Niculae Gogoașă
O viață închinată uniformei militare
Moto: „ Gastronomia este arta de a folosi hrana pentru a crea fericirea.” ( Theodore Zeldin-erudit englez)
Fiecare dintre noi are amintirile sale și, în diverse împrejurări, ajunge să cunoască și din ale prietenilor, cunoscuților și mai puțin cunoscuților…Eu îmi amintesc din adolescența mea un desen în care schițasem în creion busturile a doi tineri : ea trebuia să semene cu autoarea lucrării, iar el, în uniformă militară, reprezenta viitorul ei…Cineva ar putea să gândească că am luat-o pe arătură. Nu, sunt amintirile mele și nu mi-e rușine deloc cu ele pentru că, într-adevăr, Cel de Sus mi-a hărăzit să fiu căsătorită cu un cadru militar și să adun cu el și mai multe amintiri, iar la vârsta înțelepciunii să ascult, în fața camerei de filmat, amintirile unui alt cadru militar.
Ca de obicei în sezonul rece, ne aflăm la Biblioteca comunală „Vasile Cârlova” din Vernești, unde are loc întâlnirea cu invitatul de la rubrica Oameni de lângă noi, Nicolae Gogoașă, care a acceptat să ne dezvăluie o parte din amintirile domniei sale.
S-a născut într-o familie de sârbi/grădinari din Simileasca, 17 decembrie 1947, dar dacă mergem pe firul arborelui genealogic găsim că are strămoși în comuna Vernești, căci tata s-a născut în Valea Teancului iar mama în Nișcov. Vacanțele le petrecea la bunicii paterni pentru că-i plăcea să cutreiere dealurile și pădurile din zonă. După ce a terminat șapte clase în cartierul 23 August, s-a înscris la școala profesională de laboranți alimentari din București. Cum tata era maistru la Fabrica de Morărit și Panificație din Buzău, a ales să lucreze, după ce a primit diploma de absolvire, ca laborant alimentar în aceeași fabrică.
A venit vremea să plece în armată…recrutat la Centrul Militar al raionului Buzău și repartizat de Comisariatul regiunii Ploiești. Pentru că încă din școala generală era un bun polisportiv-juca fotbal, tenis de câmp, volei-cu legitimație de fotbalist la Industria Sârmei Buzău și Unirea Metalurgica, a fost selecționat de un ofițer, avea să afle mai târziu că era sportivul Ionel Petrov, de la Clubul Dinamo, campion balcanic și olimpic la caiac canoe, pentru lotul de fotbaliști. A jucat câteva etape la Dinamo până când din lotul inițial de 38 au rămas numai 21 de jucători.
Invitatul din fața mea povestește, și povestește frumos, aproape că nu mă îndur să-l întrerup…cu vioiciune în glas și zâmbind îmi dezvăluie un secret: când a plecat militar avea 72 de kg și acum, la vârsta de 72 de ani, are 81. Adică, concluzionez eu, și-a păstrat constituția atletică toată viața.
Stagiul militar și l-a continuat după principiul: Dacă cineva întreabă cine vrea să facă o activitate, tu să spui eu…dacă termini, întrebi ce mai fac. Se vede treaba că din tinerețe ce-a făcut a făcut cu plăcere. Povestește cum într-o seară, după cină, a fost trimis împreună cu alti colegi din grupă să facă curățenie la sala de mese. La două noaptea când a trecut comandantul să vadă de ce e încă lumină, l-a găsit pe soldatul în termen Gogoașă aranjând fețele de masă, dereticând prin dulapuri…Cred că n-avea nici somn, sau nu-l lăsase conștiința să plece la culcare o dată cu ceilalți văzând că tot mai trebuie ceva de făcut.
Când a fost lăsat la vatră, a avut surpriza să constate că tatăl său îi pregătea terenul de însurătoare, cumpărase lemnăria și urma să-i ridice casa, mai ales că proaspătul eliberat din armată era în vorbă cu o fată tehnician veterinar. Dar n-a fost să fie, pentru că Nicușor, cum i se spune în familie, avea alte planuri. A mers la Centrul Militar și s-a înscris la Scoala de maiștri militari de la Sibiu…118 candidați pe 27 de locuri. A intrat, al doilea pe listă. Mi-l și imaginez ce mândru era când s-a întors acasă după examen.
