Panait Istrati – scriitorul autodidact la şcoala vieţii

„Eu însumi sunt un învis al propriei mele

victorii. Numai învinşii sunt demni de simpatie.Unde-i

realitatea? Între degetele mele sau în visul meu?” – Panait Istrati

„Motto”– ul de mai sus reproduce una dintre confesiunile de final ale scrierilor şi vieţii celui ce a fost scriitorul Panait Istrati, recunoscut de către exegeţii săi drept: „Panait Istrati, prieten al visătorilor şi învinşilor”, după cum s-a şi menţionat pe placa memorială montată „pe casa numărul 3 de pe strada Paleologu, din cartierul armenesc al Capitalei”, acolo unde, la etajul  cinci, „aflat în izolare şi bolnav de tuberculoză” şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, tocmai el, „scriitorul care şi-a trăit toată viaţa în galop printre oameni”, aşa cum afirmă răspicat exegeta Alexandra Constanda, în numărul din 18 iulie 2020 al ziarului Adevărul.

Referitor la titlul ales pentru eseul cel dedic scriitorului Panait Istrati la momentul aniversar „140 de ani de la naştere”, cred că acesta reprezintă o chintesenţă a tuturor informaţiilor, notelor biografice şi a aprecierilor exprimate antum şi postum despre viaţa şi opera sa, peste care m-am aplecat deseori, considerându-l poate cel mai potrivit pentru personalitatea scriitorului. Însă, trebuie să recunosc şi faptul descoperitor al celor mai multe şi mai grăitoare  destăinuiri despre Panait Istrati, pe care le-am aflat nemijlocit din propria sa creaţie literară, ce urmăreşte îndeaproape firul biografic al vieţii scriitorului; una dintre acestea fiind: „Cum am devenit scriitor”, volum istratian publicat la zece ani de la apariţia  volumului de povestiri Chira  Chiralina, editat în 1923, în limba franceză la Paris şi apoi, în 1924, tradus în româneşte la editura bucureşteană Adevărul, care l-a consacrat, recunoscut deopotrivă de critici şi cititori drept o capodoperă.

Aşadar, cine a fost Panait Istrati? Răspunsul îl aflăm lesne în istoriografia literaturii române, cea care îi atribuie lui Panait Istrati calitatea de scriitor român de limbă română şi franceză. Dar, surpriză! În al său Opus magnum, cum mai este denumită „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent” Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, strălucitul istoric şi critic literar, George Călinescu nu-i acordă scriitorului Panait Istrati decât un simplu portret schiţat, cu semnătură olografă (pag. 882) şi în subcapitolul Scriitori români de limbă străină o scurtă notiţă: „Cu toate că Panait Istrati a dat şi versiuni române ale operei sale franceze, el nu va fi niciodată un scriitor român, deoarece, versiunilor le lipsesc spontaneitatea şi traducţia acea servilă a idiotismelor ce fac în franţuzeşte efect exotic” (pag. 883). Foarte curioasă apreciere, de neînţeles în contextul în care, la data editîrii celebrei sale „Istorii”, opera literară a lui Panait Istrati cunoştea pe atunci mai multe ediţii în limba română şi în multe limbi străine. Nici în ADDENDA ulterioară, adăugată acesteia postum, în ediţia din 1980 a Editurii Nagard, nu apre nicio „adăugire” despre  scrierile lui Panait Istrati, în care toate personajele acestora „sunt români cu toţii”, cum va destăinui autorul însuşi.

Peste ani, istoria se repetă! Astfel că în volumul „Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură română”, Ed. Paralela 45, 2008,, autorul acesteia, scriitorul şi criticul literar Nicolae Manolescu,  nu scoate măcar o „vorbuliţă” despre scriitorul Panait Istrati(!). O va face recuperator în 2010 în articolul evocator: „Amintirea lui Panait Istrati”, publicat în Adevărul din 20 noiembrie, ca urmare a participării  sale, în toamna acelui an, în calitate de preşedinte al USR, la marcarea momentului comemorativ al celor 75 de ani de la sfârşitul lui Panait Istrati, fiind invitat în localitatea elveţiană Vouvry, de lângă Lausanne,  orăşelul „unde Istrati s-a aflat internat ca să-şi trateze tuberculoza moştenită de la tatăl său”. Aici primarul localităţii, întru cinstirea scriitorului român a denumit o piaţetă Panait Istrati , în care s-a instalat şi  un bust al scriitorului. Menţionează N.Manolescu: „Aici la Vouvry se poate vedea şi tractorul pe care a lucrat Istrati între anii 1916 şi 1919”. Trecând succint  peste tumultoasa–i biografie „meseriaşă”, Manolescu va delibera: „Ca scriitor s-a afirmat relativ târziu. Un rol important în această din urmă meserie l-a jucat cunoştinţa norocoasă şi întâmplătoare cu Romain Rolland”. Şi cam atât. Despre opera literară a lui Panait Istrati  aceeaşi „tăcere”, inexplicabilă pentru autorul  unei asemeni Istorii criticr.

