Aurora a terminat de citit romanul „Jar“ a scriitorului Liviu Rebreanu, iar o lacrimă și-a găsit albie pe obrazul ars de soare al fetei.

– Sărmana Liana! și-a spus în gândul ei Aurora așezându-se pe bancă, la umbra cireșului din spatele grădinii. Cum a crezut ea vorba înșelătoare a lui Dandu, și-a deschis sufletul în fața lui, i-a pus viața la picioare, iar el după ce a cules bobocul de floare și s-a bucurat de puritatea lui, l-a aruncat deoparte întorcându-i spatele.

Pierdută printre gânduri, Aurora, a observat cum un fluture viu colorat, a atins pentru un moment, cu sfială, una din florile de trifoi ce abia învățase și ea să zâmbească la soare. Cu mișcări grațioase, cu multă gingășie, fluturele a reușit să cucerească sufletul florii, iar aceasta își deschise brațele parfumate primindu-l în lumea ei. I-a prezentat palatul floral, s-a împodobit cu ce a avut mai de preț și l-a lăsat să-i guste nectarul divin.

– Fluturele e un simbol al dragostei, al sufletului, și-a spus Aurora, uitând parcă povestea ce a întristat-o mai devreme. Grecii identificau fluturii cu Psiheea, simbolul sufletului, fără de care Eros rămânea la stadiul de iubire primordială. Psiheea a desăvârșit iubirea și a devenit cu Eros un tot.

A admirat un timp drăgălășenia dintre fluture și floarea de trifoi, pe urmă Aurora s-a retras din grădină, revenind ziua următoare pentru a admira jocul unui fluture și frumusețea unei flori de trifoi.

Revenind în grădină a privit iscoditoare spre floarea de trifoi. O găsea îmbujorată, emoționată, cuprinsă de dor, în așteptarea mirelui fluture. Fiecare clipă de așteptare părea o eternitate, dar o eternitate fascinantă. Ce frumos e când iubești!

Într-un final mirele ce s-a lăsat așteptat și-a făcut simțită prezența. A trecut pe lângă floarea de trifoi ca și cum nu ar fi cunoscut-o niciodată. Ea îi făcuse un semn cu fruntea ei îmbujorată, un semn al unui salut sau a unei chemări sufletești, dar el nu i-a auzit glasul. A alergat, mai îndrăzneț ca ieri, spre o altă floare de trifoi pe care a sărutat-o cu patimă, pe urmă a îmbrățișat-o cu foc. Floarea de ieri l-a privit lung, iar ochii i s-au umezit. Probabil se bucura pentru fericirea lui, că dragostea toate le rabdă în tăcere, dar își plângea naivitatea. Cât a crezut în povestea lor, dar ea nu a fost decât un joc. Câte emoții, câte frământări rătăcite între iluzie și realitate. Acum ea și-a pierdut nectarul, măcar el să fie fericit, părea să gândească floarea îmbrățișându-l cu sufletul de la distanță, când l-a auzit pe fluture destăinduindu-se unui cărăbuș câte flori a gustat în drumul lui. Îi povestea că e în căutarea iubirii, vrea să fie și el iubit, dar florile ivite în calea lui nu mai știu ce e dragostea.

– Cum să nu știu ce e dragostea? părea să spună uimită floarea de trifoi. Te aștept cu brațele deschise, o să te ocrotesc cu iubirea mea și nu o să mai simți niciodată singurătatea! Vei învața ce frumos e totul în doi, o să simți și libertate, o să simți și protecție, o să simți și foc ce pătrunde sufletele ca într-o eternitate.

– Nectarul, se auzea glasul fluturelui, e pretutindeni, îl culeg singur de unde îmi place, nu am nevoie de o anume floare în viață. Ce nevoie am eu de o floare?

– Floarea nu oferă doar nectar, i-a răspuns cărăbușul, o floare care își va deschide sufletul fața de tine îți va fi fântână cu apă vie, o rază caldă care să îți rămână alături de-a lungul vieții tale, tu vei fi ca ea și ea ca tine, veți simți fericirea, adevărata libertate, vă veți bucura zburând împreună mângâiați de soare sau ploi.

– Nu am nevoie de flori, a ripostat supărat fluturele depărtându-se de cărăbuș.

