Traian VASILCĂU

Ceea ce trebuie să știm atunci când vorbim despre Sufletul neamului românesc, numit de Geo Bogza: Eminescu, e că nu-l merităm, din simplul considerent că nu-l urmăm.

Ne place să ne lăudăm că suntem eminescieni, dar viața, gândirea și, mai ales, Simțirea lui ne provoacă silă și dacă ar fi în puterile noastre, le-am omite cu totul, lăsând numai ce ne convine.

Altfel spus: modul lui hristic de existență ne repugnă.

Nu vrem să gândim ca Eminescu, nu vrem să simțim ca Eminescu, nu vrem să suferim ca Eminescu, nu vrem să trăim ca Eminescu.

Cel care credea că și postul de subbibliotecar ce i se dăduse era prea mare pentru el, care era Omul-Bibliotecă universală!

Citind, în biblioteca Centrului Academic Internațional „Mihai Eminescu” din Chișinău un șir de cărți rare, scrise despre viața și opera sa mi-am dat seama că nu știam nimic despre el și, ce este cel mai important, despre destinul său mucenicesc, de Mântuire a Neamului său prin POEZIE!

Da, da, prin POEZIE, după modelul biblic al Poeziei mântuitoare, care este și Rugăciune, și Cântare de mulțumire și Slavoslovire.

Sfânta Scriptură este Poezie adevărată, însă poate fi considerată și manual de Mântuire prin Poezia divină din ea.

Altfel spus: O carte de învățătură eternă!

Mihai Eminescu ne-a arătat cum să dăinuim, în sens hristic.

Ne-a fost și ne rămâne Model de gândire, scriere și trăire permanentă.

Atunci de ce nu au trăit și nu trăiesc eminescienește nici măcar eminescologii de ieri și de azi?

Dintotdeauna, mai bine zis.

Caut o întrebare și, în afara lui Dumnezeu, n-o găsesc.

Nu doar eu vorbesc despre așa ceva.

Nicolae Iorga scria că „A iubi pe Eminescu, a-l respecta, a-l admira și a-l recomanda contemporanilor ca îndreptar, aceasta cuprinde în sine și altă datorie, anume datoria de A GÂNDI și de A SCRIE CA EL. A GÂNDI CA EL, aceasta înseamnă a gândi potrivit cu tradiția, înseamnă a gândi potrivit cu cugetarea europeană, înseamnă a gândi potrivit cu misiunea deosebită pe care o are națiunea noastră și care nu se poate confunda cu misiunea altor națiuni pe care am putea să le imităm”.

Domnul Iorga l-a înțeles pe Eminescu, însă nu a văzut în el ceea ce este mai mult decât atât: Сrucificarea și calitatea de Prooroc divin, ce i s-a dat de la Dumnezeu pentru Neamul său, care în loc să-l îmbrățișeze, la ordinul dușmanilor externi, l-a îmbrăcat în cămașă de forță și l-a răstignit. Lui Eminescu i-a fost greu, tare greu, să fie, în țara lui, cerșetor, zicând: „Cât de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională ş. a. m. d.”.

Unii l-au acuzat că n-a fost om practic și numai din vina lui a suferit foame, la propriu, nu la figurat.

N. Zaharia, în anul 1912, scria că „Este ciudat cum însușirile sufletești, care din punct de vedere al artei sunt socotite drept calități, din acela al traiului sunt cele mai mari defecte. Ceea ce constituie așa numitul Spirit practic se caracterizează tocmai prin însușirea de a nu te îndepărta prea mult de realitate, pierzându-te în lumea gândurilor și a viselor. Neîndemânarea lui Eminescu, stângăcia lui în viața de toate zilele provenea în mare parte din cauza naturii lui prea visătoare.

Neapărat că acest fel al său de a fi nu atârnă de voința lui. După cum zice Românul, așa era croit sufletul său. De aceea când se căznea să fie altfel, să fie și el ca ceilalți, nu reușea, iar această nereușită îl amăra mult, căci vedea cum alții mediocri, sau și mai puțin, trag atâtea și atâtea foloase, numai grație „spiritului practic”.

