De-o fi să-ncalci cu știre legământul…

Iubește-mă de parcă nici n-aș fi,

De parc-aș viețui într-o poveste,

În care înainte mult mai este,

Iar înapoi n-ai dreptul a privi.

Vom sta ca scut cumplitelor tempéste

Cât timp vom ști fiorul a-l păzi.

Voi cuteza, ca zeu, a-l nemuri,

Vei respecta principiile alcéste.

De-o fi să-ncalci cu știre legământul,

Să mă privești cu sete, ca Psychéea,

Eu s-ar putea, ca Éros, să dispar.

Și chiar de-o fi să-ncónjuri tot pământul,

S-o rogi frenetic pe-Afrodíta, zéia,

Nu vei putea schimba al sorții zar.

De-i vrea cumva să muști din mărul tainic…

Te face demodat și cam țăran.

Filozofează à la The Adórno

Când se produce în scenete porno,

Ce ți le bagă-n gât de pe ecran.

„Ragázzi, ciáo! Présto mi ritórno!”

Ne flútură din sâni o andreșán,

Sperând, naiv, s-apară vreun golan:

„Dar cum să pleci? Mai stai un pic. Întorn-o!”

De-i vrea cumva să muști din mărul tainic,

Te voi constrânge să rămâi fecioară,

Adorator  – eu  – al vestalei cult,

Ca-n lumea de desfrâu și de ocară

Să-mi fiți, vestale, de nădejde paznic,

Al purității, rugul, să-l ascult.

De-o fi să pleci, din cortul meu, erétic…

Când muze nouă, rătăcind pe munte,

Se pomeniră în palat regal,

Un rege tracic, fante bacanál,

Ar fi dorit pe toate să le-nfrunte,

Să le câștige cumpătul, leal,

Ele-au zburat, cu zările în frunte,

Iar donjuánul ántic, de pe-o punte,

Se aruncă în hăul infernal.

De-o fi să zbori, din cortul meu, erétic,

Ca muzele, în basme, din prinsoare,

Plecarea ta va însemna, profétic,

Sfârșit fatal și nici o împăcare?

Am să m-arunc din turn în bezna-n care

Prin ani veni-vei, călător bezmétic.

Mi-alung chiar umbra ce mă urmărește

Nu sunt Shakespeare, arcaș de pasiuni,

Și nici Balzac, păstór de sentimente.

Dar fluviul-viață-n valuri și-n torente

Îi poartă și pe treji, și pe nebuni.

Chefálos-rege, -n pizmele-i latente,

Pe când vâna mistreți și urșii bruni,

Och, din greș, în pâlcul de goruni,

Și-o chiselí pe Prócri, realmente.

Cum mă omoară gelozia ta!

Mi-alung chiar umbra ce mă urmărește,

Arunc inelul-martor de pe dește.

Ci-al îndoielii plumb cum l-aș purta?

N-ar fi mai bine, -n dragostea durută,

Să ne sorbim paharul cu cucútă?

Căci vine, iată, Eva credința să mi-o ieie

Ajută-mă a crede în puritatea ta.

Ia-mi firul îndoielii ce se strecoară-n mine

Că-n chihlimbarul vérgin din clocote marine

Și-o pată de mocirlă putea-s-ar strecura.

Auzi cum urlă lupii pe crestele alpine

Că mieii luzi, din vale, le-ar  – apa  – tulbura?

Hiénele și lupii nu-i poți îndupleca?

Ajută-mă, atuncea, să mă conving pe mine.

Mai intră-n tihna mării a ochilor mei triști

Ca mâgla să mi-o spele, să văd că mai exiști,

Să lupt, naiv idálgo, cu morile de vânt,

Să-ți apăr inocența și sacrul legământ,

Căci vine, iată, Eva credința să mi-o ieie:

Zadarnic te cred înger, nu ești decât femeie.

Doar când efemeríde se mut’ din floare-n floare

O-Ileană Cosânzeană, în vremi demult apuse,

Zburând la întâlnire c-un Făt-Frumos din tei,

Zărise o lupoaică. Și-atunci, de frica ei,

Scăpând în ierbi voalul*, în ciritei se-ascunse.

Veni și el. Voalu*-l izbise ca un stei.

Crezând-o sfâșiată, din teacă spada-și smúlse

Și, -ndurerat de moarte, el trupul și-l străpúnse.

Ea, -n doliu, jalea-și stinse-n tăișul sabiei.

Iubirea-n veacul nostru prejudecăți nu are.

Nici eu complexul jertfei aproape nu-l mai am.

Doar când efemeríde se mut’ din floare-n floare,

Când pupeze sinistre gonesc din ram în ram,

Din valurile vremii, candídă, îmi răsare

Icoana nemuririi lui Thísbe și Pýram.

____________________________________________

*Aici „o” și „a” sunt vocale în hiat (fac parte din silabe diferite: vo–a-lul).

Din pom străin de-i vrea un măr a rupe…

Frumoasă ești cum nu mai sunt în lume.

Pari răsărită din Madame de Staël.

Te urc pe cel mai falnic piedestal

În crezul meu de unicát anume.

Ofrandă-mi dai, în rit penticostal,

Un suflet cast ca versurile postume

Și inocența trupului din spume.

Ni-s clipele atóluri de cristal.

