În următorii ani, Romelia, al doilea copil al familiei Ionescu, dintre cei cinci, pentru că au mai urmat două fete şi un băiat, crescuse, transformâdu-se într-o minunăţie de fetiţă, ajungând la frumoasa vârstă de şase ani. Era o fetiţă reuşită, blonđă, cu ochii verzi ca smaraldul, genele lungi şi negre ca două umbrare, făcute parcă special ca Soarele să nu-i fure din culoarea ochilor. Pe cât de frumoasă era, pe atât de isteaţă şi de vorbăreaţă se dovedea!
În toamna anului 1956, Romelia a mers la scoală, în clasa întâi. Toamna îşi număra frunzele într-o imagine de basm arămiu, aşezându-le peste tot… În curtea şcolii, pe platou, copii de diferite vârste se aliniaseră într-un careu în jurul unui grup de profesori, urmând a fi repartizaţi pe clase. Romelia venise la şcoală împreună cu fratele ei George care intra în clasa a patra. Fetiţa părăsea mereu grupul celor de clasa întâi, alipindu-se copiilor de clasa a patra unde era George.
Acesta, vădit încurcat de neastâmpărul fetiţei, o luă de mânuţă şoptindu-i pe un ton hotărât că trebuie să stea acolo unde o duce el, adică, între copiii care sunt pentru clasa întâi, altfel o va spune mamei.
– Spune-i! Strigă fetiţa, vizibil, iritată. Dar, dacă eu stau aici şi tu acolo, cine te mai ajută la învăţat? Vocea fetiţei răzbătu, strident, pe platoul plin de copii şi cadre didactice, în liniştea parcă anume instalată să surprindă comicul replicii, al situaţiei.
– Hî, hi…
– Ha, hi, hi…
– Ha, ha, ha..
Sobrietatea ceremoniei se transformase dintr-o dată într-un hohot de râs, spontan, la unison, elevi şi învăţători, profesori, părinţi, râdeau cu lacrimi de seriozitatea plină de importanţă cu care Romelia îşi apostrofase fratele. Fără să ştie, cu această replică, fetiţa câştigase inimile tuturor.
Timpul trecea şi Romelia mergea zi de zi la şcoală. Seara stătea la lumina unui opaiţ, aşezat în firida de după sobă, la o măsuţă mică de lemn, improvizată de tatăl său, până îşi termina temele. Nicolae Ionescu o privea cu mândrie şi nu odată lăsă gândul, liber, să-i scape: “Fata mea nu se va pierde-n Breasta, fata mea va merge la Craiova, va ajunge om mare!”
Când nu învăţa, Romelia îşi ajuta mama la treburile gospodăriei. Mama spăla, Romelia căra surcelele, lemne şi cărbuni din magazie. Ca să le aducă trebuia să umble prin frig. Romelia se zgribulea, chircindu-se, apoi, uşoară ca o pisică îşi ţinea respiraţia şi în goană mergea până în magazie şi înapoi cu braţul cu lemne, roşie ca focul, la înapoiere simţind că îi este chiar cald. Apoi avea grijă de cea mică, dându-i să mănânce şi având grijă să nu se lovească, să nu cadă de pe pat. Seara, după teme, cădea vlăguită. Pica de somn… Uneori nici nu mai reuşea să se gândească la faptul că a doua zi va trebui să o ia de la capăt, dar era atât de fericită că mama are bază pe ea, încât uita de oboseală.
… Timpul a trecut, a trecut iarna şi primăvara. Romelia mergea la şcoală cu mare bucurie şi în prezenţa ei totul strălucea. Radia în jurul ei doar bucurie şi fericire. Atât cadrele didactice cât şi copii din şcoală, toţi o iubeau. Nimeni nu bănuia ce destin o urmăreşte pe fetiţa ce le era atât de dragă.
