Familia Ionescu și prisaca

              Moto: „ Sufletul omului este ca albina care-și culege mierea chiar din amărăciunea florilor.”

( Henry Siekiewicz-scriitor polonez; premiul Nobel 1905)

Cred că mai tot omul simte, din când în când, nevoia să consume ceva dulce, și, dacă se poate, dulcele acela să fie cât mai natural. Dulcele natural de care vreau să vorbesc aici se pare că era cunoscut de om cu mii de ani în urmă pentru că, în îndeletnicirea sa de vânător, vâna și cuiburile de albine sălbatice  și le lua mierea. Mai târziu le-a „domesticit”, dacă putem spune așa, oferindu-le în loc de scorbură o cutie numită stup și „ocupația” aceasta a omului s-a numit apicultură, după numele apis-albină în latină.

Nu numai omul a fost vânător al cuiburilor de miere, ci și unele mamifere ca cimpanzeii care au fost observați folosindu-și mâinile sau bețe pe care le introduceau în cuib pentru a le scoate cu miere. Poate unii dintre noi își mai aduc aminte de poveștile cu ursul Mormăilă, fugărit de albinele care l-au prins cu labele adânc băgate în scorbura cu miere.

Nu oricine se încumetă să aibă de-a face cu micile insecte zburătoare care au un rol covârșitor în existența umană, de care nu mulți dintre noi își dau seama. De aceea eu consider că cel care se ocupă de creșterea albinelor din pasiune, care devine pe parcurs o mică sau mai mare afacere, merită să fie cunoscut.

Ideea de a avea ca invitat la rubrica Oameni de lângă noi, în cadrul proiectului verneștitv,  pe cineva care are această pasiune mi-a încolțit în minte în toamna lui 2018, la sărbătoarea comunei, unde am descoperit familia Ionescu și rezultatul muncii ei-borcanele de diferite tipuri pline cu miere. Aflând  din discuția cu cei doi soți, Tiberiu și Ioana, că sunt  verneșteni de-ai noștri, stabiliți în satul Zorești, le-am propus să purtăm o discuție pe tema albinăritului în fața camerei de filmat. Au fost de acord ca întâlnirea noastră să aibă loc  la albine acasă, adică în prisacă. Lucrul acesta s-a putut materializa abia după un an. Așa că, în toamna aceasta, echipa  verneștitv, s-a deplasat în satul Zorești, la stupina familiei Ionescu.

Pentru că drumul care leagă satul Vernești, de unde plecăm, de satul Săsenii Noi este de curând asfaltat, hotărâm să urmăm traseul acesta ca să ajungem la destinație. Ieșim din drumul asfaltat când ajungem la Zorești și parcurgem aleea dintre vii care dă în poiana în care este amplasată prisaca. Aici, în fața stupilor așezați în vecinătatea pădurii de tei de pe deal, ce se întinde de la Săsenii Vechi-Zorești până la Monteoru, ne așteaptă cei cu care urmează să  realizăm filmarea.

Tiberiu ne sfătuiește să ne poziționăm în spatele stupilor ca nu cumva să avem surpriza neplăcută ca vreo lucrătoare zburătoare, deranjată de prezența noastră, să-și înfigă acul pe vreo zonă sensibilă a feței noastre.

Discuția dintre mine și interlocutorii mei decurge firesc, pentru că lor le place să povestească despre ceea ce fac, iar mie îmi place să-i ascult. Așa  aflu  că tatăl lui Tiberiu s-a născut în 1949 în Valea Teancului, dar, ajungând la vârsta când își putea purta singur de grijă, a plecat la Brașov, unde s-a și căsătorit. Acolo s-a născut cel cu care stau acum de vorbă. Pasiunea pentru creșterea albinelor a venit mai târziu, când un vecin îi dădea câte un borcan de miere, nu prea mare, din care consuma câte puțin ca să-i ajungă o lună, chiar mai mult.  Asta se întâmpla pe la vârsta de 20 de ani.

Socrul său avea 20 de stupi, și Tiberiu a stat pe lângă el, să vadă și să înțeleagă cum trăiesc și cum lucrează albinele, doi ani de zile. Când a considerat că a acumulat destule cunoștințe în domeniul apiculturii, și-a  cumpărat un pavilion cu  60 de familii  de la Lunca Frumoasă și le-a adus în satul natal al tatălui său, unde locuia bunica. A cumpărat și un tractor ca să-și poată duce singur stupii în zonele  propice apiculturii.

Ioana, soția care-l completează din când în când, a prins drag de micile zburătoare de la „distanță”, ascultând poveștile pe care i le spunea Tiberiu când se întorcea de la stupină. Ca fin observator a tot ce se întâmpla în stup și în preajma stupului, el venea și-i povestea, cu lux de amănunte, până când și ea, soția, a ajuns să fie pasionată de albinărit, pentru că altfel n-ar fi putut să-i fie alături din aprilie până la sfârșitul lunii august, când trebuie să fie nelipsiți din prisacă. E drept că activitatea  Ioanei printre albine a început cu un ochi umflat ca rezultat al „salutului” din partea unei albinuțe, dar după vreo două-trei zile problema s-a rezolvat de la sine.

Și explicațiile continuă. Pentru că amândoi au câte o mască apicolă, îi rog să ne spună care este rolul ei. Albinele sunt foarte agitate, mai ales primăvara, când rezervele de hrană sunt mici. Acum, când stăm de vorbă despre ele, dar în spatele stupilor- din prudență-,  sunt  destul de liniștite  pentru că în stup sunt asigurate cele 16-18kg de miere necesare sezonului rece care urmează. În perioada aceasta mai găsesc ceva polen la mărăcinii din apropiere, ceva dulce în strugurii stricați rămași în vii.

Povestea pe care o ascult e tare interesantă. În luna mai, are loc roirea. Pentru momentul acesta, matca, ajunsă în al treilea an de viață, accelerează ouatul ca să mărească populația stupului, și apar alte mătci tinere. Din stup pleacă mai multe… întâi pleacă cea bătrână, ca să rămână o regină tânără. Pe  scândurica de zbor se pot vedea mișcările albinelor, și stăpânul prisăcii își poate da seama de ce se întâmplă în stup.

De obicei,  când roiesc, albinele zboară în partea de sud, sud-est, pe o creangă…pleacă cercetașii să găsească o scorbură, apoi, a doua zi, se mută definitiv în locul descoperit. Când părăsesc stupul, albinele au în gușă ceară, miere, nectar, provizii necesare în noua locuință. Aceasta este roirea naturală, dar prisăcarul are grijă să nu se întâmple asta și face el roirea artificială. Ei, migală mare in relația om-albine! Cel puțin mie așa mi se pare în timp ce-i ascult pe cei doi interlocutori.

În fiecare zi, în intervalul orar 12-15, albinele active scot puietul la zbor. Zboară în fața stupului, își iau coordonatele după care pornesc la cules. Pe o rază de 3km culesul este eficient.

Un alt fenomen care se petrece în lumea albinelor este furtișagul, care se produce toamna când nu mai găsesc nectar în natură. Și atunci fură miere din alt stup. E  clar că acolo se dă o luptă!

Multe ar mai fi de povestit, dar ne oprim aici, cu promisiunea de a reveni în prisaca soților Ionescu la începutul verii următoare, când fâneața și teii sunt înfloriți. Doamne ajută!

Curierul zoreștean, 2019

by

Referinţă Bibliografică

OAMENI DE LÂNGĂ NOI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 martie 2022