De ochii lumii

Îmbătrâniţi în coaja scorojită
ca un copac lovit de furtuni
ne cad mâinile pe genunchii îndoiţi
la umbra propriului nostru suflet apăsat
de greutatea faptelor
puse pe masă în faţa lui Dumnezeu
ca o meditaţie în trupul singurătăţii
în oglinda universului
pus să ne lumineze drumul adevărului.

De ochii lumii
facem gesturi neconvingătoare, rupte de realitate
şi totuşi praful şi deşertăciunea ne bântuie,
o lespede ne striveşte picioarele,
rămânem ologi ai nisipului într-un deşert
din care timpu-i plecat fără nicio cruce.

Zilele au continuat alunecarea prin oameni
dezbrăcaţi de sentimente şi goi la suflet
ca o gramatică lipsită de semne.

Cum se vede lumea

Nu ştiu ce semne las în cartea vieţii
poate numai o literă de mână
de care se ţine nepoţica până la grădiniţă
şi o umbră trecătoare prin cuvintele mari
ca o pata vărsată din călimara sufletului
pe hârtia pe care o învăţ să deseneze
cum vedea ea lumea.

Eu n-o mai văd decât ca o rostogolire
sortită la tot felul de întâmplări neprevăzute
ori prevăzute prost
care sare din conflict în conflict
cu oameni nenorociţi şi alţii fericiţi.

Unii spun că aşa e pe lumea asta
cine împarte îşi face lui partea mai mare
celor amărâţi le dă cu ciurul
ca să aibă aspiraţii mai înalte,
oricum cei săraci cu duhul
vor vedea împărăţia cerurilor
numai cu miere şi lapte dumnezeiesc.

Oraşul îşi iese din fire

Nicio inimă nu doare
încât să iasă din piept,
doar sufletul se simte aruncat peste bord
şi nimeni nu vrea să-l salveze.
Oraşul îşi iese din fire şi sughiţă,
toţi îl vorbesc de rău fără să mişte un deget,
cuvintele se simt frustrate de valoare
şi sforăie în propoziţiile rostite cu emfază
de amploiaţii zilei în monolog constant.

Important acum este starea creată
care apasă cu greutate străzile populate de violenţă,
femeile privesc atent şi se compătimesc
pentru psihoza înmugurită în fiecare gând
care trăieşte ascuns în inima pietrei
şi rabdă tăcerea care-i striveşte visul.

Lumina se lasă pe deasupra pămîntului
dăruind rădăcinilor seva necesară
şi umbra care ne apără vara,
arşiţa uscă până şi pielea copacilor,
apele se resorb în adânc
şi noi rămânem călători cu tălpile arse
la marginea lumii neinspirate.

Adevărul este în paharul plin

O mulţime de cuvinte dezgropate într-o frază,
acoperite cu alte sensuri care mimează realitatea
se grupează în propoziţii neanalizate de nimeni,
oamenii se prind cu gura de vorbe uzate,
îşi primenesc vocea şi pleacă la cârciumă.

Aici se dezbat printre sughiţuri politicile locale
şi fiecare înjură lipsa de acţiune şi totropeala
în care se zbat mai marii urbei.
Se bea în draci votcă ieftină
deşi fiecare are acasă o ţuică de prune mult mai bună,
dar cu cine să o bei când te strigă nevasta,
să-ţi iei medicamentele de tensiune.
Femeile sunt un rău necesar care te salvează
de intrarea în compania celor învinşi
pentru care viaţa nu are nicio valoare,
adevărul este în paharul plin
la umbra căruia gândurile îţi dispar
şi rămâi ca o scorbură umedă într-un copac
în care nicio pasăre nu-şi face cuib.

Eu privesc toată tevatura
şi indiferenţa promovată de politicieni
faţă de orice iniţiativă sau invenţie,
amărăciunea mă duce cu gândul la groparii
ce trag pământul peste trupul ţării mort.

Mă plimb prin orgolii

Să mori din dragoste neîmpărtăşită
rămasă în inima ta ca un obiectiv,
nu mă face niciodată vulnerabil,
eu trăiesc în iubirea care va veni direct
aşa cum vine setea de apă şi este ori cauţi
până dai de fântâna sau izvorul curat,
nu bei apă de la orice pompă
ori din băltoacele vânturate de alţii.

