– din ciclul: La “Onete”

În vara lui ’69 turismul era în plină vervă pe litoralul românesc. Avioanele charter cu grupuri de turişti de peste mări şi ţări, soseau și plecau până după miezul nopţii. Aeroportul Mihail Kogălniceanu era situat nu departe de lacul Siutghiol cu frumoasa lui micuţă insulă Ovidiu şi de orăşelul cu acelaşi nume.

Litoralul românesc era în mare vogă la vremea aceea. Majoritatea turiştilor veneau din Europa, Scandinavia si Anglia. În acei ani litoralul Mării Negre era îndeosebi curtat de germanii din est și cei din vest, devenind locul lor preferat de întâlnire, fără formalități și aprobări speciale,…rigida şi faimoasa „Cortină de Fier” a vremurilor de după al II-lea război mondial despărţise nemilos Germania în două țări, deși lipite una de alta, dar aparținând unor sisteme total diferite. Avantaje, mai ales economice, aveau din punctul acesta de vedere și agenţiile de turism Quelle, sau Nekermannn, ca şi cele ale RDG-ului pentru care oferta Mării Negre devenise o afacere foarte rentabilă.

De multe ori, transferurile cu turiști spre și dinspre aeroport fiind programate destul de târziu, ghizii încercau să-şi facă programul serii de aşa manieră, astfel ca deplasarea la aeroport să nu le influienţeze negativ desfăşurarea serii respective. O ştiam bine, pentru că printre ei, mă aflam şi eu. Odată pe săptămână, cam la miezul nopţii, urmam și eu să efectuez acest program destul de anost.

Într-o atmosferă predominantă de vacanţă şi abundând cu tot felul de oferte „pe tavă”, dar şi cu elanul tineresc de atunci, eram în stare să petrecem dansând până la epuizare, ori la barul-discotecă Mioriţa, ori pe terasa Restaurantului Cazino, sau pe ringul de dans al barului de noapte de la ultimul etaj al Hotelului Perla. Nume renumite al’de Sideral, Horia Moculescu, Cornel Guriţă şi multe altele te atrăgeau pe ringul de dans cu muzică şi antren până în zorii zilei.

Dar cum „Patria te chema la datorie”, tot aşa de brusc trebuia de multe ori întreruptă această distracţie. Urma un duş rapid şi schimbatul lucrurilor transpirate după atâta mişcare ritmată cu îmbrăcăminte legeră şi curată.

Într-una din seri, după dănţăluit, mă cufundasem într-unul din fotoliile din holul hotelului aşteptând autocarul pentru tansferul la aeroport.
De la centrală aveam lista cu hotelurile de unde trebuiau luaţi turiştii ce urmau să zboare în acea seară înapoi spre ţara lor. Plecau cu acelaşi avion cu care venea şi noua serie de turişti. Pe cei prospăt sosiți, împreună cu bagajele lor urma să-i ducem şi să-i debarcăm în Mamaia la hotelurile unde îşi rezervaseră sejour-ul.
În acea seară autocarul nu se lăsă prea mult aşteptat şi curând îl văzui oprind silenţios în faţa hotelului. Marea majoritate a autocarelor erau noi, marca Setra şi ofereau un confort destul de plăcut călătoriei. După un scurt schimb de vorbe cu şoferul, pornirăm imediat având de făcut escale şi de luat turişti de la mai multe hoteluri din Mamaia,…unii chiar din nordul staţiunii, unde erau aşa-zisele Căsuţe, de fapt nişte bungalow-uri modeste pentru tineret, sau pentru perechi mai „subţiri la pungă”. După ce ultimul turist de pe lista mea urcă în autocar, privii până în capătul din spate al autocarului şi văzui că nu mai rămăsese niciun loc liber. Urcaseră toţi turistii menţionaţi pe lista de pasageri.