Pe la jumătatea lunii Mai, familia Ionescu a avut musafiri de la Craiova. Lena, sora mai mare a lui Nicolae, femeie dintr-o bucată, nu prea înaltă, să fi avut vreun metru şaizeci şi cinci de centimetri, vreo şaptezeci de kilograme, dar avea o logoree cât pentru zece femei de măsura ei, cu bărbatu-su Vasile, om domol, cu bunul simţ la purtător şi cu ruşinea-n rever. Nu aveau copii şi din când în când mai veneau în vizită la Breasta, pe la fratele Lenei, dar şi la nişte unchi ai lui Vasile, ocazie de a-şi mai aproviziona cămara cu ceva prospături, verdeţuri şi alte cele, că de, viaţa la oraş este grea. Când începea Lena să-şi plângă de milă, erau în stare neamurile să ia casa de-un colţ să i-o dea, numai să nu o mai audă.
Lui Nicolae, de ceva timp, îi încolţise în minte un gând şi nu îi dădea deloc pace. Atât ziua cât şi noaptea rămânea cu ochii atintiţi într-un loc, uitând de treaba ce-o avea de făcut dar şi de somn. Nu îndrăznea să vorbească cu nimeni despre gândul ce-i frământa sufletul. Nu înţelegea de ce acest gând îi dă frisoane pe şira spinării de câte ori îi revine în minte. Da. Va vorbi cu Lena, mai întâi, să vadă ce spune ea, iar dacă sora lui este de acord, o va convinge şi pe Floarea. De Vasile nu se pune problema, acesta este om bun şi, oricum, ce spune Lena este literă de lege.
– Lena, mă gândeam că ai vrea să mergem până în livadă să-ţi culegem nişte cireşe pentru compot, dulceaţă, ceva…, ştiu că la oraş sunt scumpe iar aici, se strică în copaci şi aşa vom mai vorbi şi noi, ca fraţii… Lena simţi că fratele ei este măcinat de gânduri şi, fără să zăbovească, spuse:
– Mergem, frăţioare! Chiar mă întrebam când ai de gând să-mi ceri asta.
Plecară deci cei doi fraţi, trecând pe lângă fânărie şi urcând pe poteca îngustă din spatele casei spre livada bătrână, unde cireşii îşi aplecau crengile la pâmânt sub greutatea ciucurilor de cireşe roşii şi negre, dulci ca mierea de te ustura gâtul de coapte ce erau. Cei doi fraţi au început să culeagă cireşe, iar Lena aştepta cu nerăbdare, surprinzător de tăcută, ca fratele ei să-şi verse năduful ce-i întuneca fruntea. Văzând că acesta nu are de gând să vorbească, mai mult chiar, părea că e plecat cu gândurile dincolo de Craiova, se gândi să ia taurul de coarne, să vadă în ce ape se scaldă frate-su, de ce pare că i s-au înecat toate corăbiile…
– Măi, Nicolae!
– Hî…
– Măi… sunt io sora ta?
– … Eşti…
– Sunt io, sora ta mai mare?
– Da ! … De ce mă întrebi asta?
– Dacă sunt, de ce nu vorbeşti cu mine? Ce-ţi tulbură sufletul şi mintea atât de rău, de parcă nu ai mai fi tu? Spune-mi!
Nicolae se aşeză sub poala deasă a cireşului, de parcă nu-şi mai putea susţine greutatea sufletului pe forţa picioarelor şi aşteptându-o pe Lena să se aşeze lângă el, se gândea cum să înceapă…
– Este vorba de fii-mea…
– De care dintre ele?
– … De Romelia…
– Ce se întâmplă cu copila? Ce este cu ea? Este bolnavă?
– Ferească Dumnezeu! Mai bine mor io…
-Atunci? Spune odată! Ce te frământă?
– Ştii şi tu, fata asta are ceva, ceva deosebit. Este tare isteaţa şi mi se rupe inima să o văd risipită în Breasta. Poate avea un viitor mare, dar numai plecând la timp de aici. Mă gândeam…
– Ce Nicolae?
