Eugen Serea
Nihil sine Deo

E o negură ca de sfârșit de lume
Și-s tulburate apele de sus,
Golite-s toate cele de Iisus
Dar toate-ar vrea să-și aibă propriul nume..

Indiferența-i unic ,,dumnezeu”
Iar banul, urâciunea pustiirii,
Tronează-n locul cel Preasfânt al Firii:
Noi înșine să fim e tot mai greu…

Ne sfâșiem cu ochi sticlos de fiară
Și suntem unul altuia un chin;
De-aceea în Potir e numai vin
Și pâine doar cât Raza să nu piară…

Vrem privilegii-n viața de aici
Că nimeni nu s-a-ntors din cea de după;
În noi veninul când e să erupă
Cuvintele ni-s lovituri de bici…

Din când în când, în vreun ungher de minte,
Se-aprinde o Scânteie de Cuvânt:
,,Deșertăciune-i tot, vânat de vânt!”
Dar sufletul ni-l dăm pe-un blid de linte…

Și Timpul ne tot sapă nemilos
În trupurile noastre efemere,
Dintr-ale tinereții dulci himere
Rod viermii fricii-n măduva din os…

Însă-n Hotarul clipei de pe urmă
Am vrea să știm că n-a fost în zadar
Nici ce-am primit, nici ce am dat în dar…
Da-i prea târziu…Și firul ni se curmă…

Și ne întoarcem reci în lut mereu,
Fie că vrem, fie că nu: e-o taină…
Ne dezbrăcăm de-a sufletului taină
Ca să zburăm, ușori, spre Dumnezeu…

Și traversând tunelul de lumină
Stăm față-n față cu ,,Neantul”Viu
Ce Și-a jertfit pe Cruce al Său Fiu
Ca noi s-avem Eternitatea plină…

Ce bine ar fi fost de-am fi crezut
Când toate-au fost de ochii noștri-ascunse!
Acum vedem…Dar Mâinile străpunse
Nu varsă Mir, ci Foc, fiindc-am văzut…

Sau să fi fost cum am crezut o viață:
O ultimă suflare…Și apoi
Doar noapte a nimicului din noi
Iar în cei dragi, lina uitării ceață…

De nu ne-am fi născut pe-acest pământ
N-am fi acum captivi în Veșnicie…
N-am fi luptat cu-atâta strășnicie
Să rupem al Luminii Legământ…

Nu ne-am fi poticnit de neputința
Bisericii de-a fi Mireasa Lui…
N-am fi urmat ,,Știința” orișicui
N-am fi hulit pe-Acel ce-a dat ființa…

Acuma pocăință nu mai e,
Iar când a fost, am răstignit-o-n fraze
Și-am prăbușit din cer, cu negre raze,
Iubirea Lui în Iad, spunând: ,, De ce?”…

Dar toate-acestea-acuma-s doar cuvinte
De care se-ndoiește veacul trist
Spunându-și ,,Crezul”: ,,Cuget, deci exist!”
Dar cel ce vrea s-audă, ia aminte:

De câte ori mai moare-un nihilist
Tu iarăși înviezi, Iisuse Sfinte!

( vol. Călărețul Ultimei Umbre)

by

Referinţă Bibliografică

Nihil sine deo – Eugen Serea/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 noiembrie 2021