Mă plimb prin orgolii,
singur decid
pe unde calc mai apăsat şi des
şi unde pescuiesc idealul meu
cu aripile potrivite de zbor
până la capătul lumii
dat să mă pierd.

Partea ta cea mai bună

Nu ştiu dar cred că eşti femeia fugărită de sentimente
admonestată de orgolii nemăsurate
în plină stradă a oraşului căzut în rugină,
te zbaţi să scapi de poftele mărunte ale nopţii
sânii tăi zvâcnesc de iubire
şi nimic nu-i înduplecă să se lase furaţi
de promisiunile cuibărite în vorbe goale.

Partea ta cea mai bună ce-mi hrăneşte interesul
e atât de aproape de inima mea fumegândă
c- aş putea să-mi ard tristeţea agoniei
în acel numitor comun împreună,
emblemă
aşezată pe frunţile noastre limpezi,
ape învolburate de munte
ce nu se lasă oprite de zăgazuri simple
în care ne scăldăm trupurile goale
şi ne cuprindem unul în altul bucuriile şi frustrările
ca într-un perete al casei sufletului
de care atârnăm portretul de miri.

Tot ce urmează e doar un drum
hărăziţi să-l parcurgem cu orice obstacole.

Flacăra vieţii de flacără s-a stins

Şi nici n-am vrut în mine ca să port
ideea unui tânăr mort,
abia-mi crescuse impulsuri în aripe,
au ars în focul ultimilor clipe
şi faţa mea a ars de nu mă recunoşti
rămân sodatul cel pierdut de oşti
un tată tânăr şi mai mult fetiţa ori copilul
ce am gustat din viaţă doar fitilul.

Flacăra vieţii de flacără s-a stins
în iadul cel de fum cuprins,
tu mamă,tată , frate ori iubito,
de lacrimă e casa ce mi-am făurit-o.
Puneţi-mi dragostea sub cap şi fără plâns
ţineţi-mi chipul în suflet strâns!
Chiar dac-am fost subţire lumânare
iar ceara s-a topit fără-ncetare
ori am greşit fără să-mi dau cu seama
sărută-mă în gând tata şi mama,
iertaţi-mă şi voi şi Dumnezeu
pământul să se-aşeze peste scrumul meu!
Amin!

Te las în tăcerea vorbită din cuvinte

Eu te-am întâlnit din întâmplare
înaltă subţire, fragedă
ca o liană-n spirală pe trunchiul minţii
Cu ochii-n ochii mei tremurători.
O îmblânzire de arome tulburătoare,
o revărsare de lumini şi umbre în râul
unde stau păsările la taifas
în zilele pudrate cu polenul verii,
joc de raze în părul tău castaniu
în care se odihnesc oasele vântului
odată cu mersu-ţi legănat prin singurătatea florilor.
Nu-ţi voi cere, presimt
niciun surâs din taina serii,
nu te voi întreba niciodată
de ce mai porţi gândurile mele cu tine?
Te las în tăcerea vorbită din cuvinte
cu aerul rupt de nostalgiile femeii
gânditoare şi retrasă
înlăuntrul finţei ca într-o fântână
la care vin să iau apă
într-un vis cu ochii deschişi.

Din prea linişte, mirare

Se descompun cuvintele-n gânduri
eu le scriu aşa cum îmi vin în minte
rotunde şi pline de nuanţă,
în ele îi regăsesc femeii surâsul
şi taina.

Din prea linişte, mirare
şi se face seară-n lume devreme.

Înlăuntrul meu se filtrează timpul
pe care niciodată nu l-am grăbit
mai degrabă el m-a trecut prin întâmplări
şi întomnătile unor secunde.

Nu-i nici o perspectivă să uit
steaua sub care străluceşti noaptea
pe o margine de gând.

Cu multă consideraţie,

Nicolae Vălăreanu Sârbu, Sibiu,  17.11.2015

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 noiembrie 2015