-Mă gândeam, dacă nu ai vrea, dacă ai putea să… să o iei tu, ştii, sub supravegherea ta, să o ţii la tine, să o dăm la şcoală la Craiova… E cuminte şi silitoare, învaţă singură, de drag, n-ai avea bătăi de cap…
– Eu nu zic nu, frăţioare, dar trebuie să te gândeşti bine… În ce condiţii vrei să faci asta?
Se vede treaba că mintea Lenei deja începuse să lucreze. Zărise, ea, fata şi nu putea să nu observe cât de isteaţă era, cât de ageră şi, foarte important, harnică şi pricepută. Deşi micuţă, fata dădea dovadă de multă îndemânare la treburile gospodăriei… “Pupa-ţi-aş ochii frăţioare, că bună idee îţi veni! Aşa scăpa-voi şi eu la ajutor.”
– Sigur, sigur… o vom face, Nicolae, o vom face cum va fi mai bine pentru fată. Sigur, trebuie, trebuie să o facem om mare.
– Lena, surioară, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Dacă ai şti, de când mă macină gândul acesta şi nu l-am putut împărtăşi nimănui… Doar gândindu-mă, îmi îngheţa şira spinării…
Au umplut coşurile cu cireşe si au plecat către casă tăcuţi, fiecare cu gândurile lui. Nicolae, oarecum uşurat şi mulţumit că discutase cu soru-sa, iar aceasta acceptase să îl ajute să-i ofere Romeliei un viitor strălucit, departe de Breasta. Lena vedea de pe acum, cu ochii minţii, cât de bine îi va fi ei când îi va păşi pragul casei, un ajutor atât de important, precum scumpa ei nepoţică. Îi venea să sară în sus de bucurie. Îşi privi fratele, îi atinse braţul cu compasiune şi cu o voce numai de ea ştiută îi şopti:
– Stai liniştit, frăţioare! De acum, că mi-ai spus, totul va fi bine, nu mai ai de ce-ţi face griji…
Capitolul II
… Romelia intră în fugă pe portiţa din faţa casei, bălăngănind trăistuţa în care îşi purta cu sfinţenie tăbliţa pentru scris, cârpa pentru şters, beţişoarele pentru numărat şi celelalte ustensile trebuincioase la şcoală. Era agitată şi nerăbdătoare să-şi întâlnească părinţii să le spună ceva…
– Taică, muică, unde intrară-ţi?
– Aici suntem mamă! Ce strigi aşa? Ce s-a întâmplat?
– Tovarăşul învăţător zise să vă spun să mergeţi Duminică, după slujbă, la şedinţa cu părinţii.
Era sfârşit de an şcolar şi se obişnuia a se prezenta situaţia şcolară a elevilor într-o şedinţă cu părinţii, pentru a şti fiecare ce are de făcut cu copilul în anul următor.
Duminică, Nicolae împreună cu Floarea şi cu Romelia au mers la slujbă la biserica din sat. Oameni cu credinţă în suflet, cu bucurie şi aplecare în faţa lui Dumnezeu, au ascultat cu smerenie toate etapele slujbei, s-au închinat, au plătit liturghie şi au cerut binecuvântarea preotului în faţa altarului.
Ca niciodată, Nicolae a tras-o pe Romelia în faţa lui şi împingându-o spre preot îi zise:
– Te rog, părinte! Binecuvântează această copilă să o protejeze şi să o ajute Bunul Dumnezeu!
– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin! Fii binecuvântată copilă, în tot ce-ţi pregăteşte Bunul Dumnezeu! Preotul o mirui pe Romelia şi îşi aşeză mâna pe căpuşorul ei, înclinând uşor din cap către părinţi, într-un semn de aprobare.
Nicolae zăbovi un pic mai mult decât de obicei în faţa icoanei Maicii Domnului, rostindu-i în gând rugăciunea şi rugându-o să o protejeze pe Romelia.
