MIRAREA

Mirarea doar –
ştiu –
ea a fost principiul
celor ce
nu ştiau să vadă

De-aceea poate
când ai apărut
întunecoase muzici
m-au pătruns
şi-am învăţat să zbor
ascuns
şi nu ştiam că
mituri gem în mine
nu, nu ştiam că
sunt bogată

De-atâta
nebănuită fericire
cred
sufletul mi s-a topit
şi n-am băgat de seamă
că nu mai eşti cu mine

Oare atunci să fi murit?…

ZBOR ÎNTRE SPAŢII

Ascultă-mi şoaptele îndepărtate –
e-un semn că
şi-alte vieţi eu am trăit
Pe roata stelelor
încercănate de cer
nu ştiu
a câta oară m-am ivit

Vârtejuri de atomi
plutind în spaţii
prin ce miracol oare
s-au ivit
de-n plasma lor
când ochii i-am deschis
am respirat întregul infinit?…

Desprinsă bine încă nu eram
de-acel vârtej
ce m-a adus din spaţii –
o mână era apă
alta foc
părul era-ncâlcit ca la sihaştri
şi mă roteam cu tine la un loc –
două comete rătăcite
printre aştri

Nici nu ştiam cine îmi sunt părinţi –
mă închinam lui Thetis sau Ocean –
şi m-am trezit a doua zi pe Terra
păgână rătăcită printre sfinţi

Eu ca-ntr-un vis
îmi depăn rostuirea
ştiu doar
cum să-ţi răspund
când tu mă chemi
Hai, cheamă-mă!
Ca să începem dansul
Pe care-l ştim
Din neştiute vremi.

MIRAREA MEA DE MINE

Eu sunt mirarea mea de mine:
întreabă-mă şi n-am să ştiu
nici cine sunt
nici unde plec
ştiu doar că vin din împlinire

Mereu eu vin
de n-ai să crezi
priveşte-mi urmele:
topirii
încredinţez mereu zăpezi
Nu te speria dacă-ncolţesc –
presimt în mine-atâta iarbă
că n-am puterea s-o opresc

Eu sunt sămânţa
şi cu preţul
mirării mele-am să plătesc
explozia de coji puzderii

Stai lângă mine: blând şi bun –
vreau să rămânem doar noi doi
povestea Evei să ţi-o spun

Tu poţi să mă transformi în vers
pe când o mână nevăzută
ne lasă să plutim miraţi:
nimic şi tot în univers.

CRED CĂ MEGARICII AVEAU DREPTATE

Divino –
îmi spui –
tu eşti principiul activ
În tine fără teamă
îmi revărs veşnicia
veşnicia mea trecătoare

Eu sunt materia
Simt
ipostazele toate
cum dorm adânc

De-aceea
cu disperare te strâng
când
pentru câteva clipe
îmi place să cred
că eşti statuie
şi cu grijă-ţi cioplesc
fiecare gest
prin care
tu mă arunci între stele
şi spaima ta că
nu ştiai cine eşti
ţi-o sărut îndelung
cu pietate
şi printre săruturi
îmi convine să-ţi spun:
cred că megaricii
aveau dreptate
de nu credeau
în puteri de statui.

DOAR ŢIE SĂ-ŢI FIU VIS

Hai, lasă-mă
să mă retrag în taină –
misterul este haina mea de gală

Adoarme-mă
de vrei să vezi
în mine cum  transpare lumina
grea
opală

Mă scoate-apoi din taină
din veşnicul abis
rotindu-ţi tulburarea
prin petele gălbuie
ce-apar pe-al meu iris

Şi mâna ce desparte
lumina de-ntuneric
mă va reda întreagă

Doar ţie să-ţi fiu vis.

IUBITULE, ÎN CARE EV ISTORIC?

Pleoapa tremurând
coboară cerul
şi ceaţa cade
peste faţa mea

Iubitule,
în care ev istoric
am mai trăit
iubirea asta grea?

În care era pământească
norii
i-am mai ţinut sub cap
aă pot să dorm
când muşchii umezi
se-ntreceau cu sorii
să-mi crească dedesubt
un pat enorm?

Simt vântul
cum coboară-adânc
în mine
furtuna se apropie de noi
şi praf stelar
ne va intra în sânge
să-nvârtim mereu:
pustii şi goi.

CĂLCÂIUL VULNERABIL

Mereu pe urmele tale….

Spre care soare-ţi închini
dimineaţa privirile

Spune-mi: fără cheiţă cum poţi
ceasornicul tălpilor goale să-ntorci
toate tainele universului meu
să le soţi din Cutia Pandorei?…

Tu eşti Hefaistos
cătuşe de aer de-nnozi?…

Cine eşti tu?
Întoarce-mă
de partea cealaltă-a clepsidrei –
axa pământului să nu se-ncline
de-atâta dor

Tu – îmbrăcat în costumul de zale
râzi şi mă chemi
şi nu te temi
că de-atâta iubire
aş putea chiar să mor
şi în ultima clipă
să te prind de picior

De piciorul
pe care scrie
u litere de-o şchioapă: Ahile.

DEOSEBIREA DE PIATRĂ

Ştiu: deosebirea de piatră
e răsuflarea mea caldă
care din simplă inerţie
continuă să ardă

Nici o crispare în univers

Cerul e neted ca-n palmă
faţa mea pare de var
doar în oglinda fântânii
chipul mi-l pot regăsi
de când
liniştea mea e un zar
pe care tu îl arunci
ca să vezi
dacă vii dau ni vii

În zadar
aşteptarea devine femeie
Eu rămân doar
un vers fără cheie.

SINGURUL DAR

Singurul dar
pe care pot să ţi-l fac
sunt vârstele copacilor
ale căror inele
s-au mutat sub ochii mei

Singurul dar
pe care pot să ţi-l fac
a apa mării
al cărei freamăt îl poţi auzi
ascultând respiraţia mea
cum fluxul
mereu mai aproape de margine

Singurul dar
pe care pot să ţi-l fac
e cerul
pe a cărui boltă
Parmenide şi Heraclit au proiectat
armonia fiinţei mele.

AM VRUT SĂ TE UIT

Am vrut să te uit
dar mi-a apărut în faţă marea
Cu chipul ei de femeie îndrăgostită
şi-am tresărit

,,Nu te mai recunoşti în mine?”  mi-a spus
cu glasul ei stins
neauzit

Am vrut să te uit
dar mi-a apărut în faţă marea:
cu braţele ei lunecoase şi reci m-a cuprins
şi-am simţit
acelaşi freamăt şi-acelaşi dor
ca-n clipa-n care
sufletul tu mi-ai învins

Roşie şi nepăsătoare pe cer
a apărut într-un târziu şi luna
şi-atunci am ştiut că sunt eu:
o umbră lunecând în urma tălpilor tale

–

by

Referinţă Bibliografică

OLGA ALEXANDRA DIACONU: MIRAREA (Moment liric)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 aprilie 2015