul Dumneavoastră de vedere. Mi-aș dori să vă întreb și eu ceva. Care este secretul alegerii oamenilor potriviți, care să te ajute să evoluezi în plan personal și profesional?

Eugen Dorcescu: Am avut șansa, în diferite momente ale vieții, să întâlnesc oameni care m-au sprijinit, fără să-mi ceară ceva. N-a fost însă vorba de alegere… Cred în Providență. De exemplu, la un moment dat, când aveam un volum gata, m-am dus cu acesta la București, la Editura Cartea Românească, singura editură a Uniunii Scriitorilor din România. Atunci Dumnezeu mi l-a scos în cale pe MIRCEA CIOBANU. A apărut, pur și simplu, cel mai mare editor din România, la acea vreme, în fața mea. Foarte binevoitor, foarte prietenos, mi-a editat el însuși primul volum de versuri. Am devenit apoi, așa cum am mai spus, cei mai buni prieteni. Nopți întregi am vorbit pe teme literare. Nefiind eu dispus să cultiv pe cineva, am tratat cu toți la modul cel mai civilizat și onest. Când s-au adunat mai multe cărți și aveam nevoie de un comentariu autorizat, a apărut, tot din senin, VIRGIL NEMOIANU, care m-a situat foarte sus în ierarhia poeților români contemporani. Nimeni n-a îndrăznit să ignore punctul său de vedere. Mai târziu, când se punea problema lărgirii sferei de receptare, a apărut, surprinzător, ANDRÉS SÁNCHEZ ROBAYNA, unul dintre primii poeți ai Spaniei, Șeful Departamentului de literatură de la Universitatea La Laguna, coordonatorul unui renumit Atelier de traduceri literare. Nu ne-am cunoscut personal. A fost atras de volumul El camino hacia Tenerife, pe care îl donasem Bibliotecii Universității La Laguna, bibliotecă a cărei directoare era regretata soție a Poetului. A.S. ROBAYNA a propus tratarea mea ca poet european, încadrarea mea în linia poeților „care posedă cheile modernității”, în tradiția sublimului etc. Întâlnirea cu scriitorii și editorii spanioli a fost miraculoasă prin consecințe. Mi-au fost traduse în castiliană și publicate în Spania trei volume de poezie. În 2020, mi-a apărut la Zaragoza o antologie intitulată Elegías Rumanas. Prietenul meu Coriolano Gonzáles Montañez, care a îngrijit această ediție, a învățat românește, ca să poată traduce cât mai bine, alături de mine, poemele mele în castiliană. Iar acum șase ani, când eram devastat sufletește, tot Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere: pe soția mea de acum, MIRELA-IOANA. Eu sunt foarte greu de amăgit. Scriptura mi-a dat discernământ și mintea limpede.

Marina Laboș: Îmi pare foarte bine că am participat la această întâlnire cu Poetul Eugen Dorcescu, am auzit o mulțime de lucruri extraordinare. Întrebarea mea: Ați trecut vreodată prin vreun blocaj? Cum ați ieșit din el?

Eugen Dorcescu: Întrebarea Dumneavoastră îmi dă ocazia să fac o completare absolut necesară. Primul om providențial pentru cariera mea a fost Maestrul ALEXANDRU PHILIPPIDE, fiul binecunoscutului lingvist cu același nume, întemeietor al Școlii lingvistice ieșene. L-am vizitat de două ori la Casa Oamenilor de Știință de la Căciulați, de lângă București. După prima întâlnire, m-a susținut să debutez cu poezie la o revistă centrală. I-a trimis o scrisoare de recomandare lui Ștefan Bănulescu, care mi-a publicat un grupaj de poezii pe pagina a treia din revista „Luceafărul”. La a doua întâlnire cu Maestrul ALEXANDRU PHILIPPIDE, i-am mărturisit că nu pot să scriu și că asta mă chinuie teribil. Era o tortură lăuntrică. Maestrul m-a liniștit, spunând că poate să treacă o perioadă lungă în care nu scrii, fiindcă acumulezi. Cu timpul, m-am convins că există o dinamică misterioasă a cunoașterii și a creației estetice. Nu e bine să forțezi natura. Oricât de lungi ar fi blocajele, trebuie să aștepți. Nu-mi permit să scriu ceva sub nivelul celor scrise și publicate, deci aștept cât e nevoie până simt că trebuie să scriu iarăși.

Maria Bran: Vă mulțumesc că ați transformat ziua aceasta într-o zi de sărbătoare. Două coordonate am remarcat în versurile Dumneavoastră: reflexivitatea și afectivitatea. Dacă ar fi să transmiteți trei sfaturi unui tânăr poet, care ar fi acelea?