Din pom străin de-i vrea un măr a rupe,

De-o fi să-ncerci a bea din alte cupe

Avídă, voluptoasă, insolít,

Mă voi retrage, schímnic, într-un schit,

Regretul tău urmând să se disculpe

În tină, aducând a iz coclit.

Iubește-mă cu patima Juliétei

Iubește-mă cu patima Juliétei,

Cu debordantul muget de ocean*.

Aline-mi súflul sânii-ți de mărgean,

Iar ochii mei privirea ta îmbete-i

Cu focu-ncins al ploii de pe lan,

Cu, în pustiu, nepotolirea setei,

Cu, -n duelare, chíotul vendétei

Și, -n bătălíi, al celui de titan.

Iubește-mă cu háchițele mele:

Cu-ndemn șiret, cu zâmbet langurós,

Cu calm de lună, cu zvâcniri de stele,

Cu lavă-n spanii înghițind castéle,

Cu iad și rai, cu crezul lui Hristos.

Dacă-i să minți, măcar să minți frumos.

_____________________________________________

*Aici vocalele „e” și „a” fac parte din silabe diferite (o-ce–an).

Nefast îmi fu fiorul ce mă prinse

Aud și-acum prin somn cum țip’ hăitașii.

Mai simt suflarea ce se zbate-n sânge.

Eu nu știam că și mistrețul plânge

Că-și lasă singuri, mízeri, copilașii.

Eram un polc ce rândurile-și strânge

Spre noi redute să-și îndrepte pașii

Și nici credeam că sunt  – ca și apáșii  —

În lume forțe să ne poată-nfrânge.

Nefast îmi fu fiorul ce mă prínse

Când te-admiram cum fluturai stindardul.

Nu bănuiam, tartúfă Atalántă,

Că-o fiară alăptase-un pui de pandă,

Iar jocul lui Acást, vai, dinadíns e.

Har lui Chirón. Și podul, ultim, ardu-l.

Cum urcă-n nori, se-aruncă-n hău catargul

Cum urcă-n nori, se-aruncă-n hău catargul

Pe valul cel de-al nóuălea, fatalul,

Făr-a simți că-l paște, ca șacalul,

Cu ochi de pândă, fundul mării, largul!

Gonesc nebun ne-nzăbălatul, valul,

De hățuri trag, îmbărbătându-mi șargul,

Nici bănuind că, poate, visu-mi spargu-l

Nemărginirea când râvnesc, nu malul.

Pe fund de mare-s sute de corăbii,

Dar poți să nu-l admiri, sfruntând tempsta,

Catargul disperării, fericitul?

Și vise-s sparte câte-n luptă săbii,

Dar poate fi ferit îndrăgostitul

De pára care-l mistuie, funésta?

De-am reușit s-o făur, ireală

Îndarn visezi iubirea ideală,

Iubire ideală nu există,

Îmi spune-un tip cu mină tupeístă,

Ce-și stoarce viața-n lumea bacanálă.

Eternă deraiére de pe pistă:

Caprícii, mofturi, íntrigi, mâgliseală,

Iubita-i pune coarne lui Păcală,

Tot lui îi cată-n coarne-o altruístă.

Sătul de baliverne și vrăjeală,

Să mă retrag în lumea autístă

Cu crezul meu în dragostea precístă?

De-am reușit s-o făur, ireală,

Suavă, feciorelnică, vernálă,

Înseamnă că și-aiévea ea există.

Zămislít prin jertfă în kiéful

Zămislít prin jertfă în kiéful

Din atelierele marine,

Cum strălúce-n soare ca sideful

Chipul ei din frescele sixtíne!

Stau statuie trenurile pe şine,

Candidaţii-şi părăsesc fiéful,

Báchus, treaz, îşi întrerupe cheful,

Dând onorul operei divine.

Ard dezagregare de plutoniu,

Flacără ardenţei, idolatrei,

Leu în lupte, trimvír Antóniu,

Răpitor de inimi invincibil,

Fascinat de perla Cleopátrei*,

Şi mai mult  – de gestul ei teribil.

_____________________________________________

*Aici „e” și „o” sunt vocale în hiat (fac parte din silabe diferite: Cle–o-pa-trei).

Am vrut să-ți óstoi ochii ce scânteie-n văpăi

Am vrut să-ți óstoi ochii ce scânteie-n văpăi,

Dar am văzut că altul se stínse-n ochii tăi.

Am vrut, apoi, și macii de pe obraji să-i sting.

Am înțeles că alți lei arséseră pe ring.

Am vrut să-ți sorb și roua, răcoarea de pe fragi,

Dar alte buze-n flăcări se răcoriră, vagi.

Deci, nu te cer pe tine, căci nu mai ești a ta.

Încerc, întârziatul, să-ți cer doar inima.

Am să ți-o duc departe – pe Marte sau pe Lună,

Să nu ți-o vadă nimeni, să fim doar împreună,

Să ne iubim ca două iubiri  – până la moarte,

Să nu mai poată nimeni nicicând a ne despárte.

Vreun astronom vreodată c-un șters teodolít

Îndarn căta-va unghiul: el duce-n infinit.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – sonete de dragoste din volumul „Hai, cântă-mă, mă daină…”  / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 februarie 2025