De-a lungul timpului, pe măsură ce opera literară a Panait Istrati înregistra un tot mai vizibil şi mai larg succes de public, înclusiv şi după sfârşitul prematur al scriitorului, criticii şi exegeţii săi, în goană după senzaţional, căutau să-şi uimească cititorii prin atipicele lor „etichetări”, numindu-l în fel şi chip: scriitorul vagabond, scriitorul zugrav, scriitorul fără şcoală, haimanaua autodidact  şi altele la fel de „ingeniose”. Iar dezaprobarea ilustrului istoric Nicolae Iorga faţă de opera istratiană, exprimată în ziarul Rampa ,din 12 noiembrie 1924, avea să şocheze întreaga lume literară: „Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. […] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean” (sic!).

Şi, totuşi, încetul cu încetul, aprofundarea critică a operei istratiene a început să scoată la lumină binevenitele ei aprecieri, cu referiri directe la viaţa autorului transpusă în opera lui într-o strânsă interacţiune  umană „între omul care scrie şi cel care trăieşte”.

Supusă atenţiei vigilente şi exigente a criticului semănătorist, Eugen Lovinescu, acestuia n-avea cum să-i scape din vedere figura lui Panait Istrati, ca om şi autor, sintetizându-i cu destulă cumpănire critică profilul său scriitoricesc: „Panait Istrati este singurul autor din literatura română cu paisprezece meserii lipsite de intelectualitate”.

Nu prea departe, şi Şerban Cioculescu, unul dintre importanţii istorici şi critici literari români, co-autor al volumului „Istoria literaturii române moderne” (1944), subliniind că „identitatea morală a lui Panait Istrati trebuie căutată în volumul <Trecut şi Viitor>, cea dintîi carte scrisă de el în limba română” (1925), îi va face o prezentare pe măsură: „Om din popor, Istrati se adresează poporului. A cunoscut în adâncime infernul uman şi s-a zbătut cât a trăit să aducă lumii o notă nouă de omenie. Autorul lui Moş Anghel a desferecat simţurile tăinuite ale celor umiliţi şi ofensaţi, în numele cărora a scris, năzuind să contribuie la edificarea unei lumi mai bune.”

În rândul simpatizanţilor lui Panait Istrati şi ai operei sale trebuie să-i includem şi pe scriitorii ieşeni, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir şi Mihai Codreanu, cei care, în 1926, l-au întâmpinat pe „confratele Panait, venit la Iaşi să-şi trateze tuberculoza la doctorul-scriitor Ion Mironescu, cu căldura sincerităţii” , dar şi cu recunoaşterea de esenţă făcută în presa vremii (Lumea), cum că „opera lui Panait Istrati a spart zidul de indiferenţă care despărţea literatura română de spaţiul larg al literaturii universale”. Desigur, o afirmaţie cât se poate de semnificativă!

În rândul numeroşilor scriitori români care şi-au „cizelat” aprecierile asupra vieţii şi scrierilor lui Panait Istrati, trebuie să-i amintim măcar pe câţiva dintre aceştia: „…domnul Panait Istrati dovedea, în ziua înfăţişării la rampa literaturii, că existase dincolo de cuiburi şi în afară de Parlamentul literar.” (Tudor Arghezi, 1924), „Destinul lui Panait Istrati este de o dramatică simplitate.Acest mare scriitor a crezut că datoria oricărui om, care ţine un condei în mână, este gata să ia o atitudine publică şi socială.”  (Mircea Eliade, 1935),. „Umbra lui Panait Istrati era acolo între noi, dar ne dădeam seama că e prezentă pe tot malul mării, până la Istanbul şi mai departe, peste Mediterană până la Alexandria, plutind peste toată acea lume însetată de fericire şi dreptate, pe care o făcuse să trăiască atât de patetic şi colorat, şi mai mult decât fugara clipă, în paginile cărţilor sale.” (Geo Bogza, 1956).