Plecară, toţi trei, cu sufletele uşoare, către şcoală. Curtea şcolii începuse să se aglomereze. Veniseră părinţi şi copii deopotrivă, la invitaţia învăţătorului, pentru a afla situaţia şcolară. Mai erau şi părinţi şi elevi de la alte clase. Clasa a patra, unde era George elev, avusese şedinţă cu o săptămană înainte, fiind clasă terminală, părinţii trebuind să decidă unde-i dau mai departe.
– Vă rog, un pic de linişte!
Vocea baritonală a învăţătorului Gheorghe Mihăilă se auzi în mulţime, impunănd respect şi supunere.
– Vă rog, să ne deplasăm în clasă! Acolo vom discuta în linişte.
Intraţi în clasă, după ce toţi şi-au ocupat locurile lângă copii, în bănci, în încăpere s-a făcut linişte şi învăţătorul a început să strige catalogul. Toţi erau prezenţi, aşteptând cu emoţie să vadă ce progenituri demne de toată lauda au… sau…
Acestea fiind zise, în ordine alfabetică, învăţătorul începu să spună despre fiecare în parte, apreciind obiectiv, cinstit, fără menajamente, dar cu blândeţe, situaţia şi capacitatea copiilor.
Ajuns la Romelia, învăţătorul Gheorghe Mihăilă privi lung pe deasupra ochelarilor. Fetiţa simţi cum roşeşte, neştiind cum să interpreteze tăcerea prelungită a învăţătorului. Nicolae şi Floarea la fel. Aşteptau, cu sufletul în gât, să afle motivul acestei tăceri…
– Eleva Romelia Ionescu. Astăzi, o să vorbesc despre un copil serios, cu rezultate bune la învăţătură, cu temele meticulos întocmite, îngrijite şi clare, deosebit de atentă în clasă. Este o elevă care promite foarte mult. Este cuminte, talentată, cu harul de a-şi tempera colegii în micile conflicte copilăreşti şi de a-i ajuta la lecţii, fiind iubită şi apreciată de aceştia. Sunt mândru să am în clasa mea o astfel de elevă! Aştept cu nerăbdare ca în septembrie, odată cu reîntoarcerea la şcoală, să o vedem progresând în continuare. Mergi aşa, înainte, Romelia! Şi, da…, Romelia a obţinut în acest an, Premiul I. Felicitări şi succes pe viitor!
Mare mândrie şi mare bucurie în sufletele şi în casa familiei Ionescu. Tot satul vorbea despre îngerul de fetiţă despre care învăţătorul Gheorghe Mihăilă, foarte apreciat printre săteni, avusese atâtea cuvinte frumoase la şedinţa cu părinţii.
Pentru Nicolae nu mai era cale de întoarcere, dacă până acum se gândea şi se răzgândea de la o zi la alta, acum gata. Fata va merge la şcoală la Craiova. I-o va da Lenei, în orice condiţii.
Mergând de câteva ori la Craiova, la sora sa, Lena i-a spus:
– Mă, Nicolae, ştii, eu m-am tot gândit la ce mi-ai spus tu atunci, în livadă. Nici noaptea nu pot dormi. Trebuie să ne gândim să facem cum este mai bine pentru fetiţă. Ştii şi tu, copiii sunt răi. Apare cu alt nume de familie… Cine ştie ce vorbe ies, fata se supără… Mă gândeam că noi şi aşa… nu avem copii, voi aveţi trei şi, cine ştie, poate că bunul Dumnezeu o să vă mai dea şi alţii. Sunteţi încă tineri… Dă-ne-o nouă, cu acte, cu tot. Şi noi vom avea grijă de ea, o să fie bine şi ce avem noi, o să rămână al ei. Apoi e destul de mare să ştie că-i sunteţi părinţi şi că este spre binele ei.
Nicolae înţepenise pe scaun, simţind cum sângele îi părăseşte corpul. Acei fiori de gheaţă care-i simţise în ultima perioadă pe şira spinării, acum puneau stăpânire pe fiecare părticică din organism, devenise livid şi nu se mai putea mişca. Gura-i era uscată şi buzele refuzau să se mişte pentru a reuşi să articuleze sunetul ce exprima necesitatea imperioasă pentru puţină apă. Lena, care vorbise întruna fără a respira, fiind cu spatele la Nicolae, nu înţelegea cum ar trebui să interpreteze tăcerea prelungită a fratelui său. Când se întoarse, îşi observă fratele care făcea eforturi vizibile să spună ceva.
