Nevoia de poeți
Eugen Serea
Noi mai avem nevoie de poeți
În lumea asta crudă și bolnavă?
Ei, bieți nebuni sau doar anahoreți
Ce în deșert Cuvântului dau slavă…
Mai este, oare, sete de Cuvânt
Pe marea vieții plină de cuvinte?
Răspunsul vânătorilor de vânt
S-a dus, cu ei odată, în morminte…
Ne mai atinge umerii, ușor,
Vreo aripă de Înger de Lumină?
Potiru-i plin și dorurile dor,
Dar Domnul nu-i la propria Sa Cină…
Mai rătăcește-n inimă vreun gând
Între Altar și Templu să se frângă?
L-ați sfâșiat, voi, lupilor, urlând,
Că, și așa, n-avea cine să-l plângă!
Ne mai străluce Flacăra de Mir
A florilor din râpe, nu din sere?
Ieșit-au de sub verde patrafir
Toți mugurii de Cruce, în tăcere…
Mai curg în taină, boabele de Cer
În ochii triști, fântâni fără de Apă?
Din rănile canoanelor de fier
Vin demoni în amurg de se adapă…
Când sfinți de pe icoane și pereți
Se sting încet sub pleoapele de avvă,
O, Doamne, pentru ce avem poeți
În lumea noastră crudă și bolnavă?