Glasul omului ar amuți în gânduri dacă n-ar fi femeia lângă el, așa că Maria își urmă bărbatul într-un sat de frontieră unde acesta primi misie militară. Filip era un bărbat chipeș cu ochii mari albaștri, uniforma îi dădea o carismă aparte de om chibzuit și ordonat. Sublocotenetul lăsă în urmă orașul și garnizoana de la marginea târgului unde flecarii vindeau lucruri ieftine pe bani buni.
Aici e liniște, chiar nu-i lipsește nimic…poate un copil.
Copilul înveselește casa – își zise el cu o tristețe vizibilă, și oftă prelung în timp ce mergea în josul străzii pietruite a sătucului care da în buza Dunării. De fapt, era strada mare a satului; largă cu caldarâmuri înălțate cu granit. La la stânga și la dreapta erau case cu fațade albe și ferestre care reflectau lumina de ceară a amurgului șters de câțiva nori sângerii.
Ajunse pe platoul de pe malul apei: un port în minatură de care se foloseau pescarii satului.
Câteva bărci pescărești se legănau în valurile râului fiind prinse fiecare cu câte o funie groasă de stâlpii mărunți de lemn.
Nicăieri nu văzuse Dunărea mai albastră ca aici la Izvoru, dar acum se întunecase în valuri mici și spumante; vântul răscolea apa, aruncând-o în malurile pietruite ale râului.
Sublocotenetul se lăsă în stânga și intră în birtul cochet cu obloane roșii.
Își potrivi gulerul tunicii și înaintă spre tejghea. Cârciumarul se arătă numai miere cu fața lui gălbuie și grasă și luă pozița de drepți:
-Să trăiți dom’ sublocotenent, zise cu voce guturală, la or…
– Lasă, lasă, nu te formaliza, dle. Dă-mi niște tutun de pipă, zise Filip.
Plăti, mulțumi și își luă pachetul de tutun, îl mirosi cu un gest de satisfacție și dădu din cap.
Câțiva pescari la o masă negricioasă de lemn vorbeau în șoaptă, uitându-se către sublocotenent.
Seară bună, oameni buni, îi salută el militărește și ieși.
Deja vântul se înteți și deveni mult mai rece și pătrunzător până la oase, cerul era încărcat de pături groase de nori alburii cu cozile negre.
O să ningă, gândi el, e început de decembrie, e vremea zăpezilor.
Trecu pe la cele două posturi de santinelă, dispuse la stânga și la dreapta micului port pescăresc. Se întunecase de-a binelea. Era liniște. Nici câinii nu lătrau, probabil erau aciuiți fiecare în câte un colț mai acătării. Prea multă liniște.
O luă spre casă. Fusese încartiruit într-o casă cu prispă lungă, două dormitoare luminoase, bucătărie, un salon de zi unde Maria își petrecea ziua croșetând. Uneori se oprea și se uita către candelă, să aibe în premanență flacără, lumină care se revărsa pe chipul Arhanghelului Gabriel.
Își dorea mult, ca și Filip, un copil. În fiecare seară, înainte de culcare, spunea rugăciune după rugăciune ca și cum ar fi vrut să fie auzită de toți îngerii cerului. Uneori aprindea tămâie și rotea fumul acesteia împrejurul icoanei și a ferestrelor. Se răspândea un aer dulce și liniștitor, convinsă fiind că Cel de Sus îi va da binețe și implinire. Era o femeie înaltă cu părul căzut în valuri negre peste un tenul de lapte și ochii săi pătrundeau până în colțurile inimii bărbatului, o privire care emana strălucire și blândețe.
Dacă n-ar fi speranța unde să cauți adăpost, dacă nu tot în speranță?

Puțin înainte de miezu-nopții începu să ningă viscolit cu fulgi mari care pluteau în spirale ca niște aripi lungi care-și căutau pasărea pierdută pe pământ. Vântul suna ca un veac de zăpadă care se izbea de cercevelele ferestrelor și urla printre ulucile gardurilor ordonate de parcă ar vrea să le îngrămădească într-o claie albă de gheață.
La ora asta, copiii viseaza dulce – zise Maria către Filip.
– Dormi, Filip, dormi?
– Nu, te ascult…
Gândurile lor erau parcă lipite de un copil.

Dis-de-dimineață se mai îmblânzi ninsoarea, n-o mai alerga vântul de colo-colo.
Ningea cu fulgi mari, în șiruri ațoase ca niște soldăței de puf care se abăteau din rânduri în stânga și în dreapta înainte de a-și găsi locul pe pământ.
Satul parcă era o îngrămădire de momâi albe din care se ridicau șiruri subțiri și lenevoase de fum albăstrui.