D. Caracostea, scria în anul 1926, că „Lipsa de simț practic era firească la Eminescu, cel care „făcea totul, ca și cum ar fi avut de trăit sute de ani”.

Eminescu e mare printre cei mari pentru că a trăit intens și a plătit cu sângele și viața lui fiecare strop de frumusețe, necontenit sporind propria lui fire cu toate elementele conglăsuitoare, pe care i le punea la îndemână întreaga experiență și cugetare a lumii.

De aceea e atât de greu să-l înțelegi cum a fost. Astfel ne urcăm pe înălțimile în care poezia devine mit și se înfrățește cu religia în o unitate superioară.”.

În țara lui puteai în trecut să fii genial și să mori de foame, așa cum poți și astăzi să fii talentat, Maestru ori chiar Genial și să șteargă mai toți podelele cu numele și opera ta.

Săraci în țară bogată, însărăcită de-ai noștri, ca să fie doar cei mediocri bogați.

Săraci, în primul rând sufletește, unde numai antieminescienii sunt premiați și decorați în chiar Ziua de Naștere a lui Mihai Eminescu pe ambele maluri de Prut…

Ce era, totuși, mai mult Eminescu?

D. Caracostea scrie că „În practică Mihai Eminescu era un ascet, în poezie era însă un mare cântăreț al iubirii.”.

Veronica îl iubea, dar dorea să-i tempereze sentimentele sufletului, ceea ce Eminescu nu putea, fiindcă iubea așa cum putea numai un Suflet enorm să iubească!

„Erai așa de puțin stăpân pe tine, încât și cel mai prost om își dădea seama că ești îndrăgostit de mine”, îi scria Veronica, dojenindu-l mereu.

„La o reprezentare la Teatrul Național, ochii poetului erau fixați cu atâta patimă asupra lojei iubitei, încât toți cunoscuții cătau cu uimire la privirile pătimașe ale poetului”, scria și Zamfir ARBORE, ceea ce, fiind aflat din mai multe surse, devine Adevăr incontestabil.

Poetul era numai și numai Poezie.

„Un cusur al nuvelelor lui Eminescu–dacă acesta s-ar putea numi astfel–este că în ele totul e poetizat. Natura și viața nu sunt așa cum ni le înfățișează dânsul. Peisajele descrise de el sunt mai frumoase decât în realitate și femeile de asemenea. Și nici iubirea, afară de foarte rare excepții, nu este atât de înfocată. Iar viața acelora pe care el i-a socotit ca cei mai favorizați de noroc, este cu mult mai prozaică.

Socotită în genere, viața este un amestec de bine și de rău, în care la unii precumpănește binele, iar la alții–la cei mai mulți–răul”, scria N. Zaharia, în Lucrarea sa de la 1912.

Eminescu nici nu punea preț deosebit pe creația lui.

„Eu sunt scriitor de ocazie și dacă am crezut de cuviință a statornici pe hârtie puținele momente ale unei vieți destul de deșerte și de neînsemnate, e semn că le-am crezut vrednice de aceasta”, așa-i scria el lui Iacob Negruzzi.

Peste timp, Garabet Ibrăileanu avea să scrie că „Eminescu n-are poezii ocazionale”, iar același Nicolae Iorga afirma că „Orice rând din Eminescu merită să fie tipărit”.

Eminescu se topea de atâta corvoadă la ziarul de partid, unde muncea de unul singur. Unde și dormea, partidul negăsind o garsonieră pentru angajatul său, care, de rușine, nici nu-și semna materialele.

