• Biserica naţională, între viziunile politice active 

Doi sînt polii opuşi pe care Nichifor Crainic îi vede funcţionînd antagonic în secolul al XIX-lea, cu o prelungire care, de fapt, depăşeşte contemporaneitatea marelui gînditor, ajungînd chiar pînă în prezentul nostru cel mai acut: politica românească de occidentalizare agresivă şi Biserica naţională fixată într-un pasivism întotdeauna neadecvat vremurilor. Între decăderea Bisericii, copleşită de crearea şi funcţionarea unor instituţii străine de interesele naţionale şi siluitoarea occidentalizare, se ridică dramatic întrebarea referitoarea la utilitatea Bisericii în cadrul complexului unei vieţi naţionale ce reclamă, pentru supravieţuire, un activism militant şi oportun. Socotind balanţa în care au stat doctrinele vremii – socialistă şi ţărănistă –, cu toate ponderele lor ideologice de factură liberală, conservatoare, democrată, se pune marea întrebare căutătoare de rost al Bisericii, de idee, în primul rînd, de Biserică, atît în creuzetul fiecăreia dintre ele, cît şi în angrenajul lor socio-funcţional. Un rost care se referă, deci, atît la componente, cît şi la sistem, în întregul lui. Este limpede că socialismul, de extracţie marxist-materialistă, se opune, ca doctrină ateistă, religiei creştine: producţia, utilitarismul, consumul, satisfacerea necesităţilor şi poftelor, dictatura proletariatului, etica pe care o propovăduieşte – toate se opun învăţăturilor şi moralei creştine. Acea minoritate industrială vorace şi mereu nesătulă de înavuţire, pentru care fratele creştin devine fiară, nu îşi poate aroga nici un fel de pretenţie sau de drept a decide ceva în planul religios al Bisericii naţionale. Nichifor Crainic consideră că doctrina ţărănistă, în frunte cu economistul Virgil Madgearu, se bazează pe teoreticul statisticii economice, pentru care iraţionalul şi cerescul religios sînt de neatins şi total străine. Aceasta, chiar dacă religiosul reprezintă una dintre dimensiunile fundamentale ale psihologiei, ale conştiinţei intime şi hrănitoare ţărăneşti. Şi mai cu seamă că ponderea ţărănimii în masa populaţiei era de trei sferturi – trei sferturi ortodoxe. Era obligatoriu ca, ţinînd cont de năzuinţele reformatoare politic şi economic, dar şi cultural şi identitar, doctrina ţărănistă să aibă permanent în vedere această realitate. Cultura naţională nu putea şi nu poate fi susţinută de pătura minoritară a industriaşilor internaţionalişti, de aceea seva ei este sortită a se extrage din pătura majoritară, densă şi lucrătoare şi pe tărîm spiritual al clasei agricole. De la preoţii şi învăţătorii luptători şi pînă la rezolvarea conflictului dintre morala Evangheliei şi ideea luptei de clasă, doctrina ţărănistă trebuia să aducă acea limpezire de care este atîtă nevoie.

La rîndul său, doctrina liberală, axată pe progres obligatoriu, clamînd “armonia socială”, împinge instituţia Bisericii, considerată medievală şi perimată, cu toate cele sfinte şi veşnice ale sale, la o periferie în care nu mai este nevoie de tămăduirea sufletului, de puterea icoanelor, de speranţa celor mîntuitoare. Laicul de toate formele, printre care, fireşte, şi cele plastice, utilitare, acoperă religiosul izbăvitor; nu mai lăsa loc decît politicianismului şi puterniciei ministeriale. Conservatorismul liberal susţinea a fi fondat pe politică religioasă, dar Nichifor Crainic observă lucid şi trist că ceea ce Al. Marghiloman şi C. Rădulescu-Motru afirmau în apărarea instituţiilor moştenite din trecut, precum şi a puternicei tradiţii religioase din România, nu era decît amestecul sinistru de păgînism, superstiţie şi creştinism, pe care îl propovăduieşte conservatorismul. Mai mult decît atît, marele gînditor creştin susţinea că salvarea statului şi societăţii de la atacul civilizaţionist progresist nu poate fi înfăptuită decît de către morala creştină a Bisericii. Nici o raţiune de Stat, oricare ar fi vectorii doctrinari şi acţionali care o animă, nu se poate dovedi viabilă şi constructoare fără credinţa în Dumnezeu. Dar un Dumnezeu ce nu trebuia a fi confiscat de către conservatorism pentru utilizarea lui drept o unealtă în slujba statului, ci utilizat din conştiinţa curată a unui sacru fără de care pur şi simplu nu se putea clădi şi merge mai departe.

