N-am reușit până acum să-mi explic mie, și apoi să le comunic și altora, cuvintele din cântecul lui Ion Creangă  de scoatere a apei din urechi:

Auraș, păcuraș,

Scoate-mi apa din urechi

Că ți-oi da parale vechi;

Și ți-oi spăla cofele

Și ți-oi bate dobele”

    Ce vrea să însemne primul vers, pe care mai nou îl văd explicat prin manualele școlare ca pe un personaj: Auraș Păcuraș?! Cine-i acest „personaj mitic” pe care mi-l sugerează elevii mei pătrunși de lecturile din școală? Un fel de ciobănaș, „păcurăraș”, strălucitor ca aurul ce ne veghează pe malul râului și ne scoate apa din urechi în schimbul paralelor vechi pe care, chipurile, i le dăm? Îmi amintesc și eu, ca toată lumea, acest cântecel de după scăldat. Amintirile mă duc chiar mai departe în copilăria mea acvatică: ne spuneam unul altuia, copiii așezați pe nisip să ne coacem la căldură: „- Hai să facem soare”. Asta însemna două lucruri: fie ne uitam la capul unuia dintre noi, de obicei cel mai blond, și ne așezam în jurul lui suflându-i ușor în păr și răsfirând firele dese ca pe razele soarelui (poate asta era un fel de verificare, să vedem dacă s-a uscat bine părul) – fie luam nisip în pumni și, fiecare pe piciorul lui, deasupra genunchiului, făceam grămăjoare și la fel: suflam ușor încercând să răsfirăm nisipul rotund, ca să fie tot ca un soare…Trebuie să inventezi tot felul de lucruri așteptând tolăniți pe nisipul fierbinte să poți intra din nou în bândie („ștoalnă”, cum îi zice Creangă) – asta pentru că vârsta crudă nu-ți dă voie să stai alături, pe iarbă, la umbră, jucând cărți cu cei mari…care mai că uită de scăldat, iar de invocații la păcurărelul năzdrăvan nu au ei timp, nici parale de sunat nu se gândesc să-i dea.

   Cu această imagine a suflatului în nisip sau în părul capului unui copil mă întorc la descântecul lui Creangă, și zic: dar dacă acest „auraș” este un fel de vânticel, o aură, o boare? Când sărim într-un picior cu palma strâns lipită de pavilionul urechii asta se întâmplă, în fond: astupăm etanș lobul urechii încercând să facem un fel de pompă, ca un vid care extrage lichidul, care provoacă, nu este așa, un vânticel, o aură în interiorul urechii noastre. Acest „vânticel” să fie aurașul din descântec?

    Dar… cine se joacă de-a etimologiile în limbajul copiilor? Se poate așa ceva? Mă refer strict la cuvântul ureche, care vine din latinescul auricula, prin schimbări fonetice moștenite: oricla – ureche. De ce-i spune așa în latină? – Desigur, trebuie să fie e ceva în legătură cu aura, vânt: organul nostru auditiv este un fel de pâlnie care prinde vânturile lumii aeriene, vocile sau zgomotele fiind ele înseși asemenea împingeri ale aerului în toate părțile iar noi reușind să selectăm sensuri, cum ar fi cântecele, vorbirea articulată, foșnetul pădurii, etc.     În acest caz, însă, aurașul lui Creangă n-ar mai fi  un fel de bănuț strălucitor (din aur), ci, iată, un vânticel produs în urechea noastră prin efectul de vid creat între palmă și pavilion. Auraș nu e, așadar, neapărat un diminutiv de la aurum,-i, „aur”, ci același cuvânt cu auricula, -ae, „ureche”, numai că e recreat, nu e moștenit. Neapărat un latinist s-a jucat de-a etimologiile aici…Sau este împrumutat târziu, după ce cuvântul moștenit și-a încheiat alchimia în limbă, și stă nevinovat alături de acesta…

       Să-l lăsăm în așteptare și să trecem la termenul următor, „păcuraș”.   Aici nu cred că poate fi vorba de păcurar, cum dau dicționarele, cu sensul cioban, din pecorarius latinesc (care vine, la rândul lui, de la pecus, -oris, turmă de oi, vezi pecunia, bogăție în turme de oi și, deci, bogăție în general, astăzi în bani, în aur). În românește nu se spune păcurăraș, ci păcurărel, acesta este diminutivul fixat în limbă, iar licențe în limba naturală se acceptă cu greu.