Și în timp ce se topea, ca o lumânare, Veronica Micle îl dojenea, și ea, scriindu-i: „Și poezia promisă o tot aștept, dar ea nu mai vine! Ah!…de ce nu poți tu ține măcar micile promisiuni! Ah, mimi…, atât de bine te-am înțeles și atât de bine te cunosc în păturile cele mai ascunse ale inimii, încât sunt singura ființă care ți-o scuz și explic toate neajunsurile perfectei tale ființe”.

Sărmanul Dionis, alias Mihai, găsea, totuși, o clipă, să scrie iubitei lui următoarele cuvinte, zmulse din inima lui, ciuruită de mizeria politică, socială și culturală a „orânduirii crunte și nedrepte”:„…În momentele în care-mi simt nefericirea și slăbiciunea de caracter, în momentele în care văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta și că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat și sătul de viață, te-am rugat, femeie dulce și fermecătoare, să ierți că am îndrăznit a te iubi, să ierți că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieții tale, care, după caracterul tău, trebuia să fie veselă și luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o expiez. Nu tăgăduiesc, că făgăduindu-ți lucruri ce nu le-am ținut, pentru că n-am fost în stare a le ține, am comis cel mai mare păcat față cu singura ființă în lume, care mie, neiubit de nimeni și antipatic tuturor, mi-a dăruit o rază de fericire, ce n-o merit”.

Eminescu, Cel care venise, cu procură de Sus, ca să îndumnezeiasă un Neam, se stingea în ochii tuturor.

„N-am putea ști ce părere avea Eminescu despre „Luceafărul” lui.

„Luceafărul” trebuie socotit însă că face parte din Sfintele Scripturi, după „Apocalips”, scria T. Arghezi, în anul 1943.

Drama trăită de Eminescu era o legitate lumească?

N. Zaharia, scria că „Darul de a crea servește ca o mare compensare pentru cei cărora viața de toate zilele nu le oferă decât amărăciuni. De altfel înșiși oamenii mari au mărturisit că singurele lor clipe de fericire sunt atunci când creează”.
Și tot el continuă să ne spună despre neiubirea contemporanilor pentru Eminescu, despre modestia (a se citi: smerenia) lui, că „Apariția lui Eminescu pe orizontul intelectual al vieții noastre n-a făcut impresie mare. Întâiul care a văzut în el un poet mare al viitorului a fost dl Titu Maiorescu.

La început, Eminescu a fost apreciat în cercul „Junimii”, unde erau mulți aristocrați intelectuali. Și după cum era obiceiul–obiceiul regretabil, care mai există și astăzi–toți adversarii acestui cerc tăgăduiau valoarea lui Eminescu. Chiar marele Hasdeu îl punea atunci, în focul luptei, pe aceeași treaptă cu scriitorii mediocri. În fine, admiratorii lui Eminescu erau destul de puțini. Acest fapt are două cauze: Întâiul, calitatea geniului marelui nostru poet; al doilea, starea culturală înapoiată a publicului mare.

Eminescu nefiind numai un poet descriptiv, el nu putea fi gustat de oricine.

Pentru a-l pricepe și deci a-l gusta, trebuie ca să ai oarecare cultură filosofică sau, în orice caz, mintea ta să fie mai presus de mediocritate.

Ceea ce îl mai făcea să nu fie îndestul de plăcut mulțimii a fost­–și este-delicatețea sentimentelor sale. El este prea subtil, pentru ca să placă oricui. Pentru ca simțirea, ca durerea ta să fie împărtășită de cât mai mulți, atârnă și de mijloacele tale de a o exprima. Astfel ne explicăm de ce Eminescu este și rămâne un poet al intelectualilor și numai al intelectualilor.

…

Dânsul era de o rară modestie. Era prea filosof, pentru ca să fie altfel. Când ești pe deplin convins de zădărnicia tuturor, când știi că „visu-acesta cu moarte se sfârșește” e greu ca să nu socotești ca ceva trecător, chiar și pe cele mai geniale creațiuni ale minții omenești.