– Da’ ce…, Nicolae? Ce păţişi, frăţioare?
Lena luă repede un pahar de apă, îi dădu fratelui său să bea jumătate, iar cu restul îl stropi pe acesta pe faţă şi îi frecă mâinile energic.
– Ce te speriaşi aşa? Eu ţi-am spus, doar, ce cred că este mai bine pentru fii-ta. Dacă vrei să rămână în Breasta, n-ai decât să faci cum vrei.
Acum, Nicolae ştia că aşa este cel mai bine. O să vorbească cu Floarea, îi va spune şi ei. Trebuie să găsească un moment prielnic şi să nu fie copiii prin preajmă. Nu trebuie să afle niciunul.
Momentul nu s-a lăsat aşteptat. Maria, fata lui Costică Badea, vecinul de peste drum, mai mică decât George cu doi ani şi mai mare decât Romelia cu unul, a venit să ceară învoire pentru copii, fiind ziua ei de naştere. Nicolae nu a stat pe gânduri. Dacă altă dată ar fi zăbovit, acum era bucuros că, în acest fel, o să poată discuta în voie cu Floarea.
După plecarea copiilor, a apucat-o pe Floarea de mână şi a tras-o după el în casă…
– Stai, bărbate! Înnebunişi? Ce mi te apucă? Fire-aş să fiu, ai să-mi rupi braţul!
– Taci, Floareo! Trebuie să vorbim! Cât nu-s copiii acasă. Nu avem timp mult. Este important. Ascultă-mă cu atenţie! Aşezând-o pe aceasta pe pat, începu să-i relateze toate gândurile lui. Cum au apărut, cum l-au chinuit, cum i-a spus soru-sii când a fost la ei, discuţia de la Craiova şi în final, hotărârea lui de la şedinţa cu părinţii.
– Ai înnebuniiit, Nicolaeee! se auzi geamătul femeii, care îşi privea bărbatul îngrozită de cele ce-i fusese dat să audă… Te-ai gândit o clipă la fată? Te-ai gândit la ceilalţi? Cum îi vei privi în ochi când le vei spune? Când îi vei despărţi? Dar la mine te-ai gândit? I-am dat viaţă, e sânge din sângele meu, cum să-mi iei lumina ochilor? Nuuu!
Floarea plângea în hohote, prăbuşindu-se lângă pat. Nu-i trecuse niciodată prin minte să-şi piardă vreunul din copii în acest mod. Avusese grijă de toţi, ca de ochii din cap, temându-se de boli, de fel de fel de nenorociri ce i-ar putea răpi pruncii, dar niciodată nu se gândise să-i piardă dându-i de bună voie…, să-i înfieze… fie şi unei rude. Nicolae plângea şi el, rugând-o să se liniştească, să se mai gândească mai târziu cu mintea limpede, că nu trebuie să ia o hotărâre în acest moment.
La Craiova, Lena merge la Autoritatea tutelară pentru a se interesa în legătură cu demersurile ce trebuiesc făcute pentru a declanşa procedura de înfiere. Primeşte informaţii în legătură cu paşii ce trebuie urmaţi, conform Codului Familiei (Legea nr. 3/1953). Nu părea deloc o procedură dificilă. Vorbise şi cu bărbat-su, Vasile, care nu zise nici da, nici nu, pentru că ştia că ar fi un consum inutil de energie. Oricum, părerea lui nu conta. Atunci când Lena lua o hotărâre, nimic nu o întorcea din drum şi vai de cel ce încerca să-i stea în cale, să i se opună. Vasile se gândea doar la biata copilă şi suferea că-i este imposibil a-i schimba destinul…
Va urma!


