Pădurea mea, mireasă cu boiul bucălai

Pădurea mea, mireasă cu boiul bucălai,

Cu plete de naiadă, încântătoare frezii,

N-auzi cum vorniceii îți bat la ușă? Vezi-i

Și-ntreabă-i și de mire, maestrul Luri-lai.

Bătrâne Pan, te scoală din somn cu huhurezii,

Îți spală-n rouă geana și-ncepe-un viers din rai.

Dar cine să-ți asculte miraculosul nai,

Că le-au crescut cornițe și-s duși de-acasă iezii?

Brumár își țese scoarțe din ram de stejăríș

Și, generos ca marea, privirilor le-mpárte.

Din liziéră moartea mă măsură poncíș,

Apoi, șontâc, pornește cu coasa mai departe.

Ci eu rămân aicea să-ngân cu moș Opríș*

Sonetele iubirii fervente fără moarte.

_____________________________________________

*Túdor Oprș (1926-2015), spirit enciclopedist: poet, eseist, istoric

și critic literar înzestrat, botanist, prodigios popularizator al științei,

ilustru pedagog, conducător de cenacluri literare, îndrumător al tinerilor

condeieri etc. Aici se face referire la volumul domniei sale

„Sonetele iubirii fără moarte” (București, Editura Univers Științific, 2007).

Tu, cel mai fin și mai suav sonet

Gazón în flori din colț semiramídic,

Lumină din al Domnului eden,

Un duh aerian agil silfídic,

Un verde mioritic indigen…

Dar toate comparațiile pălesc,

Neprețuit al vieții mele-advár,

În raiul nostru fascinant lumesc,

Și-atunci cu ce-aș putea să te compar?

C-un vers de dor din sáficul elén?

Cu un distíh-parábolă din Rúmi?

C-o glosă? C-un gazél? Cu un terțét?

C-un cântec lusitan sau madrilén?

Tu, din creațiile toate ale lumii,

Ești cel mai fin și mai suav sonet!

Auzi cum cântă mierla în raiul ei din crâng?

Auzi cum cântă mierla în raiul ei din crâng?

O, pasărea din pieptu-mi cum ar mai vrea să zboare

La ora ei astrală spre înălțimi stelare!

Hai, cântă-mă, mă dáină, nu mă lăsa să plâng.

Sunt singură cu dorul, iar dorul rău mă doare,

Și inima mă doare cu cântul ei nătâng.

O drópie rănită-s în lanul de părâng.

Hai, cântă-mă, mă dáină, durerea mea să-nfloare.

Un fir de păr din plete mi-ngână a pustiu.

Mă trece-un frig prin spate din alte lumi, hâdești.

Mi-nfloare viu un cearcăn, sfidánt, liliachiu.

Un ochi de corb, lugúbru, stă, cérber, la ferești.

Dar știi că niciodată nu este prea târziu.

Hai, cântă-mă, mă dáină și-mi zi că mă iubești.

De-ai bănuí că lúciul tău aiéve-i

Te-am căutat prin vals regal de stele,

Cadríl de fulgi, de neguri, ploi și vânt.

Am răscolit și iadul pe pământ.

Zadarnic chin. Nu te-am găsit prin ele.

Și-atunci te-am plăsmuit cu crezământ

Din sclípet de topaz și peruzéle,

Din zbuciumul și dorurile mele,

Mireasă-a Lunii-n nupțial veșmânt.

Carențele perfecțiunii lé vei

Putea ierta, o, Galatée-a mea?

De-ai bănuí că lúciul tău aiéve-i,

Zelos, în Demiúrg m-aș întrupa

Și, fascinat de farmecele Evei,

Din coasta lui Adam te-aș modela.

Stă-n colivie șoimul ca-n cálcar nautílii?

Stă-n colivíe șoimul ca-n cálcar nautílii?

Nici leul nu concede viața sa în cușcă.

Și-un jigărit de câine se face că te mușcă

De-l pui la legătoare să-ți apere castílii.

N-am stat la pițigoaică nici cât, pe gât, o dușcă.

Am spart fortificate moncáde și bastílii.

M-am războit, în lanțuri, cu paznicii, ostilii.

Știu cum miroase beciul și caldul praf de pușcă.

Dar tu, fragílă floare, cu ce putere oare

Princípiul volnicíei mă faci să-l amendez?

Mi-ești în dedálul vieții o Ariádnă-n zare,

Iar chipul tău de zeie icoană mi-e și crez.

O, dragostea e prima în viață închisoare

Din care niciodată n-aș vrea să evadez.

Cum Polifém nutrește-un gând inept…

Sunt un Ací îndrăgostit de tine.

Eu te iubesc în taină și discret,

Chiar dacă știu că gestu-i desuét

În veacul care alte mode ține.

Mă amețește-al gândului buchet

Când, în visare, stă să se mușíne.

Febril, prepar parfumuri de rășíne,

Ca să te ung cu mirul de profet.

Simt cum se zbate pasărea iubirii,

Să spargă, lacom, vérgile din piept

Și să se-avânte-n focul nemuririi.

Cum Polifém nutrește-un gând inept,

Prefă-mă-n râu, zeiță-a izbăvirii,

Apoi să vii și tu. O să te-aștept.

Sunt ca Acále, lui Dedál nepot

Sunt ca Acále, lui Dedál nepot.

Un făurar. La toate mă pricep.

Pun morții vrană, vieții îi dau cep.

Doar un cusur: să fac aport nu pot.

Cum nu pot fi fățarnic, nici otrép

Și drumu-mi spre Golgóta-l rază-un spot,

Ce-ar mai voí o cutră și-un netot

Să mă doboare din al vieții șlep!

Pe unchiul Dédal, foc de mânios,

Invidia-l va roade când la os

Și va cerca din turn să mă arunce,

Vei ști să fii Pallás Aténa tu atunce,

Să mă prefaci în corb sau în ierúnce,

La cer să zbor, nu spre pieire, jos?

Zadarnic pețitorii-ți bat la poartă

Eu știu că doica ta-i imaginară,

Cum ești imaginară însăți tu.

Să fii tu chiar zulúsă sau bantú,

Pe mine frumusețea-ți mă omoară.

Eu pentru tine am doar un atú:

E jurământul ce-l rostiși, solară,

În templul ui Artémis astă vară:

Oricărui ‘namorat de-a-i spune nu.

Zadarnic pețitorii-ți bat la poartă

Și taica-nhamă-n grabă telegarii

Să-și ducă-n lume piatra sa din casă.

Iar dacă spre oracol pașii-l poartă,

Împáce-se, în gândurile várii,

Că zestrea lui de altul este-aleasă.

Eu nu te pot împárte doar pe tine

Un pom sunt la o margine de drum.

Înfrunt semeț urgíile naturii.

Îl omenesc pe cel ce-amic sau fur i-i

Și nu-i cer nimănui nici un uiúm.

Tu, trecător pribeag cu pas molcúm,

Ia loc un pic sub ramii mei, vergúrii,

Culege-un fruct cu strépedul răsúrii

Și potolește-ți setea, cum-necum.

Ca un Hristos, împart culant preaplinul

Cu cel ce pleacă sau cu cel ce vine

Și-s fericit că-așa mi-a fost destinul.

Atávic, însă, îmi păzesc taínul:

Din mult-puținul care-mi aparține

Eu nu te pot împárte doar pe tine.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – sonete din volumul „Hai, cântă-mă, mă daină…” / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 noiembrie 2024