Lipsit cu totul de vanitate, necăutând să forțeze succesul și cu atât mai puțin să bată monedă din creațiunile geniului său, dânsul parcă se simțea chiar jenat de atenția prea mare, pe care unii dintre cei care îl prețuiau i-o arătau.

…

Omul este astfel făcut, încât în literatură îl atrage mai mult durerea decât veselia.

Tragedia este mai mult gustată decât comedia. Este adevărat că la aceasta din urmă râdem, însă odată căzută cortina, subiectul ei nu ne mai preocupă deloc sau aproape deloc, pe când emoțiile adânci care ne cauzează tragedia, mult timp ne rămân adânc săpate în suflet.

În durerile descrise pe scenă omul vede un reflex al propriilor lui dureri, iar reflecțiile ce i se sugerează sunt dintre acelea care pot fi socotite ca adevăruri eterne.

Dacă avem în vedere că același lucru se poate spune și despre poezie, atunci ne explicăm ușor de ce Eminescu a început să întunece pe Alecsandri: poeziile lui au tocmai însușirile care lipseau aceluia.

…

Că Eminescu va rămânea totdeauna în frunte, nu putem spune aceasta și nici nu trebuie să o dorim. Ca să fie astfel, ar fi trebuit ca dânsul să fi ajuns culmea perfecțiunii, ceea ce nu e cazul. De ce n-am admite că mai curând sau mai târziu va veni un altul mai de valoare ca dânsul?

Că în istoria literaturii române va ocupa totdeauna un loc însemnat aceasta este indiscutabil, deoarece a creat o întreagă epocă în viața literară a acestui popor.

Însă ne place să credem că însemnătatea lui Eminescu nu va fi numai Istorică și că mult timp de aici înainte dânsul va fi citit și admirat.

Ceea ce-l împiedică de a fi prea de timpuriu înghițit în vastul ocean al uitării sunt acele poezii ale sale, care, prin cuprinsul lor și mai cu seamă prin forma în care a fost exprimat, vor fi totdeauna de actualitate”.

Junii erau și ei corupți și ahtiați de averi și plăceri fără capăt.

„Privește-i pe acei tineri, cu zâmbiri banale, cu simțiri muieratice, cu șoapte echivoce, vezi acele femei, care le răspund prin ochiri voluptoase, mișcându-și buzele, –vezi, împrejurul acestui instinct se învârtește viața omenirii…

Mâncare și reproducere, reproducere și mâncare!…

Și eu să cad în rolul lor?… Să cerșesc o sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur când îți vei descoperi sânul… sânul care mâine va fi un cadavru, și care după ființa sa este și astăzi?…

Să mă frizez ca să-ți plac, să spun minciuni ca să petrec mintea ta ușoară; să mă fac o păpușă, pentru… mai știu eu a spune pentru ce?…

Nu!…

Lasă-i să se mângâie în simțirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit; eu voi trece nepăsător prin această viață ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!… numai nu ca ei!”, scria Eminescu.

În această situație, Poetul și-a îmbrăcat straiul de Nuntă și a scris: „Vino somn–ori vino moarte. Pentru mine e totuna”.

Cu sânge a scris!

Nu a jucat nici un rol. Nu a fost Actor de meserie, nici de conjunctură n-a fost.

A trăit așa precum a gândit și a iubit așa precum doar cei veniți din Dumnezeu mai pot să iubească sub cer.

A suferit, iar suferința lui „dureros de dulce” i-a fost.

Pe când noi, tinerii și adulții, vrem să trăim ca Bill Gates și Co, dar să avem statui peste tot?

Asta cum? Pentru ce? Și de ce?

„În vara anului 1889, Mihai Eminescu nu mai era poetul incandescent din anii tinereții. Nu mai era omul care cutremura saloanele literare sau reda limba română într-o formă pe care nimeni nu o mai atinsese. Era un om bolnav, slăbit, izolat și, mai ales, abandonat.

Avea doar 39 de ani.