Asemenea transferuri cu autocarul plin nu erau deloc de mirare în acel sezon. Se auzise doar că sezonul era enorm de aglomerat, chiar „ overbooked”, fără şanse de noi rezervări. Despre motivul stării de fapt se vorbea însă relativ puţin. Ce se întâmplase?

Încă din primele luni ale anului agenţiile ONT din străinătate se treziseră din senin cu enorm de multe solicitări şi rezervări de camere la mai toate hotelurile litoralului şi de-alungul întregului sezon estival. Se zvonise că ar fi fost de fapt rezultatul atitudinei curajoase a României şi a lui Ceauşescu avute cu un an în urmă. Atunci, după Primăvara pragheză, toate celelalte state din Blocul de est, cu excepţia României, conduşi bineînţeles de la Moscova, invadaseră Cehoslovacia. Bineînţeles aceste motive erau demne de reclamă şi având un efect profitabil şi benefic statului român prin atragerea de valută suplimentară în buzunarul ţării. În schimb,acest motiv cu gust patriotic deosebit nu au putut să compenseze cu nimic debandada declanşată ilogic şi destructiv prin supra-ofertarea de locuri de cazare pe litoral, deci peste limita de absorbţie a acestuia.

Rezultatul ? Cândva capacitatea de cazare a hotelurilor fu depăşită de numărul de turişti veniţi la odihnă pe litoral, iar noi ghizii furăm chemaţi şi instruiţi la centrala ONT ca nişte viitoare organe de ordine create ad-hoc şi gratis pe deasupra. Concret, am fost nevoit personal să scot de pe listele hotelurilor unde locuiau şi turiştii grupului meu, numele turiştilor români sosiţi şi ei la odihnă şi soare după un an de muncă şi care erau cazaţi în camere „ single”. Când le-am bătut însă la uşă şi le-am descris situaţia critică privind lipsa acută de spaţiu de cazare, rugându-i să dea dovadă de înţelegere şi compasiune pentru turiştii străini veniţi și rămaşi în aşteptare de camere, mulţi îmi trântiră uşa în nas. Le cerusem efectiv să-şi ia bagajele şi să se mute în camere împreună cu alte persoane necunoscute lor, pentru a mai crea astfel câteva noi locuri de cazare,… alţii m-au făcut să intru în pământ de ruşine,…o uşă îmi fu deschisă de către o profesoară mai în vârstă, care măsurându-mă din cap până în picioare, îmi atrase atenţia să-mi măsor cuvintele,… îmi replică în plus spunându-mi că ea, care educă şi îi învaţă carte pe alţii ca mine, i-aş fi putut fi elev, sau chiar fiu,…iar eu acum, continuă ea, apăream ca unul care o scotea din cameră, care oricum fusese rezervată şi plătită de dânsa corespunzător şi nicidecum condiţionată de naţionalitate, sau de „culoarea” monedei de plată!

Eram într-o stare penibilă şi de nedescris mai ales că multe din tentativele mele de corectare a unei situaţii de care nu mă făceam vinovat cu nimic se soldaseră cu eşec. În schimb noi ghizii nu puteam nici să comentăm, ci trebuia să dăm un exemplu de supunere şi aceasta numai pentru binele turiştilor străini platitori de valută forte.
Personal, după ce a trebuit să eliberez camera unde locuisem până atunci împreună cu un alt ghid, am fost nevoit să dorm în multe din acele nopţi pe o saltea mai mult improvizată, sub scara de la parter a hotelului. Norocul că în cazul meu salvarea a venit nu mult după aceea, după o discuţie avută la barul hotelului cu o turistă mărinimoasă din grupul meu de turişti. Aflând de soarta noastră de ghizi care dormeam în astfel de condiţii, mi-a oferit găzduire în camera ei pentru restul de câteva zile cât mai avea de stat la Mamaia. Trebuie însă să o spun că şi aceasta, deşi fără obligaţii, totuşi cu oarecare „compromise”, de data asta însă destul de plăcute,…cum de altfel oricine îşi poate închipui.

