Sunt sclav orbéț al unei stări metíse
Sunt sclav orbț al unei stări metíse:
Mă frige focul vetrei din Itháca,
Mă arde Círce, vraja ei, buimaca,
Când stau pe val, triumfător Ulýsse.
La ceas de tihnă-amurgu-nghite toaca.
Se stinge-n strană-acordul unei mise.
Preasfânt Stăpâne, pasu-ndrépte-mi-se
Spre ruga sacră-a mântuirii, árca.
Eu n-am nutrit răpirea Europei,
Nici gaz n-am pus pe focul altui zvon,
Dar când privesc în ochii Penelópei,
Aud murmúrul rugii din amvon,
Simt pașii mei, felínii, ai sincópei
Și cum își scoate spada Telegón.
Se îndurară zeii de ruga lui suavă
Au fost cândva pe lume – Or fi și-acum cumva? –
O vérgură naiadă ca róura răsúrii
Și un păstor ingénuu ca verdele pădurii.
Păstorul o-ndrăgise, naiada – ca mai ba.
Cum îl râșneau fiorii, ai dragostei, glazúrii,
El imploră toți zeii un chip de râu să-i dea,
Sperând că mândrei nimfe, prea poate, i-ar plăcea
Cald unduírea apei, dulci, ochii ei, azúrii.
Se îndurară zeii de ruga lui suávă,
Iar nimfa, fermecată, se aruncă pe mal de
Râu iute de la munte. În dorna lui concávă
De-atunci și până astăzi ea vine să se scalde
Și-ascultă lângă pieptu-i, supusă ca o sclavă,
Perpétua zvâcnire a-mbrățișării calde.
Ca Dumnezeu pe Eva din edén
Deschizi pleoapa* – soarele răsare.
Plutești pe val – și-ntinde-un braț laguna.
Pe drum când treci, copacii dau în floare
Și, când adormi, ți-alină tihna luna.
Ți-s ochii, tándrii, pară arzătoare,
Care-a dat forme coapselor, simúna,
Cum cerne vântul în sahare duna,
Iar fața ta e-o floare de cicoare.
Livada ta cu mere levantine!…
Cum aș mușca din ele, -adamantine,
Ostátic la al vremilor cherém!
Dar nu-ndrăznesc, iubire, căci mă tem
Să nu mă izgonești de lângă tine
Ca Dumnezeu pe Eva din edén.
____________________________
*Aici, în cuvântul „pleoapa”, cele trei vocale alăturate nu
alcătuiesc un triftong, ci, ca licență poetică, „e” face parte
dintr-o silabă, iar diftongul „oa” – din altă silabă (ple–oa-pa).
De-o fi vreun Iárbas-rege să-ți ceară mâna ta
De-aș fi Sihéu proscrísul, iar tu ai fi Didóna,
Din somn de veci trezi-m-aș, un vis visat de barzi,
Te-aș slobozi din flăcări și, fără panicarzi,
La ceruri închina-m-aș de jertfa ta, madona.
Dar cum nu sunt Sichaeus și tu nu ești Didóna,
Nu plec pe apa Léthei, nici tu pe rug nu arzi,
Un fort zidim magnific, ferit de leoparzi,
De pizma lumii astea, de răul ei, mamóna.
De-o fi vreun Iárbas-rege să-ți ceară mâna ta,
Cu oaste să se-agite ca fortul să ni-l ia,
Îmi făur coif și zale să-ți fér chipul candíd,
Să-i stâmpăr impostura, orgoliul să-i desfid.
Deci oastea-i de lăcuste în fortul său retrág’-o,
Că-mi șterg cu ea opinca, întreg, cu el, Carthágo.
Și eu, ca și Leándru, tălăzuit, pe mare
De cum amurgul tainic îmbrățișa faleze,
Spre țărm opus un tânăr vâslea din răsputere
Iubita să-și cuprindă, sfânt legământ a-i cere.
Dar se-ntâmplă ca marea să îl îngurgiteze.
Atuncea castelána, zdrobită de durere,
Din turnul de-așteptare, mai sus de meteréze,
Se aruncă în valuri iubitul să-și urmeze
În necuprins de spații cu armonii de sfere.