      Mai degrabă termenul vine chiar de la păcură, un cuvânt care în latinește a dat atâția „derivați” cam câte derivate din petrol avem noi astăzi. Termenul de bază este pix, picos, cu sensul păcură, smoală, rășină. Mai amintesc  pica, ae = coțofană, țurcă, pasăre neagră, apoi picus,-i= ciocănitoare. (În spaniolă: picaporte înseamnă lacăt, ciocul cârligului care închide o poartă, o ușă etc.) Pică în românește mai înseamnă și bibilică dar și ciudă (a avea pică pe cineva: este culoarea neagră a urii; a vedea negru înaintea ochilor; unele dicționare românești vor ca acest termen să vină din germană: Pike, dar, iarăși, e puțin probabil).

     Pe mine mă interesează, însă, în mod deosebit alt derivat, care m-a pus cu adevărat pe gânduri și m-a determinat să fac acest excurs cauzativ, ascultați: picula,- ae înseamnă necurățenie pe pielea copiilor mici. Păcuraș cu sensul de rășină se poate referi foarte bine la ceara din urechi – care este, iată, o murdărie pe pielea copiilor.

      Dar păcura  e neagră la culoare, cum rămâne cu aurul de dinaintea ei? Este „aur negru”? Să zicem că e simplu: mai jos avem „Că ți-oi da parale vechi”, deci bani învechiți, înnegriți. Numai că…nu prea se leagă în imaginarul pe care eu deja mi l-am construit. Dacă „auraș” este un diminutiv de la „ureche”, dacă înseamnă urechiușe, apoi aceasta nu poate fi decât lobul urechii, acela care se găurește pentru a agăța cerceii: aceștia, cerceii, trebuie să fie „paralele vechi”.     De ce mi-am făcut eu această imagine? – Păi, iată cum urmează: „Și ți-oi bate tobele”. Aici nu prea mai e loc de întors: toba este tympanum,-i, adică, științific, exact timpanul (urechii). Anatomic, urechea are pavilion, apoi un timpan, un ciocănel, o nicovală: o fierărie întreagă se adună în ea. Cât despre „Și ți-oi spăla cofele” final – este încă o aluzie la igienă, și anume la spălarea atentă, grijulie, a pliurilor urechii, a „cănuțelor” ei, ca să zic așa.

      Deci: apa din ureche iese cărând murdăria (ceara), drept pentru care lui „auraș” i se promit cercei din parale vechi și întregii urechi i se promite curățire continuă și protejare a timpanului. Dar, atunci, cine este Auraș? Iată-l un fel de spiriduș al urechii, adică urechea însăși concentrată în ceva mic din ea care poate s-i facă igiena dacă este ajutat de mâna copilului și de promisiunile lui. Asta îmi amintește de ceva oarecum similar: ca să-l facă pe un copil mic să deschidă gura și să primească hrana, mama îi spune:  „- Știu, nu ție ți-e foame, turcului din gură îi e foame, hai să-i dăm să mănânce”! Cel mic e milos cu foamea turcului, și cască gurița. Nu mănâncă el cu atâta poftă de zici că se bat turcii la gura lui, dar se hrănește convenabil pentru mamă.  Iar dacă o întrebi, ea îți spune simplu: turcul din gură este omușorul, osul acela mic ce se vede în gât când ții gura larg deschisă.