Pe măsura trecerii timpului, alţi consacraţi critici literari şi exegeţi scormonitori ai operei istratiene şi-au făcut cunoscute propriile lor opinii, desprinse de pe „vizorul” unor  meticuloase investigaţii literare întreprinse. Amintim dintre aceştia pe: Ovid Densuşianu, Tudor Vianu, G.Ibrăileanu, T.Vârgolici, Pompiliu Constantinescu, M.Dragomirescu, Boris Crăciun, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, menţionând că ultimul dintre ei, făcând un adevărat „cult istratian”, i-a închinat memoriei lui Panait Istrati nu mai puţin de trei volume: Spre alt Istrati (Minerva, 1986), Celălalt Istrati (Polirom, 2004) şi Panait Istrati – nomadul statornic (Karta Graphic, 2011).

Dar, iată, pe măsura celor câtorva „repere” disparate, mai sus expuse despre omul, opera şi spiritul istratian, a venit şi momentul mult aşteptat de cititori, cel al contopirii acestora şi ale altora într-un tot unitar, care să desvăluie cu destulă înţelegere şi insurmontabile judecăţi de valoare traiectoria întortocheată, dar şi izbăvitoare parcursă de scriitorul Panait Istrati pentru scoaterea la lumină a puterncei sale personalităţi.

Cum e şi firesc, începutul acestei incursiuni biografice îşi are „locul de start” la Brăila, acolo unde, la 10/22 august 1884 se naşte copilul, pe numele său iniţial Gherasim Istrati, „cel de al doilea fiu neligitim al spălătoresei Joiţa Istrati – mama, şi al negustorului grec Gheorghios Valsamis din Cefalonia – tatăl, pe care nu-l va cunoaşte; acesta murind în mai puţin de un an la Atena, răpus de tuberculoza de care suferea”, aşa cum stă consemnat în relatările diverşilor săi biografi, dar şi în pagini autobiografice.

În atari condiţii de început, intrate „sub semnul sărăciei”, copilul bastard va găsi o oarece îngrijire la Baldovineşti, satul natal al mamei sale, „de la bunica Nedelea şi unchii săi, Dumitru şi Anghel, care s-au străduit să-i ţină loc de tată”. La vremea învăţăturii este dat la Şcoala primară nr.11, din Brăila pe care o termină „cu chiu şi vai”, după şase ani(!), în 1896. La 13 ani, luându-şi „viaţa în mâini”, hotărât să-şi câştige singur existenţa, ajunge „băiat de alergătură” la o băcănie, „băiat de prăvălie” la crâşma lui Kir Leonida şi la plăcintăria lui Kir Nicola. Dornic să înveţe o meserie, intră „ucenic, mai întâi, la Atelierele Docurilor şi, mai departe, la Fabrica de frânghii”, fără să le deprindă temeinic. Însă, ceea ce îi va trezi  interesul, după „ce a citit o carte a lui Dostoievski”, va fi „pasiunea pentru lectură, care îl va domina toată viaţa”, aşa cum se stipulează în Global Info – biografii. Cartea i-a fost dată spre lectură de către emigrantul rus Mihail Kazanschi, „cel venit din necunoscut, i-a trezit pofta de necunoscut”, cu care va lega o îndelungată prietenie,  Împreunnă vor descinde la Bucureşti, devenind agenţi la Biroul de plasare al lui Gh. Cristescu, „având aici un prim contact cu mişcarea socialistă”, după care Istrati va deveni valet la Hotelul Englich, om de serviciu la un spital. Mihail, plecând în Manciuria, în 1904, Istrati, ca docher în portul Giurgiu, „va descărca vagoane cu sare, dormind iarna într-o baracă”. La insistenţa iubitei sale mame, Joiţa, se întoarce la Brăila, unde încearcă meseria de zugrav, devenită până la urmă „meserie de bază”. Aici, cunoscându-l pe pictorul – sobar  Samoilă Petrov, militant local, „va adera la mişcarea socialistă” şi va participa, împreună cu Mihail, revenit din călătorie, la acţiunea de protest, din 24 ianuarie 1905 de la Bucureşti, împotriva arestării lui Maxin Gorki de către guvernul ţarist, „ scriitorul rus care va conta mult în formarea literară a lui Istrati”. În urma ciocnirilor cu poliţia va fi arestat şi trimis la Brăila pentru a fi judecat pentru o „răpire de minoră”. Dar, în două săptămâni scapă de închisoare, după ce, „printr-un aranjament cu judecătorul, îi zugrăveşte locuinţa acestuia”. Cei doi prieteni ai săi, Mihail şi Petrov, vor deveni mai târziu „personajele” viitoarelor sale povestiri omonime.