Și eu, ca și Leándru, tălăzuít, pe mare,
Cicloanele iubirii le-nfrunt ca vântul montul.
Mă ține sus, pe creste, credința ta cea mare.
Deci, să nu crezi o clipă că-ncerc a-ți bate pontul
Când chipul meu schițează, ascuns, o întrebare:
Ce-ai face dacă-n plasă m-ar prinde Helespóntul?
De ne-o preface-Artémis, râvnitor…
Își scoate-n horă fiicele Tritón.
Stau înlemnit, vrăjit, uimit, imberb.
De ce, din dorne-borne, ochi de cerb,
Dulăii tăi mă latră, Acteón?
Scăldát de nimfe. Ce tablou superb!
L-aș admira, -n lumina unui con,
Chiar dacă-aș ști că, – n lúciu-i de neón,
M-aș subția ca umbra unui verb.
De ne-o preface-Artémis, râvnitor,
Pe mine-n râu, pe tine în izvor,
Eu, șerpuind pe sub pământ, la vale,
M-oi îngâna cu múrmurele tale.
Vom curge pașnic, lângă Siracúza,
Un fluviu vólnic, veșnic: Aretúza.
Zadarnic negi oferta mea frugală
Pădurii nimfă, Véneră din plante.
Cucérnic curge viața vegetală:
Ací la deal, pe-un unghi de catedrală,
Ací în jos, pe-a munților versante.
Zadarnic negi oferta mea frugală.
Nu-s Don Juan și nici berbant sau fante.
Sunt, cum mă vezi, un demodat infánte
Nutrind, naiv, o dragoste astrală.
Iubind deschis și fără de tăgadă,
Mă-ntreb: de ce n-ai fi Amadriádă,
Iar eu – stejar de veghe de pe creste –
Să-ți mângâi dulce coapsele agreste,
Coroana-mi să te legene și poarte
Prin ploi și vânt pân’ dincolo de moarte?
De s-o-ntâmpla să te preschimbi în laur
Trufáșă nimfă, sérvă lui Artémis,
Cutreierând păduri, podișuri, șesuri,
Câți mi-ai răpus, în lungile-mi erésuri,
O, cerbi și ciute, frați de patimi ce mi-s?
C-un sloi de gheață, Dáfne, mă împrésuri,
Când eu întindu-mi coarda in extrémis
Cum prorocise titanída Thémis
Și te străpung cu mii de înțelesuri.
De s-o-ntâmpla să te preschimbi în laur,
Să-ncoronezi doar nimbi ce strălucesc,
Eu, în a vieții mele luntre-plaur,
Mă voi preface în salcâm domnesc,
Să împletesc, pe frunțile de aur,
Cununi de spini – orgoliu-apollinésc.
Narcís tardív, cu mintea de pe urmă
Necruțătoare fu zeița care
Te pedepsí mai rău decât pe-o sclavă
Pe care-o aruncară de pe navă
Ca să servească peștilor mâncare.
Cum ajunséși destinului epavă,
La ce-ți făceai iluzii temerare
C-o trestie vibra-va gânditoare
Ecoului pe-o frunză de agávă?
Narcís tardív, cu mintea de pe urmă,
Te rog pios: durerea mea o curmă,
În stâncă vorbitoare mă preface,
Mesajul tău să-l descifrez sagáce
Și să-ți răspund. Mirífic legământ:
Ecouri vii ce se revarsă-n cânt.
De-o să te-ascunzi Siríngă într-o apă…
Te-ascunzi abil în ántic ginecéu,
Te lași sedusă schitului vecére,
Când eu te chem în larga belvedére
Să ascultăm suspinul lui Egéu.
Să înțeleg din lunga ta tăcere
Că nouri grei se-abat pe cerul meu,
Că aș împárte soarta lui Orfeu
De ți-aș trimite-o caldă mângâiere?
De-o să te-ascunzi Siríngă într-o apă,
Cea apă șúie-o trestie te crească,
Ca eu, un Pan modern, din bóiul tău
Să fac un nai cum n-a dat Dumnezeu,
Din el să curgă-o muzică cerească,
Din care-o lume-ntreagă se adapă.
Nicolae MĂTCAȘ
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..