De altfel, C. Rădulescu-Motru afirmă că viaţa socială cea mai bună nu se poate dezvolta decît pe temeiurile morale ale Evangheliei. În cartea Cultura română şi politicianismul, el face o apologie a orotodoxiei. După glorioasă etapă voievodală, apusă astăzi, a Bisericii, a urmat o Biserică ce este rod al liberalismului modern. Dacă liberalismul a preluat moştenirea sfîntă a Bisericii voievodale şi i-a dat aspectul instituţional insuficient din prezent, conservatorismul la rîndul lui nu a făcut decît să acrediteze şi să promoveze negativa lucrare liberală. În cadrul democraţiei sale aţionaliste, savantul Nicolae Iorga nu vede şi explică sensul istoric al societăţii romăneşti decît în împletire strînsă cu ortodoxia. Numai credinţa, spiritul religios al Bisericii a putut apăra şi susţine cultura şi fiinţa neamului nostru de-a lungul vremurilor.

• Influenţe apusene, evlavie bizantină, dominaţie politică, socială şi autosubminare

Nichifor Crainic susţine că în substanţa, aspectul şi manifestarea Bisericii moderne din vremea sa se reflectă limpede politica cea contemporană lui, politica modernă, instaurată de opteziciştii care au venit din Apus şi au introdus aici, în Răsărit, ideologii şi instituţii străine rădăcinilor noastre seculare, vectorii unei revoluţii născute de o Europă ce milita împotriva regimului medieval; iar în materie de religie, competenţa lor era nulă. Ei au adus din Apus acel complex de conflicte seculare care sta la baza curentului anticlerical occidental – complex izvorît din lăcomia unei papalităţi care îşi instaura comorile pe pămînt, nu în cer, precum şi din dorinţa de independenţă, de autonomie a împăraţilor. La acestea două se mai poate adăuga conflictul dintre inchiziţia represivă,  adesea criminală, şi filozofia şi ştiinta ce doreau să înainteze, în mersul lor curajos, pe un tărîm curat şi autonom. Catolicismul, pur şi simplu, frîna progresul şi căutarea Adevărului “pe calea omului şi pe calea Domnului” – aşa cum se exprima Petre Ţuţea. Dar a confunda Roma, catolicismul, greşelile şi crimele apusene cu cuminţenia bizantină, plină de har şi puternică trăire interioară ortodoxă era o mare eroare. Scriitori în limba autohtonă românească, mare parte din ei oameni ai Bisericii evlavioase au practicat o exprimare care a uns şi curăţat sufletele românilor nu numai din ţară, ci de pretutindeni.

La noi a fost vorba de o artă duhovnicească în mănăstiri şi de una acoperită de duh sacru în afara mănăstirilor, cultura a ieşit iniţial din lucrarea şi efortul plin de har al călugărilor, o atmosfereă plină de milă şi evlavie domina tot spaţiul, de la lăcaşurile de pustnicie ale călugărilor pînă la aşezămintele spitaliceşti. Fără a atinge culmea, tot ce a lucrat Biserica noastră naţională a fost în întregime autentic, trainic şi neînfrînător de progres – căci însăşi Biserica s-a aflat într-un proces de aşezare proprie tot mai solidă, ajutătoare şi luminătoare. Progresul românesc, sprijinit de Biserică, nu a fost unul agresiv, ca cel occidental, ci unul încet şi trainic, iar dacă revoluţionarii paşoptişti au manifestat un anticlericalism, aceasta a avut drept cauză infuziunea masivă de feţe bisericeşti greceşti şi averile închinate Răsăritului. De aceea, episcopul Melchisedec nu a rezistat nici trei zile în cabinetul Kogălniceanu. De la Regulamentul Organic la Cuza-Vodă, cu deposedarea lui de averi, care a însemnat deposedarea de iniţiativă şi autoritate, prestigiul bisericesc a mers de la ştirbire la căderea catastrofală. Canoanele nu mai sînt respectate, căci intervin brutal legile noi. Tot veacul al XIX-lea este infestat de războiala europeană dintre ştiinţă şi credinţă, în întreg învăţămîntul românesc spiritul este cotropit, iar religia devine o materie de rînd, sau de mîna a doua. Gîndirea profană şi autoritatea politică subminează însuşi învăţămîntul teologic.

