Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » MIRELA-IOANA DORCESCU, MONICA M. CONDAN ȘI MIRAJUL COPILĂRIEI

MIRELA-IOANA DORCESCU, MONICA M. CONDAN ȘI MIRAJUL COPILĂRIEI

MIRELA-IOANA DORCESCU
MONICA M. CONDAN ȘI MIRAJUL COPILĂRIEI

Recenta carte a Monicăi M. Condan, apărută la Editura Eurostampa din Timișoara, în anul 2021, ilustrată de Nona Dănilă și intitulată „Trăistuța de poveste”, este, în esență, un elogiu al copilăriei. Plină de emoție, de feminitate, candoare, pigmentată de umor, cartea vorbește, pe tot parcursul, despre neasemuitele bucurii trăite de autoare, după îndelungată așteptare, în proximitatea celui mai important copil din viața sa de dăscăliță: Daria.
Izvorâtă din dorința de a dărui (cartea este, în intenția scriitoarei, un cadou pentru nepoțica Daria, la împlinirea a cinci ani), „Trăistuța de poveste” ne împărtășește fericirea de a fi bunică – o fericire al cărei început poate fi datat (v. ziua nașterii Dariei), dar pentru care nu se poate prevedea sfârșit. Fără limită finală, fericirea aceasta devine tot mai intensă, mai comunicabilă, mai tonică, mai debordantă, pe măsură ce Daria crește frumos, depășind orice așteptare, orice imaginație.
Încă din primii săi ani de viață, micuța Daria are privilegiul de a se învăța cu grija și dragostea bunicilor, prin experiență directă și durabilă. Nuanțat, consolidat, de la o zi la alta, faptul de a fi iubită și foarte bine îngrijită este una dintre primele certitudini ale Dariei, un neclintit punct de sprijin în explorarea lumii în care trebuie să se integreze. Casa, curtea, grădina bunicilor, ca și prezența lor în imediata apropiere creează un ambient ideal, o atmosferă de mare încredere, în care Daria se mișcă dezinvoltă, îndrăzneață, croindu-și propria cale pe un tărâm sigur, cultivat, moral și, mai ales, impregnat de iubire, înțelegere și bunăvoință.
Autoarea cărții – narator și personaj implicat – întinerește în preajma nepoatei sale. Ea revine, prin intermediul Dariei, la copilul, amorțit, temporar, în sine, stimulat, vitalizat și remodelat în contextul generos al buniciei. Monica M. Condan scrie, așadar, cu acel suflet de copil, revigorat, căutând binele, frumosul, armoniosul și, surprinzător sau nu, (re)găsindu-le în tot locul, pentru a se referi la ele ca la niște adevăruri indiscutabile.
Chiar dacă Daria contribuie covârșitor la desfășurarea firelor epice, alimentându-le, particularizându-le și propulsând dezvoltarea lor, cu seriozitatea și impetuozitatea copilului care (se) întreabă mereu despre lume, oameni, natură și timp (negociind scenariile dintr-un film al existenței foarte agitat și, categoric, foarte solicitant), concepția și construcția poveștilor, conturarea personajelor purtătoare de semnificații și învățăminte, ca și actul povestirii, în care rezidă farmecul, savoarea îi eleganța acestui volum, îi aparțin binecunoscutei scriitoare Monica M. Condan.
Nu este deloc ușor să scrii despre fericirea proprie. Nu e deloc ușor să-ți temperezi elanul, entuziasmul, efuziunile de atâtea feluri într-o biografie atinsă de o baghetă magică. Sau de o aripă de înger. Se simte din formula adoptată de autoare o permanentă autocenzură, corelată cu un control superior al emoțiilor, cu o prețioasă miză estetică etc. Toate acestea intervin în arhitectura textuală de factură clasică, impunând decenta detașare emoțională, rigoarea, coerența, respectarea convențiilor unei expuneri epice, asumate încă din titlul care, indicând specia, poveste, implică și genul literar.
Poveștile sunt recente, unele par pagini desprinse dintr-un jurnal, altele sunt înfiripate ad-hoc, cu finalități educative, câteva provin dintr-un trecut nu prea îndepărtat (din copilăria bunicii) sau sunt imaginate în tiparele, destul de predictibile, ale feeriei. Toate au același naratar intradiegetic: Daria, dar se adresează unui public larg, tuturor celor atrași de fantezii originale, de infailibil, de mirific, de zâne blânde, de magia existenței.
Personajul central, înfășurat în imagini variate – preponderent vizual-cromatice, sonore, motrice –, cel care a inspirat și a determinat rafinata elaborare a cărții-cadou, este Daria.
Ca orice copil cu părinți și bunici, Daria este centrul atenției, prima dintre priorități, subiectul predilect, preferata. Renunțând la comodități, toți cei din familie și-au descoperit, dintr-o dată, de la ivirea ei pe lume, aceeași menire, un țel pe care îl urmăresc într-o solidaritate fără cusur: creșterea Dariei. De foarte mică, ea este o prezență vie, năstrușnică, extrem de agreabilă, ce se cere, negreșit, adoptată sufletește.