Într-o oră, un vânt năpraznic, a început să ciufulească întreaga grădină. Un fluture, accidentat la o aripă, stătea sprijinit pe o ramură de cireș. Niște picături grele de ploaie l-au biruit și el, cel puternic și frumos de odinioară, s-a văzut dintr-o dată așa de singur. Poate acum era bine să-și fi ales o floare a lui, să fie și el responsabil de propria-i floare, ca Micul Prinț, ce nu s-a pierdut prin grădina plină de trandafiri necunoscuți, căci sufletu-i rămăsese lângă floarea pe care el o ocrotise.

Ploaia a trecut, s-a stins și lumina fluturelui ce nu a înțeles ce a căutat în scurta-i viața, a închis ochii. Și floarea de trifoi a lăsat locul altor flori.

– Să mă fi înșelat atât de rău în privința fluturilor, și-a spus Aurora. Poate mitul acela s-a rătăcit departe, iar fluturii sunt niște individualiști. Când sunt larve se hrănesc cu planta gazdă până ce aceasta închide ochii, pe urmă, când evadează din pupe aleargă din floare în floare. Ce-i drept, sunt atâta de frumoși, dar așa de fragili și naivi! Cred că viața cântă în jurul lor de pretutindeni și nu știu să se bucure de adevărata frumusețe din petalele timide ale unei flori. Ce timide și naive sunt unele flori! Apar din loc în loc, presărate printre flori mai îndrăznețe și ierburi înalte. Se lasă ademenite de primul zburător ce le zâmbește din văzduh îmbătându-le cu alese cuvinte. Ce naive sunt toate în jurul nostru! Am vrea să credem că totul este ideal, dar ne învârtim într-un cerc, între naivitate și incertitudine, apoi nici nu simțim cum trece viața pe lângă noi, îmbătrânim, ochii ni se împăienjenesc de lacrimi și ne ducem departe.

Fiecare om e o floare ce așteaptă o mângâiere, un suflet cald pe umărul căruia să-și plece fruntea, chiar și atunci când apar ultimele lacrimi ale existenței. Cât de plăcut e să fii lângă un suflet cald, aidoma ție! Câtă naivitate să crezi că singurătatea e cheia libertății! Ea nu face altceva decât să aducă întuneric, dezamăgire, izolare. Dragostea ce izvorăște din suflet îți oferă totul, atât libertate, cât și nectar divin. Doar ea  trece dincolo de toate clișeele acestei lumi, te unește cu infinitul, îți deschide ochii sufletului și îți oferă apa cea vie din aura eternităţii. Dacă era bine ca Adam să rămână singur, Dumnezeu nu i-ar fi dăruit-o pe Eva. I-a ascultat sufletul și Eva a prins contur, de acolo, de lângă inima lui, din coasta aceea ce începuse să cânte ca o liră a lui Orfeu.

Mă întristez când privesc în jur și observ cum povestea dintre Liana și Dandu pare să secere printre tineri și tinere naive, dar cu un alt chip, al timpurilor de acum, cu fel și fel de fețe. Bubuie unele rețele sociale de atâta naivitate. Viața trece pe lângă tineri, cei mai frumoși ani se pierd fără ca ei să sesizeze cum dintr-o dată apune totul în jurul lor. Au alergat după iluzii, au crezut vorbe aruncate ca nisipul risipit de vânt și s-au trezit dintr-o dată bătrâni întrebându-se unde au greșit de au rămas neîmpliniți.

Nicio nenorocire nu vine pe lume singură, dacă nu umbli tu după ea, oricât s-ar plânge unii că soarta le-a fost potrivnică. Fiecărei om își construiește viața bucată cu bucată, când greșește, învață, iar, dacă e înțelept, nu mai atrage alte nenorociri, însă, dacă e naiv, alunecă de pe un val pe altul până  se îneacă în marea învolburată.

Nu călcați florile ivite în drumul vostru!

Fiecare floare are o poveste a ei, unică, prețuiți-o. Poate în calea voastră apare la un moment dat chiar acea floare ce te învață să-ți înțelegi propria poveste.

Naivitate (Nu călcați florile!) / din volumul în lucru „Emoții“ / Ana-Cristina Popescu

by

Referinţă Bibliografică

Ana-Cristina Popescu: Naivitate (Nu călcați florile!)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 martie 2025