Este aici vorba mai ales de convingerile ateiste ale celor din ministerul cultelor – instituţie faţă de care Biserica se află în raport subordonat, de plată. Vechea pătură, înduhovnicită, de conducători ai Bisericii, stingîndu-se treptat, a fost înlocuită de figurile spiritului profan al noului regim, condiţionate şi înregimentate politic. Biserica a devenit astfel opera politicului: descreştinare, interese, trădări, demolare. S-a ajuns astfel la o stare de lucruri nefastă şi nu numai comună Bisericilor vechiului regat şi ale provinciilor alipite, ci care a şi întreţinut un conflict între aceste instituţii. Realizînd faptul că puterea bisericească înseamnă puterea poporului, atît Viena imperiului habsburgic, cît şi Petersburgul imperiului rusesc au lucrat cu interes bine direcţionat şi condus la fărîmiţarea vechii unităţi duhovniceşti şi culturale a Bisericii istorice româneşti, unitate care, consolidată de secole, a unit pe românii separaţi de munţii Carpaţi. Iată, de pildă, în mica provincie Bucovina, înfiinţate de Viena imperiului habsburgic, o mitropolie şi o facultate teologică, cu scop de dominaţie politică şi socială a Vienie asupra românilor şi bisericii lor. Privilegiile catolice acordate în Ardeal încă de la 1700 s-au izbit, în baronul de Şaguna, de un zid, cu toate că acolo existau nu mai puţin de  trei sisteme bisericeşti. Nichifor Crainic afirmă că însuşi Nicolae Iorga vede în această stare de fapt chiar înjosirea Bisericii de către proprii ei români – acesta ar fi, după marele istoric, un element puternic care a permis pauperizarea religioasă şi, implicit, asuprirea socială.

În Basarabia ne-am confruntat cu încorporarea Bisericii noastre ortodoxe în Biserica pravoslavnică, pentru care Ţarul reprezenta şi pe Marele Preot. Biserica ortodoxă autohtonă a devenit astfel parte din ortodoxismul imperialist autocrat. Nouă, românilor liberi în idealul nostru de unire, ne-a lipsit susţinerea culturală a ortodoxiei Bucureştiului; prin lipsa devenirii ei un centru de avînt religios şi de ştiinţă religioasă superioară, ea nu a reuşit să restabilească măcar nivelul de duhovnicie – cu toate implicaţiile ei – din epoca voievodală, ceea ce a dus la o infirmitate a românismului în toate idealurile sale. Astfel, Cernăuţii devenind centrul teologiei ortodoxe, nu au putut furniza Facultăţii din Bucureşti decît simpli profesori utilitari, incapabili de a sluji adevăratei ştiinţe religioase şi de a susţine un avînt real.

• “Dumnezeu a murit în omenire, dar n-a murit în fiecare.” Lupta dintre materie şi spirit

Există o mare aplicabilitate a cuvintelor gînditorului rus Mereşcowschi, din Pe calea către Emaus, realităţilor publice româneşti din vremea lui Nichifor Crainic, dar, în acelaşi timp, şi din actualitatea veacului nostru secularizant prezent: “În omenire Dumnezeu a murit, în om n-a murit totuşi; a murit în societate, dar n-a murit în personalităţi; a murit în toţi, dar n-a murit în fiecare”. În acest aparent paradox este descărcată o tensiune între general, curent opresiv şi particular, între societate şi individul rămas, pînă la urmă, în intimitatea lui, homo religiosus şi speranţa în puterea neştirbită de determinante externe, contextuale, a credinţei, speranţa în acum, cu toate statornicele şi puternicele sale întemeieri susţinătoare, hrănitoare şi ziditoare. Biserica înseamnă sacralitate, drumul către absolutul spiritual, în timp ce politica înseamnă relativism materialist, mobilizator al instinctelor primare. Din păcate, politica a ajuns să domine atît de mult Biserica, încît aceasta s-a îndepărtat catastrofal de la menirea ei creatoare şi înrîuritoare de valori spirituale. Este vorba atît despre spirit, materie şi raportul dintre ele, cu dominaţia materiei asupra spiritului atunci cînd acesta sărăceşte. Nichifor Crainic afirmă: “Autorităţile mistuie autoritatea, Dumnezeu a murit. Triumfă bestia. Dumnezeu n-a murit însă în om. În omul care suferă deznădăjduit de prăbuşurile din jurul lui. În dezagregarea generală el vede procesul unui materialism ce se consumă cu cruzime. Stingheră, ameninţată, personalitatea îşi caută razim… Bolta de ocrotire, a religiei, o vrea deasupra acestei vieţi ajunse la voia întîmplării. Şi cum această sete de absolut Biserica n-o poate adăpa, ea îşi caută mărginaş izvoarele adevărului: în secte. Ele sînt expresia religioasă a spiritului detronat, ce-şi caută iarăşi supremaţia”.