    Va să zică, într-o viziune anthropomorfică mai largă, organele importante ale trupului nostru au în ele spirite tutelare; cred că „auraș” este, pur și simplu, diminutivul masculinizat de la „auricula”, un fel de „urechiuș” (care este „păcuruș”, adică responsabil cu ceara și alte murdării) al urechii,  la care trebuie să se roage copiii ca să aibă (ei) auzul bun. N-am cum rezolva, însă, chestiunea etimologică, pentru că discut cu termenul primar, diftongat, deci latinesc, „aurasius”   să zicem. Putem suspecta această ghicitoare a urechii (vedeți cu i-am spus: mai întâi cântecel, apoi descântec – iar acum, în concluzie, cred că este o ghicitoare) de intervenția cultă a cuiva, de un joc al unui bun latinist cu vocabule, aducând peste termenul moștenit, ureche, un derivat fără semnele transformării lui în moștenire.

   Dar, în același timp, putem să ne așteptăm ca descântecul, în întregime, să fie găsit în imensul teritoriu al limbii latine, și, deci, să avem de-a face cu o moștenire de cuvinte înlănțuite, nu doar cu una din cuvânt în cuvânt. Știți la ce mă refer: este vorba de descântecul de „colici” din Dolj și Vâlcea, reținut de I. A. Candrea în prefața la cartea sa „Folclor medical român comparat”, 1944:
Ciobănașii te aflară

Fără mâini te prinseră

Fără foc te coapseră

Fără gură te mâncară

    Ei bine, acesta îl regăsește aproape identic în limba latină, la un medic pe nume Marcellus:

Pastores te invenerunt

Sine manibus colligerunt

Sine foco coxerunt

Sine dentibus comederunt

1. A. Candrea își începe cartea chiar cu un studiu despre „Auraș, păcuraș”, plecând de la Creangă și arătând, pe mai mult de zece pagini, cu citate abundente din cam toate colecțiile de folclor pe care le avem,  că se regăsește pe întreg teritoriul românesc în diferite forme, dar cu păstrarea peste tot a versului „Scoate-mi apa din  urechi”. Mai mult: procedeul săritului alternativ pe piciorul stâng și drept pentru scoaterea apei din urechi este descris de Plinius cel Tânăr în antichitate, și de același Marcellus după el. Nu dă, însă, niciunul incantația ca atare, descântecul (cum fac în alte cazuri) – ceea ce ne îndreptățește să credem (sperăm) că va fi fiind și o astfel de incantație, dar prin alte locuri.

       Tot I. A. Candrea, în cartea pe care doar o răsfoisem cândva dar pe care acum o consult, la p. 84, capitolul „Urechea” spune categoric: „Poporul nu cunoaște decât părțile din afară ale urechii: zgârciul urechii (pavilionul), bărbia (lobul) și gaura urechii (conductul auditiv extern). Secreția galbenă a urechii (cerumen) se numește după regiuni ceară (ceara din urechi), cleiul din urechi, mai rar im, imală sau lut.” Nici vorbă, așadar, de tobă, cofe, ciocănel, nicovală și câte am mai găsit noi mai sus…Totuși, de bărbia urechii n-am auzit; cred că este urechiușa. Nu trebuie să ne îngrijorăm că ne-am afla în plină erezie (rătăcire) terminologică: în plin pozitivism, Candrea nu putea vorbi decât de ceea ce e atestat ferm, în culegeri de folclor mai ales. Îl lăsăm; speranțele ar fi tot în latinitate sau în literaturile populare romanice: poate acolo, pe undeva, se regăsește „Auraș, păcuraș” mai apropiat de Creangă al nostru.

    Dar… să nu facem, din antichitate un fel de „Civitas Dei” din ceruri de unde ne pică toate, încontinuu, ca un fel de umbre ale unui soare permanent. Să ne mulțumim cu ce poate cuprinde mintea noastră cu gândul ei cel ascuțit – și să discutăm, în limitele cuvintelor,  cum devine de se leagă această ghicitoare a urechii: eu am propus o cheie – vă aștept pe fiecare cu cheia lui. Mai important ca orice este să-i învățăm pe copiii noștri să spună, și ei, cântecelul pentru urechiușele lor curate.

1. Georgescu

by

Referinţă Bibliografică

NAE GEORGESCU: CUM DEVINE DE SE LEAGĂ – Auraș, păcuraș/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 mai 2016