NĂZUINȚE, DORURI MUTE…
#AnnaNoraRotaru – autor

Motto: nu-mi dă pace, nu mă lasă,
dor de casă, crunt m-apasă,
din adâncu-mi vrând să iasă…

Pașii-mi coboară singuri la vale, pe-aceeași demult ulicioară…
Mă năpădesc gânduri puzderii, cercând pe toate să le-mpac…
În val, simțămintele-mi dau buzna, fiori d-emoții mă-nfășoară,
Că mulți ani trecut-au, de când în lumi plecat-am, eu, fecioară
Și-acum, spre-apusul vieții, întoars-acasă și-ajunsă pe cerdac,
Cu smerenie, semnul crucii-mi fac…

Ce tristă pare casa, pustie, nimeni nu mă mai așteaptă-n tindă…
Un dor sfâșietor mă trece, simt junghiul de dureroasă întristare
Că, dispărut-au dragii mei… cine mân-acum să-mi mai întindă,
Așa, iar ca odată și odată, cu calde-mbrățișări să mă cuprindă?
E tristă ziua, neagră-i noaptea, parcă miroase a-nmormântare,
Păstrând pe buze reci ochii-n sărutare…

Împing cu umărul ușa-nțepenită, scorojită-n ruginite balamale,
De mulți ani neclintită, plângătoare-i și-ea, scâncește în țâțână…
În ureche, aud și-acum ecou bușit ale scrâșnetelor de cazmale,
Ce loveau pământul dur, bulgări, pietre și gemetele-n basmale,
Plânsul bocitoarelor și-acum îmi ard auzul, voci cuvinte îngână,
Parc-auzind și lacrima picată în țărână…

Mă scutur greu de gânduri negre, cum prin minte-mi se perindă…
Pătrund într-un târziu, amintiri să mai culeg, visele din depărtare…
Din mine las să-mi lunece durerea, încet, încet să se desprindă,
Cu pas greoi și șovăielnic, cu tremurătoarea-mi mână bâjbâindă,
Încerc, precum odată, să deschid unul câte unul, vechile sertare,
Cătând poate-un muc uitat de lumânare…

Și-acum, când în căușul palmelor, firav pâlpâie firicele de lumină,
Privesc în juru-mi, cu ochii larg deschiși și dorința-n piept să ardă,
Că poate mi-oi regăsi anii copilăriei, colbăiți prin unghere și ruină,
Și de-oi putea, pe maica și tăicuțul, din neant cu vocea lor blajină,
Priviri din ochii lor să pot simți, de drag cum într-ai mei se scaldă,
Din inimile lor bune, precum pâinea caldă…

Prin pânze dese de păianjeni, de-atâta vreme, haotic ce-au țesut,
Prin colbul ce s-a așternut, ca o părere, zâmbesc încă pe perete,
Dragii mei părinți, frumoși și tineri, cu idealul pe fruntea lor trecut…
Ninsorile n-au apucat a-i cerne, nici albe fire-n păr nu le-au cusut
Și, parcă ce gândeau pe-atunci, se mai prevede-ncă din portrete,
Timpul neavând puteri a șterge, nici burete…

Dar, iată, într-o poză sunt eu cu măicuța, mă ține strâns de mână,
Îs cu obrăjorii-mi bucălați și roșiori, cu privirea-mi veșnic buclucașă…
Mă-nvață să fac primii pași în viață, mai cad, mă scutur de țărână,
„Nu plâng, ci râd”, îi ziceam, pe furiș ștergând apa ochilor, fântână…
Iar într-alta, iată-mă ce mică sunt, ca păpușă, mă ține tata-n fașă,
Șoptind ce-abia acum aud, cu vocea lui gingașă…

Sufletul mi se revarsă, prin vadul simțămintelor, avalanșă de dorinți,
În minte, pe toate le păstrez, vorbe-ncă nespuse, gânduri răstignite…
Îngenunchez, frunte-ating de scump pământ, potop lacrime fierbinți,
Cerând Domnului să mi-i mai aducă o dată, pe neprețuiții mei părinți,
Un pic să-mi răsară coborându-i din portrete, din pozele îngâlbenite,
Luminându-mi clipele, când mi-or fi ele cernite…

_____________________ NORA __________________
versuri din vol. __ „Gânduri pe malul tăcerii”__

by

Referinţă Bibliografică

NĂZUINȚE, DORURI MUTE… autor Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 august 2024