Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » O cheie de la ușa Poeziei

O cheie de la ușa Poeziei

Din fragedă copilărie am tot căutat să aflu ce este Poezia.

Zi și noapte căutam să-i dau o definiție și când mi se părea că gata, am aflat-o, îmi dădeam seama că iarăși m-am înșelat.

Nu, Poezia nu putea fi Prutul încătușat, vântul, hotarul de sârmă ghimpată și conectată la electricitate sau nu putea fi doar Prutul, vântul, hotarul de sârmă ghimpată și conectată la electricitate. Nici măcar cimbrul din văi, nici luna alergând după ochii mei îndrăgostiți de ea ca de o fată, în inima căreia Pasărea Paradisului cuib își făcuse doar pentru mâinile mele.

Cu toată frumusețea ei, nu aceea era Poezia!

Nu doar aceea, mai bine zis.

Citind manuscrisul cărții deja tipărite a Getei Lipovanciuc, înțeleg că, de fapt, fiecare om, logodit cu „Iubirea-Ideal” are dreptul să caute ce este Poezia și să găsească un veritabil răspuns, poetul fiind o cheie, nu de biserică, ci de la ușa Poeziei găsite de el.

Iar pentru aceasta trebuie să bea „din șipotul Destinului” nectar de stele.

Să vadă „floarea-n durere încolțind” și să nu o tacă.

Să vadă „jarul din cicatrice, ofrandă adusă la altar” și să fie o vindecare în câmpia roditoare de atâtea dedicații cântate, închinate Poeziei, întâlnirii cu pelerinii români, Maicii Domnului, la care autoarea „strigă în orice ceas”, luminătorilor de suflete, Sfântului Apostol Andrei, copiilor cu probleme de autism, Cărții, Sfântului Ierarh Nicolae, Creației muzicale, României, Marelui Mihai Eminescu, Marii Uniri etc.

Poeta e aidoma generozității nepământești, care „a priceput ce-i înflorirea”, după ce-a cunoscut „predici ale tăcerii ce străpunge” și pasăre, și pom, și vrednic de Renaștere (în Dumnezeu) om!

Verdictul neașteptat este următorul: „S-a căutat zadarnic: Fântâni ca tine nu-s”.

Mă veți întreba de ce?

Răspunsul este următorul: „Deoarece nu în fiecare suflet-fântînă se zbate „licoarea veciei”, deoarece nu orice suflet intră în „biserica din credință plămădită”, deoarece nu în orice suflet se împlinește „pârga Învierii” de după lepădarea păcatului originar, preschimbând-o într-o „nepieritoare perlă”, ninsă cu „fulgi de smirnă”, care, dusă fiind la inimă, poate zbucni „bucurie țesută cu miresme”, de unicat.

Râvnește poeta noastră așa ceva?

Coborând „prin hrubele din suflet plinite cu mir”, cititorul lesne va înțelege că Geta Lipovanciuc vrea (doar) „iubirea ochii să-i închidă”, atunci când veni-va momentul hotărât de Creatorul cel Atotputernic.

Dar și altă dorință regăsim în manuscris: „De-ar fi vreodat’, din vremuri bune,/ Să pot căra trăiri sublime,/ În altă viață, ce n-apune, Mi-aș lua a deltei frăgezime.// Acolo-i tihna mult dorită,/ Ce se așterne-ncet pe frunte,/ E veșnicia ctitorită,/ Spre-a fi și lac pe cer, și punte”.

Poeta noastră vede ceea ce nu văd prea mulți. Și spunând acestea, exemplificăm ce anume poate vedea acea făptură care spune despre altcineva că este „un clopot al sfintei catedrale”, când ea însăși este „un clopot al sfintei catedrale”, dar și „roua iertării de oameni”, dar și „pecetea mării de azur”, dar și „dorul răstignit” (sună cumplit!), dar și „tămâia clipei care i-a răpit” pe toți cei care erau încredințați că „nădejdi le sunt leacuri” și, mai ales, că „Iertarea și pacea din ei sunt mir”.

Ne oprim și ne facem vânt din jilțul de cimbru-nflorit către ceruri!

Ce vedem prin văzDuh?

„Lumină din salcâmi în vale-adâncă,/ Un trist amurg de soartă ca o stâncă,/ Icoană din țăranul visând, încă”.

Nu este minunat să fii poet autentic și să vezi nevăzutul celest?

Poeta a înțeles de prea demult că „toiag în toate-i sângele din vin”, dacă „bei din Cuvânt” și rogi „să mai cânte o harpă”, iar zvonul dezlănțuit din ea „iertare doar să țeasă”, încât, scuturându-te, tu, cititorule, de toată pulberea zădărniciei, să poți, bucuros, exclama, în duet cu poeta: „Sfințindu-ne, suntem și noi Iisus!”.

Un vers cât o epocă de necredință, fără de capăt multora părând.

Un vers care face legătură directă cu Sfânta Scriptură, în care Mântuitorul ne îndeamnă, ne dorește la umbra aripilor Sale, spunând: „Sfinţiţi pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”.