Pe acest fond și nu lipsit de surprize de tot felul, mai mult, sau mai puţin amuzante, veni şi o seară a unui transfer de turişti la şi de la aeroport, o seară-coşmar pe care cu siguranță nu o voi uita niciodată.

Plecarăm în acea seară de pomină de la un ultim hotel unde se urcaseră şi restul de turişti cu destinaţia aeroportul Kogălniceanu. Pe drum, mai toţi turiştii moţăiau cufundați în scaunele lor, în obscuritatea plăcută din autocar, nederanjată nicidecum de lumina albastră a micilor plafoniere. O călătorie lină, pe fondul unei muzici nocturne liniştitoare şi mângâiaţi de briza răcoritoare a aerului condiţionat al maşinii. În jumătatea de oră cât dură călătoria nu aveam de anunţat nimic la microfonul maşinii. Se ajungea fără probleme la aeroport, iar ceeace s-ar fi avut de spus, se spusese deja anterior scurtei călătorii prin noapte.

Odată ajunşi, pe locurile de parcare din faţa aeroportului se vedeau deja sosite şi alte autocare. Aduseseră turişti şi din celelalte staţiuni de pe litoral. Aceştia urmau să zboare toţi în aceeaşi noapte, dar bineînţeles cu diverse companii şi în diferite direcţii.
Coborâţi acum din autocare turiştii îşi aşteptau în ordine valizele pe care şoferul şi ajutorul lui le scoteau din cala maşinii şi le înmânau acestora. Se simţea cum toţi erau nerăbdători să se vadă în avion, zburând spre casele lor.
Înainte de controlul vamal şi al paşapoartelor la ghişeele de frontieră, în sala de aşteptare fiecare turist urma să fie identificat pe listele de plecare şi informat de către ghidul responsabil la ce poartă trebuie să se prezinte după anunţarea începerii îmbarcării. Afişajul electronic lipsea la vremea aceea. Delegatul ONT-ului din aeroport colecta apoi listele de la ghizi şi le centraliza pentru predarea lor mai departe la companiile aeriene respective din aeroport. Imediat după aceea ghidul respectiv trebuia să se prezinte la ghişeul ONT din aeroport şi să plăteasca taxa de aeroport obligatorie pentru fiecare călător.
Pentru efectuarea plăţilor fiecare dintre noi aveam la dispozitie un carnet de cecuri. Ajuns şi eu cu turiştii mei în sala de aşteptare, erau adunaţi deja acolo mulţi alţi turişti proveniţi şi din alte staţiuni… Unii moţăiau în scaunele din holul mare al aeroportului, alţii stăteau de vorbă, sau încercau să-şi stăpânească copiii obosiţi sau iritaţi după o zi lungă şi excitantă din cauza plecării…Unii avuseseră sejour-uri doar de o săptămână, iar alţii, se vedea pe chipurile lor arse de soare, se bronzaseră două, sau chiar trei săptămâni la Marea Neagră.

Pe când stăteam de vorbă cu un turist din grupa celor veniţi cu autocarul meu, veni din spatele meu o colegă, delegata grupului din Eforie, care îmi şopti la ureche că ar fi mari probleme cu locurile la avion. La început nu am putut realiza despre ce era vorba, dar după scurt timp, după ce l-am întrebat pe delegatul aeroportului, aflai cu stupoare ultima „bombă”. Contractările şi rezervările făcute în străinătate de agenţiile ONT peste capacităţile existente pe litoral se făcuseră resimţite nu numai în criza de locuri de cazare, ci și acum. Criza se amplificase de fapt şi scăpase de sub orice control. Ca un lanţ al slăbiciunilor, acum se repercutase şi asupra capacităţilor limitate de călători pe avioane. Astfel se ajunsese la o sumă de călători programaţi pentru una şi aceeaşi dată de plecare cu mult mai mare decât numărul de locuri al avionului ce urma să plece. Se știa că la orice zbor de plecare, se adunau pe lângă turiştii veniţi pentru o săptămână şi unii veniţi pentru două, trei sau chiar patru săptămâni.