-Uite Maria!… prima zăpadă zdravănă pe anul una mie nouă sute douăzeci și șapte. O să vină în curând un an mai bogat și pâinea mai crescută.
Au ieșit amandoi cu zorile în cap și făcură un copil de zăpadă, rotofei, cu fălcile pline.
– Să aduc un morcov și cărbuni, Filip?
– Morcov?… Cărbuni?! – zise el mirat.
– Adu acuarelele să-i facem gura ca zmeura și obrajii ca bujorii de sânge după ploaie… Și ochi?…
Se uită către femeie și ziseră amândoi deodată:
Al – baș- tri…
Tânărul ofițer îi sculptă cu migală și pricepere: mâinile în jurul pieptului, picioarele ușor decupate în nămetele de zăpadă care-i ajungea până la umeri, apoi ochii, obrajii rotunzi și nasul (puțin cârn)…
– Parcă ar fi un înger, Filip, zise soția acestuia…
Râseră amândoi.

La opt și jumătate, sublocotenetul era prezent la posturile santinelelor, preluă rapoartele de la gărzi: nimic deosebit.
Venise mai devreme cu o jumătate de oră tocmai pentru că era îngrijorat de căderea abundentă de zăpadă. Oamenii deszăpezeau de zor, mai că nu-l vedeau. Iar soldații la fel – uneori săreau ca arși:
– Să tră…
– Lăsați formalitatea deocamdată, băieți, și mai aduceți o lopată, zise ofițerul și continuă. Militarul trebuie să fie cot la cot cu celălalt la nevoie și la greu.
Deszăpezeau împreună…

A nins și ninge. Ninge mai domol, dar ninge. Copiii ridicau cu tărăboi un om de zăpadă încă o dată cât ei. Unul căzu moale ca o albăstrea în zăpadă, nu era mai nalt de-o floare.
Se făcu seară repede. Ce ți-e și cu ziua de iarnă!… Scurtă, ceva mai scurtă decât copilăria omului.
Mai ninse slab aproape un ceas după căderea serii.
Câte un lătrat al unui câine mai viteaz spărgea când și când liniștea groasă a satului.

Filip ajunse acasă. Copilul de zăpadă ca un înger neclintit, strălucea în nămeții impetuoși ai peisajului alb. Îl obosise aerul tăios al zăpezii. Vru să-și aprindă pipa, dar renunță în următorul moment. Se gândi că își luă pachețelul de tutun degeaba și că s-ar lipsi de acest viciu pe care și-l etala ocazional.
Luă o carte, o răsfoi, citi o pagină-două și închise cartea. Avea o stare ușor agitată. Maria deretica un felinar de gaz să-l aibe la îndemână pentru situații de urgență.

Ceasul din turn bate de miezu – nopții, răscolind timp de câteva clipe somnul adânc al satului.
Deodată cineva bătu insistent în fereastra ofițerului. Maria se ridică și aprinse felinarul, și se duse către fereastră unde soldatul bătea tot mai tare și insistent.
Se trezi și Filip. Trase pe el mantaua și ieși numaidecât:
– Să trăiți dom’ sublocotenent… veniți repede, e ceva… trebuie să vedeți, zise soldatul neliniștit.
– Stai… calmează-te.
Ofițerul se întoarse în casă, se echipă repede și ieși din nou:
– Ce e? Ce s-a întâmplat, soldat?
– Vă spun pe drum… un copil… Am găsit un copil dom’…
– Ce copil? Unde?…
Ceva mai încolo de postul de observație din stânga pontonului. Am găsit un copil sub stânca scobită de apă. E îmbrăcat doar cu o cămașă albă și lungă…Se cățărase pe stâncă de parcă era lipit când m-a văzut. L-am dus în ghereta de scânduri. Când l-am prins, nu mai mișca. Dacă a…
Soldatul începu să plângă.
Liniștește-te și hai să întindem pasul, zise sublocotenentul.
Ajunseră la gheretă unde mai erau încă trei soldați veniți.
Filip luă copilul în care pâlpâia un fir firav de viață, apoi zise:
Repliați-vă fiecare pe posturi, cineva să vină cu mine. Îl duc acasă și om vedea al cui o fi.
O rezolvăm într-un fel. Unul dintre voi să anunțe jandarmul, poate acest copil a plecat din casă și s-a rătăcit… Un doctor… unde găsim un doctor? …Îl iau acasă și vedem ce și cum…
Scoase mantaua de pe dânsu’ și înfășură ce ea copilul pe care îl lipise de piept.
Un soldat îl însoți până acasă. Maria făcuse ceai, știa că se întoarce înfrigurat. Îi dete mai întâi soldatului o cană fierbinte de ceai, Filip refuză. Băgă copilul în câteva pături și-i puse pe burtă și picioare cârpe înmuiate în apă fierbinte.Îi freca de zor umerii și obrajii.
Poți să te întorci, soldat, îți mulțumesc, zise ofițerul.
Își puse două degete la nasul copilului, respirația lui era rece, dar respira.
– Maria, copilu’ asta respiră, dar e rece. Mai adu o pătură, ceva…
Îl înveliră și cu perne. Se pare că dormea.
Femeia își puse mâna în părul lui ca floarea grâului. Era moale, lunguț și mătăsos, pielea era aproape albă, fața rotundă cu obraji cărnoși și rumeni ca bujorii după ploaie. Zâmbi și zise în șoaptă: seamănă cu băiatul de zăpadă pe care-l făcurăm ieri în zori, Filip.
Să știi că da, afirmă ofițerul.
Ce noapte, ce noapte lungă!
Lasă lampa și felinarul aprinse, Maria.
Se așezară amândoi lângă copil: unul în stânga, celălalt în dreapta și-I fură somnul.