Eugen Dorcescu: În general, mă feresc să dau sfaturi. Cel mult, dacă acceptă, formulez unele sugestii, născute din experiența mea și din afecțiunea pentru toți cei ce au un destin asemănător cu al meu. Pentru că există o tagmă a scriitorilor. Cei din jur îi privesc cu suspiciune, nu știu unde să-i încadreze. Îi cred boemi, visători, dificili, inutili… Or, pe  mine, spre exemplu, deși sunt scriitor, deși sunt „poet până în măduva oaselor”, după spusa Profesorului G.I. Tohăneanu, pe mine  se poate conta. Ca soț, ca membru al unei familii, ca membru al unei comunități. Și acum, iată, totuși, sfaturile mele, pentru acel tânăr poet: să-și identifice harul; să-și cultive talentul; să citească lucrări fundamentale – Scripturile, precum și cărți fundamentale ale literaturii române și ale – cel puțin! – uneia din marile literaturi europene (franceză, germană, engleză, spaniolă), în original; să evite trivialitățile, ca să nu-și submineze opera. POEZIA ESTE REGINA ARTELOR.

Alisia Dragomir: Și eu sunt emoționată să vă cunosc. Aș vrea să știu dacă aveți un preot duhovnic și care ar fi, în opinia Dumneavoastră, rolul duhovnicului în viață?

Eugen Dorcescu: Am avut mai mulți preoți duhovnici, dar cu intermitențe. Indiferent de duhovnicul pe care l-am avut, niciodată nu s-a întâmplat să nu primesc cel mai adecvat sfat în împrejurările date. O dată, m-am mărturisit unui preot catolic german, care nu știa prea bine limba română. M-a urmărit atent și mi-a dat un sfat cum nu se putea mai potrivit. I-am ascultat sfatul, am făcut ce mi-a recomandat și, în scurtă vreme, s-a întâmplat ce trebuia. De fapt, duhovnicul e un martor, tu te mărturisești lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să aibă călăuzirea spirituală a unui duhovnic.

Roxana Briceag: Ne-ați fascinat, cu adevărat, de la primul cuvânt. Există vreo personalitate care v-a marcat profund prin cuvintele sale? Există vreun microdiscurs care v-a marcat profund?

Eugen Dorcescu: Au fost microdiscursuri care mi-au marcat o zi sau alta din existență, însă nu m-au zguduit foarte puternic în eșafodajul de rezistență al ființei mele. Pot spune că mi-au înrâurit destinul spusele lui Seneca,  David, Solomon, Iisus. Hristos m-a zdrobit, m-a format, m-a reformat.

Eduard Mateiță: Care este secretul longevității Dumneavoastră?

Eugen Dorcescu: Nu cred că longevitatea ține doar de voința și grija celui în cauză. Important e că sunt longeviv în creație. După câteva zguduiri ale existenței mele empirice, când credeam că existența și-a epuizat rezervele, a intervenit ceva ce mi-a relansat energia, viața. Nu era nimic de la mine, poate doar faptul că am fost disponibil. Dar nu eu trăiesc, ci Iisus trăiește în mine. Cu suferință, da, dar cu suferință suportabilă.

Eduard Mateiță: Aveți vreun regret?

Eugen Dorcescu: Am foarte multe regrete. Céline spunea: „Remușcarea e mai grea decât moartea”. Am mari regrete: față de părinți, față de semeni. Voi să evitați să aveți regrete! Feriți-vă de grabă, nu dați curs mâniei, nu vorbiți de rău pe nimeni!

Cât privește darul meu de scriitor, am neliniști și auto-reproșuri, dar cred că, totuși, mi-am făcut datoria. Uneori, în privința îndatoririlor exterioare creației, n-ar fi exclus chiar să fi exagerat. Dar imperativul datoriei împlinite vine dinlăuntrul meu, din structura mea intimă. Așa era tata. Nu am văzut la tata niciodată lipsă de bărbăție.

Maria Bran: Ne puteți da exemplu de o poezie pentru care a fost Muză Doamna profesoară?

Eugen Dorcescu: I-am dedicat Mirelei-Ioana poeme, volume. Vă voi citi acum, în încheierea întâlnirii noastre, poezia

Salcâmii sacri

Mirelei-Ioana

Privesc salcâmii sacri, grei de floare,
Tălăzuind din cer spre caldarâm

– Edenic ceas al florilor-fecioare –,

Și-mi amintesc de Țarigrád, de Râm,
De-oștiri, și de Scripturi, și de odoare,
De crucea spadei, fulgerând în soare,
Ca-n vechile-anluminuri legendare…

Îmi amintesc și magicul tărâm,
Al întâlnirii noastre. Știi tu, oare?

Iubirea-i o pădure de salcâm…

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, ÎNTÂLNIREA STUDENȚILOR MASTERANZI CU POETUL EUGEN DORCESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 aprilie 2021