• Conservatorismul, “misterul cultului ortodox” şi ritualismul

Adevărata Biserică, în calitatea ei de instituţie de stat, confesională şi stăpînă pe ritualismul autentic, cel care îi conferă şi substanţa, este cea promovată de conservatorism. Este şi ceea ce înţelege şi susţine C. Rădulescu-Motru, a cărui apologie a credinţei strămoşeşti vizează, drept unul dintre elementele principale, “misterul cultului ortodox”, total diferit de opacizarea specifică necunoaşterii, ori ignoranţei orientale. O astfel de ortodoxie doctrinar conservatoare pleacă, în modul cel mai direct şi pur, de la creştinismul primar. În cartea Omenirea divină, gînditorul creştin Vladimir Soloviev vede în persoana lui Iisus Hristos o teofanie continuă în linie istorică şi apocaliptică (revelatoare) şi nu un miracol unic, al cărui capăt va fi reprezentat de îndumnezeirea definitivă. Două sînt ideile principale promovate de Soloviev: • împărţirea, separarea celor două principii contopite în Iisus Hristos în cele două Biserici, ale apusului şi răsăritului, catolică şi ortodoxă, respectiv principiul omenesc, material, susţinut de- şi acomodat permanent la determinantele civilizaţionale apusene, dominant materiale, şi principiul dumnezeiesc, spiritual, promovat de Biserica popoarelor bizantine, rămasă, deci, ca unică depozitară şi propovăduitoare a adevărului creştin şi • faptul că ritualismul, periferic religiei, nu ar da substanţa ortodoxiei, aşa cum susţine, de altfel, şi C. Rădulescu-Motru. Gînditorul conservator spune: “Poporul nostru şi-a ales instinctiv credinţa ortodoxă, cultul ei corespunde instinctelor profunde ale acestui popor”.

Această problemă rămîne veşnic deschisă, căci, pe firul latinităţii noastre originare, am fi trebuit să ne orientăm către catolicism, pe firul bizantinismului ar fi trebuit să ne orietăm înspre grecism, faptul că ne-am orientat înspre ortodoxie, vădind, practic, originarea instinctelor noastre profunde în slavism. Dar, pe lîngă aceasta, între rasă şi mentalitatea primitivă a poporului, între o orientare religioasă de o anumită factură şi magie sau vrăjitorie, ritualismul, actul şi formula ritualică îşi pot proiecta originarea şi demersul, de la slujbă la acatist şi exorcizare. “Iată pînă unde se coboară ritualismul: el nu ridică, ci menţine o stare de fapt, făcînd necontenite concesii psihologiei primitive, măgulind mentalitatea magică a poporului şi suprimînd astfel putinţa unei dezvoltări în linia desăvîrşirii spirituale”. Însă, deşi doctrina conservatoare îl admite, ritualismul nu poate fi totuşi substanţa religioasă a Bisericii noastre, nu îşi poate aroga această calitate. Ortodoxismul nostru nu poate propovădui un creştinism formalist, nu poate exista în formula, deci, a Bisericii, ci în spiritul ei cel mai pur şi profund evlavios. Soloviev susţine că în această defecţiune stă cauza stagnării culturale a popoarelor ortodoxe, Biserica răsăritului neputînd edifica o expresie reală şi o adecvată cultură creştină, cum de altfel şi Biserica Apusului a creat, mai rău, o cultură anticreştină.

• Ortodoxismului românesc, în contextul secătuirii naţionale generale

Oare am întreprins de atunci pînă acum vreun progres? Oare pretenţia de progres inevitabil nu ascunde o societate românească din ce în ce mai săracă, mai umilită, mai deznădăjduită, nu vădeşte, limpede, o ţară secătuită în toate, materiale, morale şi spirituale, şi, odată cu acestea, o slăbire a credinţei în puterea salvatoare a instituţiei bisericeşti, din ce în ce mai asuprită şi neputincioasă în tăvălugul general demolator? Căci astăzi nu mai este vorba doar de un simplu pozitivism şi relativism materialist, ci de demolare şi umilire a fiinţei umane, ce trece de la curent la epuizarea condiţiilor existenţiale generale şi particulare cele mai concrete şi acute. Din păcate, răspunsul este afirmativ: aşa stau lucrurile. Iar soluţiile de salvare aproape că nici nu se mai văd, căci lumina nu mai pîlpîie asupra nici unei direcţii din care această salvare să vină. Şi, oricum, salvarea nu-şi poate aplica efectele dintr-o dată, ci în timp, atunci cînd întregul context general al determinantelor îi va fi permis acest lucru, şi doar după ce tot ce s-a stricat va fi fost reconstruit.

Însă, cu toate acestea, cu toate vicisitudinile venite  din exterior şi din interior, Biserica Ortodoxă Română trebuie să trăiască, să lucreze şi să zidească în continuare, să formeze pe mai departe spiritele în duhul lui Dumnezeu, să reprezinte în veşnicia durabilă acel reazem sfînt, care ne-a menţinut condiţia de neam, care a permis renaşterile şi dezvoltările culturale, identitare şi care a permis unirea în spaţiu, cuget şi simţire a teritoriilor de aceeaşi limbă. Fără Biserica Ortodoxă Română, poporul român şi această patrie îşi pierd esenţa şi fiinţa.

by

Referinţă Bibliografică

NICHIFOR CRAINIC. ORTODOXISMUL ROMÂNESC SUB INGERINŢA POLITICULUI  / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 decembrie 2022