La întrebarea mea -„ce facem acum?” nu primii decât un răspuns evaziv şi total iresponsabil, care suna:… -„fiecare să se descurce cum poate!”
Reîntors la locul de aşteptare unde parcasem turiştii mei, mi-am dat seama după feţele lor că vestea cea cumplită le parvenise deja din alte colţuri… m-au înconjurat imediat asaltându-mă cu întrebarea dacă este adevarat că nu toţi vor putea pleca cu zborul planificat. Am încercat să-i liniştesc oarecum, spunându-le că voi lămuri situaţia cu Direcția aeroportului, după care le voi putea comunica exact soluţia,… dar era foarte greu să-i domolesc…erau neliniştiţi şi mi-am dat seama cât de greu va fi să ieşim la un liman.

De la reprezentantul societăţii aeriene aflai că avionul care urma să sosească în următoarea jumătate de ora de la Copenhaga avea un anumit număr de locuri. Din calculele şi din listele cu numele turiştilor mei aflaţi pe aeroport şi planificaţi pentru zborul respectiv reieşiau însă în plus cam 7-8 persoane. Nu aflasem de la ceilalţi ghizi de pe aeroport câţi turişti aveau ei în plus faţă de capacităţile celorlalte avioane ce urmau să plece în aceeaşi noapte şi în alte direcţii. Discuţiile aprinse şi însoţite chiar de strigătele din jur te făceau să simţi din plin tensiunea care predomina în aşteptarea plecării.
Cu greu găsii pe cineva mai important din conducerea aeroportului. Acesta îmi spuse clar şi fără ocolişuri că unii din turişti urmau să rămână în aeroport până la urmatorul zbor. Mă asigură că acesta urma să fie organizat în mod special de către centrala de la București.

Revenit la turiştii mei care mă aşteptau nerăbdători, le povestii cum stau lucrurile şi în ciuda replicilor lor nesatisfăcute îi rugai să se consulte între ei şi să decidă cine poate să rămână să aştepte zborul următor. Din acel moment am trăit o emoţionantă scenă de rugăminţi insistente şi chiar însoţite de lacrimi în ochii unora…unul veni şi îmi spuse că dacă luni nu este la servici, riscă de a fi dat afară din firma unde lucra de puţin timp şi pus pe drumuri,…o doamnă între două vârste, îmi destăinui şi ea înlăcrimată că o sunaseră rudele ei spunându-i cum că mama ei trăgea să moară şi de aceea trebuia să zboare cât de repede…o pereche mai tânără îmi spuseră ca trebuiau să-şi ducă copilul la şcoală la începutul săptămânii,…că şcoala ar fi fost la mare depărtare de satul lor și că până acolo trebuiau să facă o deplasare mai anevoiasă,… în sfârşit multe cazuri şi cărora din păcate nu le puteam răspunde nimic pe loc.

Culmea fu în acele momente să fiu asaltat şi de turişti pe care nu îi cunoşteam şi care nu făceau parte din grupul adus de mine la aeroport. Spunându-le să se adreseze ghizilor lor, îmi răspunseră alarmaţi, chiar revoltaţi, că aceştia nu mai erau de găsit. Pe unii îi văzuseră puţin mai înainte plecând cu autocarul înapoi spre staţiunile de unde veniseră. Unii erau atât de nervoşi, încât am trăit senzaţia mai că m-ar fi linşat pe mine… Am încercat să-i potolesc pe fiecare în parte şi gândesc acum că în final am avut şi puţin noroc, mai ales că rămăsesem singur cu atâţia turişi în aeroport la ora aceea tărzie de la miezul nopţii. Am reluat listele de pasageri pentru cele 3 plecări care erau planificate în următoarele două ore jumătate, inclusiv pentru turiştii care îmi căzuseră mie pe cap. Acum rezultau 17 turişti în plus, din care trei copii mai mici. După relativ lungi parlamentări, găsii înţelegere în special din partea unora mai tineri şi care în final au acceptat să zboare cu următoarele avioane ce urmau să fie puse la dispoziţie. Urmau să primească în continuare o masă caldă şi îngrijirea necesară până la următorul avion.