În 1906 îl vom găsi pe tânărul Istrati în postura de „paznic de noapte” la hotelul Regina din Constanţa, consemnând aici, în noiembrie, debutul său publicistic în ziarul România muncitoare cu articolul „Regina – Hotel”, pe care-l semnează cu Panait Istrati. Articolul în cauză, relatând „un episod revoltător de exploatare a unui chelner de către patronul hotelului”, îi dovedeşte de pe atunci caracterul său de „om revoltat”, definitoriu pentru întreaga sa carieră publicistică şi literară care a urmat.

„Luându-şi lumea în cap”, în decembrie, nedespărţit de Mihail, se îmbarcă clandestin pe un vapor cu intenţia de a ajunge în final în Franţa. Hoinăreşte astfel prin Egipt, Siria şi prin alte porturi mediteraniene, fiind descoperit şi debarcat la Napoli, „unde îndură o lună de mizerie neagră”. De acolo, reîntorcându-se la Cairo, va călători mai departe prin Liban, Damasc, Jaffa, Beirut, fără să poată ajunge în India, cum a dorit.

Anul 1908 îl găseşte la Brăila, publicând permanent în ziarul România muncitoare, dar va continua „vagabondajul” tot înspre Cairo, de unde îşi trimite primele sale povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră. Devine colaborator şi la alte publicaţii: Viaţa socială, Dimineaţa, Adevărul ş.a. În 1909, devine paznic de noapte la Hotelul Bobescu de la Lacu-Sărat şi continuă să activeze în cercurile muncitoreşti. Mai mult, ca participant la protestul de la Bucureşti, „este arestat, bătut de poliţie, încarcerat la închisoarea Văcăreşti, alături de I.C.Frinu, judecat şi achitat”.

Pierzându-l pe Mihail, neîntors de la Odesa, în perioada următoare (1910 – 13), îl aflăm pe Istrati, „secretar al Sindicatului din portul Brăila” şi conducător, împreună cu Ştefan Gheorghiu, a „marii greve a portuarilor brăileni” din iunie. În octombrie se internează la sanatoriul Filaret şi de aici va pleca în Egipt, la Alexandria, unde se reîntâlneşte cu Şt. Gheorghiu, „venit şi el aici să-şi Panait Istrati – „nomad” prin lume     îngrijească tuberculoza”. La sfârşitul lui 1913, „de data asta cu paşaport”, reuşeşte să ajungă în Franţa, unde va sta patru luni,  dar, necunoscând limba (cum îl avertizase Mihail). a găsit cu greu adăpost şi cereri de zugrăveli. Vizitând, totuşi, muzeele şi expoziţiile Parisului, îşi face o primă idee „parisiană”, pe care o va reda în Scrisori din Paris, apărute în România muncitoare.

Reîntors la Brăila, în 1914, înfiinţează o crescătorie de porci, care să-i ofere o existenţă mai convenabilă, dar rambursarea împrumutului şi cheltuielile ridicate nu-i aduc veniturile scontate; dimpotrivă trăieşte „înglodat în datorii”. În 1916, având deja 32 de ani, gândul îl duce spre însurătoare. Şi nu spre una întâmplătoare ci îndreptată înspre  tânăra văduvă a mentorului său politic, decedat cu doi ani în urmă, Janetta Gheorghiu – născută Malcos – „o evreică focoasă, inteligentă şi oratoare de succes la mitingurile muncitoreşti, dar mai puţin aptă pentru creşterea porcilor”. O cere în căsătorie, consfinţită „printr-o nuntă discretă”. Dar, fire incorigibilă, Panait Istrati, „în chiar anul căsătoriei, lichidează ferma de porci şi îşi reia peregrinările sale neplanificate în ţările din vestul Europei”. Fiind vreme de război, „cu paşaport în regulă”, alege ca destinaţie Elveţia, ţară neutră, unde pleacă singur, „având rucsacul burduşit cu cărţi”. Ajungând la Levsin Village, timp de trei ani trăieşte din zugrăveli şi alte munci, dar învaţă  temeinic franceza din dicţionar. În 1919, aflat pentru îngrijirea ftiziei sale la Sanatoriul Crucii Roşii americane Sylvana sur Lausanne, îl cunoaşte pe scriitorul evreu Josue Jehouda, care îi recomandă să-l citească pe Romain Rolland. Pur şi simplu, îi „devorează” romanul „Jean – Cristophe” şi de atunci Panait Istrati a făcut un adevărat cult pentru Rolland, cel care l-a sfătuit şi  i-a încurajat viitoarea sa carieră scriitoricească.

