Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » OLGUȚA LUNCAȘU TRIFAN: FLORILEGIU LIRIC

OLGUȚA LUNCAȘU TRIFAN: FLORILEGIU LIRIC

Sonetul încercărilor 
Când viața-ți scoate-n față o răscruce 
Și crezi că timpul drumul ți-l impune, 
Nu fi grăbit! Spre Domnul ruga-ți spune 
Și calea tu vei ști și unde duce… 
Cu pas domol să mergi, nu te opune! 
De-ți pare grea povara, este-o cruce 
Ce poți s-o porți! Când crezi în El ți-aduce 
Puteri să-nvingi și greu tu-ți vei supune. 
Din tot ce-ți este dat pe-acest pământ, 
De-i bun sau rău, primește fără teamă! 
Cu gând curat și-n Domnul crezământ, 
Atunci când suflet vrea ușor să geamă, 
Să-i lași o clipă, să piară-a lui frământ, 
Apoi, din nou, să-nalțe fruntea-l cheamă! 
Rondel împlinirii 
Mult îți doriseși să bei euforic 
Absintul iubirii, să-l simți lecuind… 
Tabloul privit să-ți pară feeric… 
Roze pe vârfuri să privești înflorind, 
Noi orizonturi, înalte valoric, 
Sub gene-n rouă străluciri cucerind. 
Mult îți doriseși să bei euforic 
Absintul iubirii, să-l simți lecuind… 
Lacrimi din suflet și ce-a fost himeric 
Clipa să șteargă! Tu, iubirea sorbind, 
Să simți împlinirea, s-o ai dăruind 
Soare la umbră, în chip metaforic, 
Atunci când absintu-l bei euforic… 
Zgomot surd 
Ţăndări de sunete… 
ale unor suflete-n vaier, 
ce par a se-neca în picăturile ploii. 
Dintr-o dată, tăcerea ne sparge timpane, 
făcându-şi loc, cu greu, printre 
bătăile inimii din ce în ce mai gălăgioase. 
Afară, primăvara recită Bacovia 
într-un oraş deasupra căruia 
cenuşa se cunună cu stropii de ploaie. 
Mâinile lungi ale unui nor negru 
încearcă să spele faţa nevăzută a lumii, 
ştergându-i cu grijă ridul și roua 
din colţ de ochi curios. 
Cerul îşi amanetează lacrimile iubirii 
pe umărul colinei unde stă semeaţă 
„Cetăţuia” – refugiu la durere. 
Tăcerea-mi numără secundele primite 
într-un tic-tac nostalgic, 
un rondel de timp 
construit pe frânturi de viaţă 
ce vor fi cândva aruncate, 
atât de uşor, 
la întâmplare, 
în moara uitării. 
Iubirea-i de preț 
Trişti nouri pe gânduri apasă 
și fulgeră-n tâmple-ndoială… 
Când unul apatic rămâne 
şi altul nu ştie să cheme 
adevărul ce strigă-a durere, 
în tăceri răstignit și-n uitare se pierde… 
Ea, minciuna, 
de-şi află-n lume menirea, 
celor cinstiți le va frânge credinţa… 
Sub ogive-n ecouri, ca-n teacă, 
vor închide durerea în hohot de plâns, 
ca apoi, ea să tacă… 
Sărutul lăsat cu buze ce mint 
ori o mână ce-nşeală 
așezată pe trupul curat, ca floarea de mirt, 
al rănii păcat în focuri să ardă! 
Doar ea, Iubirea, înmugurește-n şoapte vibrândă, 
firave-surâsuri ce-aduc raze de soare sub pleoape, 
rupând tăceri, le topeşte pe buze, 
le-ntărește credință și dor să adape… 
Cîntă naiada-n izvorul de timp, 
care secundele-şi toarce – vorace, 
şoptindu-ne-n taină: 
Da! Adevărul e unul! 
Nu-i loc de tăgadă 
și nu e minciună! 
Iubirea 
o povară prea grea… 
Iubirea-i puterea! 
De o ai… vei răzbi! 
Vei putea! 
Credinţă şi forţă-ţi va da!
Facebooktwitterby feather