Anii de școală au trecut și a venit momentul repartiției. Avea mai multe posibilitați: pentru că îi plăcea uniforma de aviație, a trecut, în lista opțiunilor, garnizoana din Timișoara, dar îi plăcea și uniforma de marinar, așa că a trecut și garnizoana din Constanța, numai că familia lui era la Buzău. În viață e bine să ai și un sfătuitor bun, și Nicu/ Nicușor l-a avut pentru că era un elev silitor, tot timpul pregătit să fie acolo unde putea să fie de ajutor, mai ales că și aici, la școala militară, era tot polisportivul din școala generală. Așa se explică și faptul că a fost și încheietor de batalion, asta însemnând că din cei 900 de elevi unul dintre ei trebuia șă supravegheze, controleze modul cum se desfășurau activitățile de după cursuri, și el își îndeplinea foarte bine rolul făcându-și lecțiile în cancelaria comandantului de batalion. Deci unul dintre profesorii săi, colonel, șef de catedră, văzându-i nehotărârea în a-și alege viitorul loc de muncă, l-a sfătuit, la modul cel mai serios și cu argumente, să opteze pentru garnizoana Buzău.
Interlocutorul meu face o pauză, moment care-mi permite să-i pun întrebarea cum a fost primit în august 1970 la UM 1708, GEO TOPO, singura din țară specializată în realizarea hărților. Și acum se mai văd acele piramide din lemn amplasate pe dealuri și munți, și la Vernești e una, dovadă a trecerii trupelor de geodezi până la apariția sateliților. Zâmbește și continuă.
Unitatea avea 2000 de militari și 600 de cadre, tânărului maistru militar Gogoașă Niculae revenindu-i sarcina să ia în primire popota cadre și popota trupe, unde avea în subordine 17 bucătari civili și un pluton de execuție, execuția tuturor celor necesare pregătirii mâncărurilor, a nu se înțelege altceva. La vremea aceea orice nou cadru militar venit într-o unitate primea efecte militare/echipamente de umplea două geamantane mari: ținută de serviciu, de instrucție, de protocol.
Încet și cu răbdare, printr-o atitudine de camarad, nu de șef, a reușit să dovedească celor sceptici din subordinea sa că și un tânăr în domeniul artei culinare poate fi un bun specialist. Mesele pregătite de-a lungul anilor, atât cele zilnice cât și cele ocazionale ( sărbători de Crăcun, Paști, 1 Mai, 23 August, Ziua Armatei, etc.) erau pregătite cu mult profesionalism, ținându-se cont de rețetele care prevedeau procentul de grăsimi, glucide, proteine din fiecare porție.
Unitatea era de sine stătătoare din noiembrie până-n martie când începea sezonul cald și rămâneau pe loc doar 600-700 de militari, ceilalți plecând pe teren, în toată țara, pentru efectuare de măsurători în vederea întocmirii hărților. Plecări masive din unitate au fost și cu ocazia inundațiilor…invitatul meu își amintește de cele din 1970 când, în zona Nehoiașu, Podu Negru- Gura Teghi, pregătea mâncare pentru câteva sute de soldați și pentru sinistrații locului, în bucătăria de campanie.
Maestrul în arta culinară din fața mea face remarca: „Mâncarea este foarte bună dacă nu e sărată și afumată”și continuă să povestească.
Evenimentele din decembrie 1989 l-au prins când își sărbătorea ziua de naștere. Un telefon l-a anunțat că trebuie să se prezinte la unitate unde a rămas alături de ceilalți, cadre militare și militari în termen, patru luni până s-au mai așezat lucrurile în urma inflexiunii istorice pe care o suferise România. După 1990, au început marile transformări de care nici armata nu a scăpat. Cu un an înainte de restructurarea din 1992, invitatul meu își dă demisia, chiar dacă , spune el în fața camerei, a iubit mult armata. A urmat o perioadă în care a cochetat cu rolul de om de afaceri în comerț. În prezent, s-a stabilit la Vernești unde și-a cumpărat o casă cu un teren pe care a reușit să înființeze o plantație de mur, una de pomi fructiferi. Îi place să muncească, să aibă tot ce poate da un pământ bun și bine lucrat. Se simte bine în habitatul în care s-a statornicit, mai ales că locurile îi sunt cunoscute din copilărie. Încheiem întâlnirea noastră cu speranța că vom mai avea posibilitatea să discutăm în fața camerei de filmat și despre pasiunea sa pentru sportul de performanță, ca fost arbitru de fotbal în Divizia A.
Curierul zoreștean, 2020
by