A urmat operaţiunea de plată a taxei de aeroport, … aici era mai greu pentrucă acum îmi revenea mie să o fac, inclusiv pentru ceilalţi turişti ai căror ghizi, după panica declanşată pe aeroport, parcă se evaporaseră. Plecaseră în grabă înapoi în staţiunile de unde veniseră, dorind cu siguranţă să evite stress-ul provocat. Hotărâi imediat să fac plata implicit şi pentru aceştia, deoarece fără taxă plătită nu ar fi putut să obţină boarding-card-ul de îmbarcare. Bineînţeles că nu mai era timp de identificare exactă a turiştilor necunoscuţi mie, listele de pasageri fiind în mâinile ghizilor dispăruţi fără urmă. Noroc că plata cu cec a taxei de aeroport nu se făcea nominal, ci numai pe bază de număr de turişti.

I-am însoţit pe turiştii care plecau imediat până la controlul vamal şi îmi luai rămas bun scuzându-mă în numele Agenţiei Litoral… Ceilalţi turişti care rămăseseră la sol fură preluaţi de un reprezentant sl aeroportului. Conduşi spre sala de aşteptare, urmau acolo să primească de băut şi un mic dejun până la următoarele zboruri programate. Cu aceasta răsuflai oarecum uşurat şi mă îndreptai spre autocarul cu care venisem. Pornirăm înapoi spre Mamaia şi curând ajunserăm la hotelul unde locuiam eu. De fapt hotelul sub a cărui scară la parter urma să mă „odihnesc” şi în următoarele nopți, până la revenirea la normal a situaţiei.

Epilog:

În următorul an lucram ca stagiar la serviciul de export al unui mare Combinat siderurgic din vremea aceea. Intr-una din zile în cutia poştală găsii un plic purtând sigla de atunci a ONT-ului Bucureşti. L-am deschis repede, după care citii cu mare stupoare cele scrise pe hârtia cu en-tete-ul cunoscut.
Se menţiona sec că în decursul activităţii mele de ghid turistic pe litoral, urmare unor plăţi nejustificate efectuate cu cecul încredinţat mie, datoram ONT-ului o sumă de bani, destul de picantă mie, la început de carieră. Nu lipseau nici dobânzile penalizatoare pentru perioada scursă de la momentul plăţii. Era vorba exact despre plăţile făcute de mine în acea noapte teribilă de pe aeroportul Mihail Kogălniceanu,…bineînţeles numai acelea făcute pentru turiştii care nu aparţineau grupului meu. Plătisem pentru un număr de turişti mai mare decât al celor cu care venisem eu la aeroport.

Mi-am amintit exact că o făcusem conştient, pentru a nu lăsa în urmă, părăsiţi pe aeroport, pe acei turişti nemulţumiti şi revoltaţi de situaţia extremă creată de o autoritate română. Iar acum, drept răsplată şi semn de mulţumire din partea celor pe care îi reprezentasem onorabil pentru a le păstra numele nealterat, primeam tocmai eu o murdară Notă de plată.
Justificarea mea letrică care a urmat, plină și ea de revoltă şi alergică faţă de superficialitatea şi ignoranţa unor funcţionari „cu mânecuţe”, dar fără multă substanţă cenuşie, a fost însă cu siguranţă reconsiderată şi eventual pozitiv apreciată, pentrucă de atunci nu am mai auzit nimic din partea lui „Onete”.

Happy End!

Dan Eugen Munteanu
Bad Homburg, martie 2011

by

Referinţă Bibliografică

Nota de plată/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 iunie 2020