Filip se dezmetici, își dădu seama că dormi preț de un ceas-două, se uită la copil: respiră lin și la fel de rece, avea fața curgătoare ca o lumină calmă și împăcată de altă lumină din interiorul ei.
Era încă întuneric, începu să bată vântul.
Se duse către fereastră: ningea mărunt. Poate că ninsoarea aduce lumina mai repede…
Ninge?… întrebă femeia. Se trezise de ceva timp, uitându-se către copil.
El se îmbrăcă în grabă și ieși fără să spună ceva. Se duse către mica garnizoană unde erau și cei doi jandarmi ai satului. S-a crăpat de ziuă.
Se interesară pe la fiecare casă: nu lipsea niciun copil. Satul era mic, așa că nu le luară prea mult timp.
Și totuși s-a găsit un copil… Dacă l-a adus cineva cu barca de pe celălalt mal al Dunării? Dar cine să se încumete să iasă cu barca în așa apă clocotitoare de curenți? Cine să fi fost de două ori nebun, și să lase un copil în cămașă sub o piatră? Asemenea gânduri îl chinuiau pe ofițer.
Se făcu opt și jumătate. Se luminase de-a binelea. A nins un pic.
Filip se duse să treacă în revistă posturile de observație: Nimic deosebit în afară de întâmplarea de la miezu-nopții.

O luă pe drumul spre casă cu pași întinși, aproape că fugea. Ajunse.
Maria era în prag, necăjită, îi zise:
– Nu mai e!
– Ce?! … A murit copilul?! zise el răstit.
Nu… Copilul e în casă, doarme. Uite, și arătă către locul unde făcuseră împreună copilul de zăpadă,
nu mai e. Copilul de zăpadă a dispărut…
Locul era neted, căptușit cu o pătură groasă de zăpadă. Nicio înălțătură ca ar fi ceva acolo, nicio urmă mai apăsată în nea care să semene cu pași de om. Copilul de zăpadă să fi avut puțin peste un metru ori zăpada nu ajunsese la asemenea grosime cu toată ninsoarea care a fost.
Filip se duse exact în locul cu pricina: nu era nimic. Se uită stânga-dreapta: nimic. Începu să scormonească până a dat de pământ. Zapada era afânată, neumblată. Nici urmele lor vechi de o zi în urmă nu mai erau acolo. Nu a nins atât de mult încât să fi acoperit orice urmă. Și apoi copilul de zăpadă ar fi trebuit să fie.
Chiar nu mai înțeleg nimic – zise el. Ar trebui să fie… și nu e…

Uitară de copilul adevărat…
Copilul, Filipe, copilul! și privi spre casă.
Dădură buzna amândoi către ușă, intrară: dormea profund, și respira cum respiră izvorul aerul apei în care se duce.
Începu să plutească fulgi răzleți și subțiri, deschizând calea celor mari ca niște aripi de păsărele cerești: ninge.
Deodată copilul sări din pat și se aruncă spre fereastră. Își lipi ochii mari și albaștri de geam, încât ninsoarea de afară se oglindea în acești ochi strălucitori. Îi tremurau mâinile ca de o bucurie totală pe care nu o avusese pănă acum.
Filip și Maria se uitau năuciți unul la altul. La un moment dat ea se duse și vru să-l ia în brațe, dar el nu-și dezlipi ochii de pe geam. Amândoi îi vorbiră blând, îl întrebă de unde e, cum îl cheamă. Atunci, copilul se întoarse către ei și le citi graiul de pe buze.
Aripi… înger… aripi… îngăimă copilul.
Filip, tu vezi ceva? Seamănă cu Niculiță, tatăl tău când era copil.
Tatăl ofițerului murise pe front, la Mărășești.
Deși copilul era mai rece, avea ochii calzi și luminoși. Uitându-te atent în ochii lui, vedeai o pasăre uriașă cu trup de ninsoare care aduce viața viitoarelor flori. Că ghioceii sunt făcuți din cele mai fragile pene ale aripilor sale.
Niculiță!..strigă deodată Maria. Atunci, el întoarse privirea către ea și-i zise:
– Ia-mă de mână, mamă, să-ți vezi copilăria cum trăiește în mine, iar tu, tată, prinde-mă de cealaltă mână să vezi copilul de zăpadă.

Fulgii de zăpadă sunt creaţiile cele mai fragile ale lui Dumnezeu;
Prezența lor înfrumuseţează tot ceea ce acoperă.

din cartea dedicată unui om pe care nu l-am cunoscut: Bunicul meu *Cuvântul deschide gândul omului*
editura sfântul ierarh nicolae – 2019

Camelia Oprița

by