Tot în 1919, primeşte vestea tristă că în 21 aprilie s-a sfârşit mama sa, Joiţa, „icoana vieţii sale”. Regăsindu-se în Jean-Cristophe, desnădăzduit şi deprimat de „sfânta mizerie” a vieţii sale, la 20 august i se confesează printr-o lungă scrisoare lui Romain Rolland, despre „deriva sa pe marea furtunoasă a suferinţei”. Finalul acesteia  este unul patetic: „Singurul care mă puteţi salva sunteţi Dumneavoastră. Mă veţi salva?” Negăsind destinatarul la adresă, scrisoarea îi revine.

Disperat şi cu sănătatea şubredă, părăseşte Elveţia şi ajunge la Paris, iar de aici la Nisa, căutând mereu de lucru, unde va deveni  „fotograf ambulant”. Ajuns într-o situaţie limită, „fără ieşire”, la sfârşitul anului 1920 se decide să se sinucidă, nu înainte de a-i transmite, la 1 ianuarie 1921, „ultimile cuvinte” aceluiaşi Romain Rolland. Fără a le expedia, la 3 ianuarie, într-un parc al Nisei, Panait Istrati, sinucigaş, „îşi pune briciul la gât”. Este salvat în extremis, iar pe patul de spital i se găsesc în buzunar cele două scrisori către „salvatorul” său. Acestea vor ajunge, curând şi norocos, să fie publicate în ziarul l’Humanité şi de aici la destinatar. Aflându-le, la 15 martie 1921 şi întrevăzând în ele  „le feu divin de  l’âme”, Romain Rolland îl îndeamnă în încheiere: „Nu disperaţi, nu trebuie     P. Istrati – fotograf să părăsiţi viaţa înainte de a epuiza încercările de a pune în opere visurile, vieţile pierdute, pasiunile care au sălăşluit în Dumneavoastră. Curaj.” La răspunsul exaltat al lui P.Istrati, Rolland este categoric: „Nu aştept de la Dv.scrisori exaltate, aştept opera.”

Şi opera lui Panait Istrati nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Mutându-se la Paris şi găsind adăpost „în demisolul casei de pe Rue de Colisée, 24. unde locuia un cunoscut de-al său, pantofarul Ghiţă Ionescu”, Panait Istrati se apucă de scris şi „în câteva luni scrie, în afară de Kira, şi povestirile Moş Anghel, Kir Nicola, Sotir, Mihail”, după cum a notat nu demult acad. Eugen Simion. Spre sfârşitul anului 1922, se întâlneşte cu Romain Rolland şi îi predă manuscrisele. După lectura lor, entuziasmat, Rolland va conchide:     „c’est formidable!” Şi, surpriză: „în mai 1924, cu o prefaţă elogioasă a lui Romain Rolland, volumul Kira Kiralina a apărut la Editura Rieder, în colecţia <Prozatori francezi contemporani>” Astfel, apreciat de Rolland drept „un Gorki balcanique”, Panait Istrati „iese din gropile sordide ale vieţii sale şi intră direct în legendă”, precum a subliniat recent exegetul Florian Saiu.

Între timp, mereu impreizibil, Istrati divorţţează şi se „cuplează” cu alsaciana Anna Munsch, legătura sfârşindu-se „la fel de brusc, cum şi începuse”. Continuă să tot scrie în limba franceză: Trecut şi Viitor,  Prezentarea haiducilor (1925), Domniţa de la Snagov, Copilăria lui Adrian Zografi <întrupându-se în erou>, Codin (1926), Adolescenţa lui Adrian Zografi (1927), Ciulinii Bărăganului (1928) şi multe altele.