Acest Adevăr, greu de împlinit, dar neimposibil pentru râvnitorii blânzi și smeriți cu inima, a dus la faptul adeveririi că Geta Lipovanciuc „a învățat a plânge de la rouă”, a învățat a primi doar după ce a oferit, mărturie lăsându-ne versul ce vine: „Căci ți se-ntoarce totul, din ce dai”, el sporind rostul Smereniei, ca floare împodobitoare a doritorului de-a fi șters din cartea prihanei și de-a fi scris cu litere de Rai în Catastiful de veci!

Asta înseamnă să fii poet al lui Dumnezeu și zilnic să cobori în ocnele cuvântului, muncind acolo fără cârtire, ca după un timp să urci, cu vedrele pline de lumină, spre oameni.

Când te vor întreba oamenii de ce nu ai cununiță de lauri pe frunte, să le răspunzi așa: „Smerenia mi-e noapte și amiază”, să continui, zicând: „Mă-neacă stropi din steaua mea de sânge”, apoi să stingi orice nedumerire din om cu următorul Vers, categoric și lipsit de duplicitate Vers: „Îi voi plăti și morții vecia, în avans”.

Altfel spus: „Nu vreau să mă-nfășor cu seci trofee/ Și chiar nu îmi doresc nici teanc cu premii./Vreau să-ntâlnesc strămoșii pe-o alee/ Și să-i cunun cu veșnicia vremii”.

Geta Lipovanciuc are, și în această carte, binemeritată parte de mai multe antologice poezii, în acest sens lucrările:„Mi-e dorul însetat de tine” și „Scrisoare mamei” pot fi considerate drept piese de patrimoniu sufletesc, care trebuie citite și citate doar integral!

În rest, ce mai gândește și  ce-și mai dorește un poet în acest veac năpădit de umbra nimicniciei de peste tot? Să țină în continuare la cultul celor dragi, atât din cer, cât și de pe pâmânt.

Primul dintre ei este tatăl poetei, în care bate, eminescienește vorbind, inima lumii, din a cărei șipot vine și strofa care poposește aici: „O cruce m-așteaptă pe clumba cu oase,/E biblia drumului care îl fac./ Și-ajung…, și, în toate, a „tată” miroase,/ Dar gura și mâinile-i, pururea, tac”.

Poeta are ochii inimii deschiși doar pentru Bine, ale cărui zreliști te fac să înțelegi că la cârma lumii este, totuși, Făcătorul ei și nu zidirea Lui, oricare ar fi ea.

„Doar tu-nțelegi că lupul nu e rău, Ci foamea nemuririi care-l ninge”, ne convinge autoarea, la modul poetic, cel guvernator în adevărații Chemați și Aleși de Divin.

…Cine va citi aceste cuvinte s-ar putea să pornească în căutarea „șipotului Destinului” său, din care să-și potolească setea de ceruri cu Apa Vie a sfințitoarei Poezii.

Ajuns într-un târziu acolo, va înțelege de ce Părinții Pustiei, care au fost și scriitori, în marea lor majoritate, iubeau cerește Poezia și nu-și închipuiau trăirea în Duh fără ea.

Poezia făcea legătura imediată cu Dumnezeu, care e de neconceput în afara Poeziei create pretutindeni de El.

Odată cu trecerea vremii, poeții Lui au rămas tot mai puțini, dar, drept dovadă că Dumnezeu nu ne părăsește, este și semănarea acestora, într-un număr mai mare sau mai mic, în toate neamurile de pe pământ.

Geta Lipovanciuc a venit printre semeni nu pentru că a dorit ea să vină  și scrie așa nu pentru că dorește ea să scrie anume așa, mai ales că nu poezia de inspirație divină este în vogă la Palat(e) în aceste ultime trei decenii de la ridicarea din genunchi a Basarabiei și României nereîntregite, ci acea posedată de duhul celui rău, și viclean, și pierzător de suflete multe.

Geta Lipovanciuc este în misiune pe acest plai cu mai multe case decât oameni în ele, cu mai multe biserici decât creștini rugători în ele, cu mai mulți scriitori decât inimi de boltă în ele.

Din poeziile dăruite „înveți să mori, fără să plângi și nici…”.

Continuarea fiind suspendată, îți aparține doar ție, cititorule.

Care poate că ai vrea și nu știi cum să intri în Casa Netrecerii, cu lacăte, multe și grele, la uși.

Dacă vei citi poezia deloc ușoară a Getei Lipovanciuc vei înțelege cum arată o cheie de la ușa Poeziei, de unde, odată poposind, nu vrei să mai pleci nicăieri, fiindcă Nicăieri este sinonimul muririi eterne, zdreanță lepădată la picioarele Marelui Preot, în clipa mărturisirii păcatelor ce te-au robit și îndepărtat atâta vreme de Dumnezeu!

 

Traian VASILCĂU,

Scriitor, Cercetător științific,

Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”,

Chișinău

Facebooktwitterby feather
Etichete: