Și la Adjud ninge, ninge frumos, chiar dacă mai viscolește, încă. Îmi aduc aminte, prin anii 70-80, cum erau pe atunci iernile. Ningea mereu cu fluturi albi, prinși în vârtejuri amețitoare, din înălțimea cerului ca de sticlă, zile întregi.
Se așternea peste tot zăpadă albă, pufoasă, caldă parcă. Zăpadă cu care, ori de câte ori te jucai, nu-ți înghețau nici mâinile, nici frigul nu te cuprindea. Au fost ierni minunate, când, la florăria casei noastre scunde, cu ferestre mici, de la ger – care nu era niciodată atât de aspru, decât la Bobotează – se strângeau țurțuri ce ajungeau și de un metru lungime. Ce ne mai plăcea să ne astâmpărăm setea cu apa topită din țurțuri sau să ne împungem cu ei, de parcă eram adevărați cavaleri Jedi.
Zăpada era înaltă cât casa, așa că nu se mai vedea nici grădina, nici gardul, iar copacii își mai scoteau câte puțin capetele ninse din pătura albă. Ca să putem ieși la fântâna cu roată din fața porții, de la care aduceam în casă câte o găleată cu apă, tata făcea pârtie, în urma lui, tunelul de un alb imaculat șerpuia leneș sub întinderea cu sclipiri de stele.
Totul era alb, totul era desprins parcă dintr-un basm de Andersen, iar pentru noi, copiii, era Raiul. Un Rai vesel, nevoie mare, în care râsetele de bucurie străpungeau aerul rece. Bucuroși, ieșeam cu toții afară, să ne bulgărim, să mânuim săniile, pregătite și nerăbdătoare ca niște cai sălbatici. Ne rostogoleam pe toboganele albe, pe bucăți de celofan, sau pe câte un lighean vechi de plastic, din capul derdelușului și până la vale, unde se auzea pe sub pojghița de gheață, gârla curgând în șoaptă. Gârla pe care ne avântam, cu încălțările noi, să patinăm sau să facem concursuri cu săniile focoase. Îmi amintesc că în goana mea cu sania pe gheața lucie, am nimerit în apa rece, rece, sub o copcă, probabil făcută în grabă de vreun pescar sărac, dornic să aștearnă copiilor săi, pe masa de Anul Nou, pește proaspăt prins și prăjit în tigaia de tuci. Am reușit să fiu scos de acolo de frații și prietenii mei, am fost pus pe sanie și dus acasă. Până să ajung acasă a durat ceva, ajunsesem la poartă și eram ca o statuie de gheață, sub care se auzea bătând, doar inima fierbinte. A sosit mama în goana mare, m-a cărat până în casă, m-a așezat lângă soba cu rumeguș din odaie, ca să mă dezghețe. După ce am început să mă mișc, m-a dezbrăcat de la piele și m-a schimbat cu haine uscate. N-am avut nimic, nu am răcit și nici măcar un strănutat nu mi-a tulburat sănătatea. Eram sănătos tun! Așa eram toți, căci Dumnezeu e tată la săraci, așa cum spunea bunica Maria, mama mamei mele. Astăzi, din păcate, bucuria acelor vremuri a dispărut. E ca un fum, cu care ne mai tămâiem, din când în când, amintirea. Copiii de astăzi nu mai știu să se joace cu zăpada, nu mai știu să se rostogolească prin neaua proaspăt căzută, ei nu mai recunosc frumusețea iernii, ca pe ”ceva” de sus, ca pe un dar divin.
Era minunat atunci! Mai exista – din fericire, pentru atunci – spirit civic. Fiecare gospodar făcea pârtie în curte și trebuia să sape în zăpadă cale de acces până la stradă. Nu erau pe atunci atâtea utilaje, atât de scump plătite să-și facă treaba pe care oricum nu o fac, dar oamenii erau mai vii, mai puternici, cu mai mult bun-simț, oameni care nu așteptau pe nimeni să facă treaba. Și noi, copiii, lucram la zăpadă câteva ore bune, ca să ne facem poftă de mâncare. Ne certam apoi, întrând în casă, la masă, pe străchioarele pline ochi cu borșul de fasole cu leuștean și cimbru, pus alături de o mămăligă mare și rotundă, pe care mama o tăia cu ața, iar noi mușcam cu poftă din ceapa spartă de tata cu pumnul. Sau alteori pe o porție de coloreț (apă dulce îngroșată cu făină, în care câteodată se mai puneau și turte rupte în bucăți), pe care mama îl fierbea într-un ceaun de șase litri și chema toți copiii de pe stradă să mănânce. Sătui, apoi, ne băteam cu lingurile de coloreț, de spuneai că suntem oameni de zăpadă. Ce bună era mâncarea, ce gustoasă era copilăria!
Acum, în România anului 2016, cad câțiva fulgi de zăpadă și oamenii sunt deja îngroziți… Te bombardează toate canalele de știri cu vești îngrozitoare, ca și cum ar fi venit potopul și nu ar fi căzut zăpada, atât de binecuvântată și de necesară pământului! Dragele noastre TV-uri, știm că sunteți avide pentru a face rating, să prezentați totul într-o lumină senzațională care miroase doar a comercial! Fie-vă milă de bieții oameni care stau singuri, care sunt și așa izolați în vreun câmp sau loc uitat de lume, dar neuitat de Dumnezeu însuși! Nu-i panicați, fie-vă milă de sănătatea lor și așa șubredă! Trimiteți-le Aspacardin, ca să încaseze șocurile fără palpitații, așa cum zice binecunoscuta reclamă. Probabil că cei mai în vârstă au văzut și grozăvii mai mari decât acești câțiva bulgări de zăpadă! Cred că oamenii au uitat, când, copii fiind, încălțau peste ciorăpeii nu foarte groși, niște cârpe moi, obiele – cum le spunem noi în Moldova – și apoi cizmulițele de cauciuc, fiindcă erau foarte bune la zăpadă. Chiar și așa, după o zi de școală sau după o zi bună la joacă, ajungeam acasă tot uzi până la tălpi. Nu murea nimeni, nu răcea nimeni, nouă chiar ne plăcea! Nu mai făceam atâta caz de faptul că ningea!
E foarte adevărat că sunt și urgențe, dar copiii se nasc și iarna, nu-i așa? Oamenii se mai îmbolnăvesc și iarna, nu-i așa? Sper doar să nu fie numai crizele de isterie, ori atacurile de panică generate de știrile voastre cu efect devastator! Bucurați-vă de iarnă, aduceți-vă aminte de Copilăria cu miros de iarnă și TOTUL va fi bine!
Da, este adevărat, drumurile sunt închise și e normal, iarna se mai bate, însă din ce în ce mai rar cu noi, iar Dumnezeu, deși nu mai credem, încă mai are putere! Copiii să stea acasă și profesorii la fel, nu e nicio problemă, nu pierd ei foarte mult și sigur au puterea și capacitatea de a recupera! Nu e normal să-ți trimiți copilul la școală, mai ales dacă este navetist și vine de departe, fără să știi dacă va fi în siguranță sau nu! Nu moare nimeni că nu a învățat o zi-două, asta e!!! Gândiți simplu: abia ACUM, ACOPERITĂ DE ZĂPADĂ, ROMÂNIA E PURĂ! Cine știe (e doar o retorică, o știm cu toții) câte mârșăvii se ascund sub albul căzut ACUM din cer? Dumnezeu e încă bun cu noi, ne trimite apă, zăpadă, ca să ne ajute, să ne bucure, să nu ne piară. FIȚI BUCUROȘI! NINGE!!!
Gheorghe A. STROIA…
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..