Cărţile sale fiind traduse şi editate în mai multe ţări, faima scriitoricească a lui Panait Istrati se răspândeşte vertiginos în lume. Aşa se face că în 1927, la zece ani de la Revoluţia bolşevică, este invitat „ca scriitor proletar” la Moscova şi Kiev , unde-l va cunoaşte pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis, „menţionat de acesta în romanul de mai târziu, Zorba Grecul”. Trecând peste partea „festivă”, spre cunoaşterea realităţii regimului comunist, în 1928, întreprinde o nouă şi lungă călătorie în ţara „sovietelor”, la finalul căreia, „scoţând adevărul la lumină”, a scris cartea demascatoare: Vers l´autre flamme – Confession pour vaincus, Ed. Rieder, 1929, în care, asociind comunismul sovietic cu o imprevizibilă „omletă”, Istrati deliberează: „Văd ouăle sparte, dar unde-i omleta?”.  Tradusă şi în engleză, Confesiunea unui învins, îi aduce lui Panait Istrati, nu numai „despărţirea de comunism”, dar şi „abandonarea” sa de către prietenii săi de ideologie socialistă, între care şi mentorul său Romain Rolland.

În felul acesta, „Panait Istrati devine omul care nu aderă la nimic, în afară de suferinţa semenilor săi”, după cum singur se va prezenta în eseul, publicat în 1933,             , L’Homme qui n’adhère à rien”.

Bolnav şi însingurat, în 1930 se va întoarece la Brăila „unde-şi va ridica o căsuţă”. Făcând  şi „ordine în viaţă”, în ianuarie 1931, va obţine divorţul legal de Anna. Astfel, la 46 de ani, devenit „liber”, scriitorul „boem” al Brăilei , Panait Istrati, „într-una din zile coboară din trăsurai preferată a birjarului Roadevin şi bate la uşa familiei Izescu, o mai veche cunoştinţă. Întrând direct în subiect, scriitorul îi cere gazdei mâna fetei sale, Margareta Izescu, de 21ani, studentă la Bucureşti”, după cum istoriseşte exegetul Andrei Crăciun. În ciuda opoziţiei gazdei, a diferenţei de vârstă de 25 de ani şi a firii complicate a pretendentului, „Marga a răspuns chemării mele şi totul se sfârşi cât ai clipi, iar în aprilie eram căsătorit cu ea”, mărturisire aflată în scrisoarea din 13 ian. 1933, adresată de P.Istrati prietenului său grec, Nikos Kazandtzakis.

Într-adevăr, Margareta Izescu, ca soţie; începând cu „voiajul de nuntă la Nisa”, îi va fi mereu alături lui Panait Istrati, bolnav de tuberculoză, până la sfârşitul lui prematur, la numai 50 de ani, din 16 aprilie 1935, survenit la Sanatoriul Filaret. A fost înhumat la Cimitirul Bellu, iar monumentul mormântului i-a fiost realizat de celebra Miliţa Petraşcu.

Precum şi viaţa-i tumultoasă, posteritatea scriitorului Panait Istrati a urmat de-a lungul timpului o traiectorie „vălurită”, deopotrivă, atât de aprecierile şi contestările exprimate, cât şi de vicisitudinile vremurilor şi regimurilor succedate în istoria convulsionată a ţării natale, dar, raportată la momentul marcării celor 140 de ani de la naştere şi ai celor 89 de ani ai veşniciei, aceasta  se află în contemporaneitate într-o poziţie cu adevărat luminoasă, vizibilă în şirul manifestărilor memoriale ce-i sunt mereu închinate în ţară şi în exteriorul acesteia, în numeroasele reeditări bilingve ale operei sale şi în alte şi alte însemne de cinstire  a inconfundabilei sale personalităţi.

Şi aşa luminoasă trebuie să rămână pe mai departe, în vecii vecilor!

A fost scriitorul Panait Istrati  „un învins al propriei sale victorii” ? Nicidecum!

Confirmându-i-se uriaşa sa dimensiune umană şi scriitoricească, Panait Istrati a fost şi va fi mereu un Învingător, înscris pentru eternitate în panoplia scriitorilor remarcabili ai literaturii române.

by

Referinţă Bibliografică

Mihai CABA: Panait Istrati – scriitorul autodidact la şcoala vieţii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 august 2024