De câțiva ani, Eminescu trăia între spitale, sanatorii și camere împrumutate. Fusese declarat „alienat mintal”, o etichetă brutală pentru epocă, sub care se ascundeau, probabil, o combinație de epuizare psihică, tratamente medicale greșite și o boală netratată corespunzător. Internările repetate îl scoseseră din viața publică și îl transformaseră, dintr-un spirit incomod, într-un om tăcut.

În ultimele luni, se afla internat la Sanatoriul doctorului Șuțu, în București. Regimul era strict, condițiile precare, iar tratamentele — bazate pe mercur și izolare — îi slăbeau și mai mult trupul. Poetul vorbea puțin, scria rar și avea momente de luciditate alternând cu perioade de retragere completă.

Cei care l-au vizitat atunci au povestit despre un Eminescu calm, politicos, uneori copilăros, alteori profund trist. Nu mai protesta. Nu mai polemiza. Omul care atacase fără teamă corupția, ipocrizia și compromisurile politice părea împăcat cu ideea că lumea merge mai departe fără el.

Un detaliu cutremurător este că, în acea perioadă, Eminescu mai compunea versuri. Fragmente simple, limpezi, aproape naive. Poezia se subția, devenea șoaptă. Genialitatea explozivă se transforma într-o tăcere interioară.

Pe 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, Mihai Eminescu a murit. Cauza oficială a fost stopul cardiac. De-a lungul timpului au apărut teorii despre o moarte violentă sau despre erori medicale fatale, dar cert este un lucru: poetul nu a murit glorios, ci istovit.

Înmormântarea a fost modestă. Câțiva prieteni, câțiva admiratori, multă tăcere. România nu și-a dat seama atunci ce pierduse. Abia mai târziu, Eminescu avea să devină simbol național, poetul nepereche, figura intangibilă.

Ironia istoriei este dureroasă. În timp ce opera lui urma să devină fundament al culturii române, autorul ei pleca din lume singur, sărac și bolnav, fără să știe ce va însemna pentru generațiile viitoare.

Ultimele zile ale lui Eminescu nu sunt o poveste despre nebunie, ci despre uzură. Despre un om care a ars prea intens într-o lume care nu știa să protejeze astfel de spirite. Despre un geniu care a fost celebru după moarte, dar fragil cât a trăit.

Eminescu nu a cerut nimic în ultimele sale zile.

Nu a lăsat un testament politic.

Nu a făcut declarații finale.

A rămas doar tăcerea.

Și, dincolo de ea, poezia”, aflăm de pe Pagina: Istorie la culcare, din Facebook.

Cartea lui N. Zaharia „Mihail Eminescu, Viața și Opera sa”, București, 1912, de unde am obținut cele mai multe, importante și emoționante rânduri, ar trebui reeditată.

Dar cine să o facă într-o vreme, când Eminescu este reurcat pe Cruce, ca un Apostol al Domnului Nostru IIsus Hristos, care e unicul judecător al lumii întregi? Și Numai El trebui-va să ne judece și aici punem punct, ca să nu intrăm în polemici inutile.

Cine să o facă într-o vreme când legislatorii români îl vor interzis, ca pe un criminal, iar în Anul 2025, declarat An al lui Mihai Eminescu, mai mult s-a tăcut despre el, decât s-a vorbit???

Suntem cu adevărat un Neam al Nevoii, așa precum înjura Poetul Național, adică un Neam al Propriei Pierzanii, care ar face parte din chiar ADN-ul sau genofondul stirpei din care ne tragem?

Mă tem de corectul răspuns.

Mă tem și zic inimii: Taci!

Și ea, neavând drept legal să vorbească, doar plânge.

De nimeni auzită, de nimeni văzută, de nimeni luată în seamă.

Așa precum a fost și Eminescu, așa precum astăzi mai este și Eminescu, unul dintre Fiii cei mai iubiți și răstigniți ai lui Dumnezeu, Tatăl nostru.

by

Referinţă Bibliografică

Neactorul Mihai Eminescu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 decembrie 2025