Daria nu iese din patternul copilului universal, decât pentru a se contopi, în finețe și frumusețe, cu bunica sa Monica. Relația dintre cele două protagoniste este de oglindire reciprocă, de glisare dinspre una spre cealaltă și de întrepătrundere, fapt ce relativizează diferențele, propunând o metaimagine a fetiței fericite. Simplă. Cuceritoare. Adorabilă.
Precum majoritatea copiilor mici, Daria are neastâmpăr, curiozitate, o dulceață indicibilă, este cuminte, docilă, caldă, pe alocuri, atât cât îi stă bine, imprevizibilă în reacții, dovedind, la fiecare pas, inteligență, maleabilitate, dispoziția de a învăța, de a cerceta ambianța, dar și de a-și crea un univers propriu. În personalitatea micuței converg două dorințe, aparent contradictorii: de a crește repede și, în aceeași măsură, de a rămâne, cât mai mult timp, mică, adică alintată, înconjurată de jucării, de surprize plăcute, beneficiind de libertăți nenumărate, dar și de tihna binecuvântată a poveștilor, de care este foarte atașată.
„Trăistuța de poveste” conține, în exclusivitate, poveștile Monicăi M. Condan, o povestitoare cu imaginație, care transpune pe hârtie istorisiri orale, ivite întru liniștirea, mângâierea și încântarea nepoțelei sale. Prin prenumele său, Monica, autoarea ne amintește de o altă fetiță cuminte, de celebrul personaj al lui Ionel Teodoreanu din „La Medeleni”. Prin urmare, putem considera, cu temei, că „Trăistuța de poveste” este cartea fetițelor cuminți. Unite pe veci printr-o tainică legătură. Precum Daria și Monica. Autoarea are, de altfel, o revelație pneumatică, într-un moment copleșitor, atunci când, contemplându-și ființele cele mai iubite, conștientizează darul divin al legăturii de sânge:
„Stăteam întinsă pe pat, veghind două ființe dragi, care sunt viața mea. În partea stângă, alături de mine, dormea adânc, răpus de oboseală, fiul meu, iar în dreapta, în pătuțul ei, dormita plescăind comoara noastră. Am simțit atunci un puternic flux magnetic, un curent de energie care se intersecta în mine, venind dinspre fiul meu și dinspre nepoțică. O senzație de beatitudine m-a copleșit, un moment rar, unic în viața mea. Mulțumesc, Doamne Dumnezeule, că mi l-ai dăruit!” (I, p. 12)
Acest puseu de emoție atinge maxima spirituală dintr-un text complex, travesat de multiple strategii de evidențiere a valorilor general-umane: strategii ale iubirii, ale bucuriei (regăsirea Paradisului pierdut al copilăriei: „Din acea zi, nepoțica a început să se joace cu păpușile bunicii, trezindu-le din amorțeala în care au stat câteva decenii” – p. 41), ale contemplării („Cascada are cincisprezece metri înălțime și apa alunecă ca un tobogan în două trepte. Nu-ți mai venea să pleci, atât era de maiestuos spectacolul apei” – p. 48), ale limbajului („ – Acum Bunicu este Nunicicu. Eu am scăpat, nu mai sunt Nunicica!” – p. 24; v. și rimele-ecou: Trandafir-Musafir, Țânțari-Barbari, Smochin-Magazin etc.), ale gândului înțelept („El știe acum că nu trebuie să îți pierzi speranța niciodată, că nu întotdeauna când ești arătos poți să fii și cel ales. Totul vine la timpul potrivit” – p. 35), ale armoniei între cele ce sunt („Ce voie bună, ce cântecele răsună în toată grădina! Florile sunt invitate la dans și se leagănă armonios în adierea vântului. Nici copacii nu se lasă mai prejos” – p. 51) etc., acestea fiind subsumabile unor strategii didactice, fiindcă Madame Monique nu se dezminte, rămânând profesoara, care, în accepțiunea iubitei Daria, poate preda orice: „ – Bunico, tu acum ești profesoară de joc! Cu tine mai învăț limba franbuneză!” – p. 41). Personalizarea discursului narativ este la fel de accentuată de la început la sfârșit, fiindcă vocea autoarei se lasă modelată de copilul din preajmă, egal cu copilul din sine, dezvelit fără nicio reținere și scos în relief în mod constant. Câți ar fi, oare, capabili de o asemenea strategie stilistică?
„Trăistuța de poveste” este o revărsare de frumusețe – discretă, dar vibrantă, în armonizare cu peisajul de fundal, cu personajele fără astâmpăr, cu destinele fericite ale acestora –, ce emană, în detaliu, din personalitatea autoarei, teleportată magic pe insula copilăriei, în care se simte ca „în casa păpușilor” de demult. În „Trăistuța de poveste”, multe istorisiri se adună, toate se amestecă, în perfectă armonie, cu duioșie, fericite. La nesfârșit.
Aș amâna concluziile. Căci e neplăcut, e chiar trist să te desparți de acest Concept-Inocent și să te întorci într-o realitate imuabilă, fără fantezie, umor și zăbavă, în care toate se aglomerează, nu e timp de joacă, de contemplare, de povești. Mă-ntorc la „Trăistuța de poveste”. Vreau să învăț și eu franbuneza…

Facebooktwitterby feather