Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Olguța Luncașu Trifan: Frânturi de viață – Fragment de roman (3)

Olguța Luncașu Trifan: Frânturi de viață – Fragment de roman (3)

Era 8 iulie a anului 1957, într-o dimineaţa de luni. Cerul părea că vrea să se împotrivească din toate puterile, cu toate energiile, celor ce aveau să se petreacă. Începuse, încă de dimineaţa, o ploaie măruntă, iar tunetele şi fulgerele despicau cerul de la apus la răsărit şi de la miazăzi spre miazănoapte. Nicolae şi Floarea plecaseră cu noaptea-n cap şi cu inima-n pumn, spre oraş. Nana Irina, bătrânica din colţ, venise să rămână cu copiii acasă. Cei doi nu spuseseră nimănui despre ce urmau să facă, nici măcar copiilor. Cu greu, Nicolae, reuşise să o convingă pe Floarea să accepte. Dar, oare acceptase cu adevărat? Oare, Nicolae chiar ştia ce face? Dorea asta cu adevărat sau era doar obsesia de a-i face un viitor fetiţei? Deşi îşi cunoştea sora atât de bine, încă îi mai acorda credit, dându-i propriul copil, lumina ochilor săi?

       Tot drumul, până la Craiova, cei doi nu au schimbat niciun cuvânt, nu s-au privit şi aproape că nu suportau să-şi asculte nici respiraţiile greoaie din cauza efortului depus la mers. Plecaseră pe jos, în jur de ora patru jumătate dimineaţa, pentru a ajunge, la şapte, în Craiova. Povara inimilor le îngreuna mersul, până şi vremea le plângea durerea din suflete. Cu greu, la şapte fără un sfert, au deschis poarta din uluce, ale cărei balamale scoaseră un scârţâit ca un urlet de jale, ce o făcu pe Floarea să izbucnească în plâns. Se aşeză pe prispa casei şi eliberă tumultul ce-i chinuia sufletul, scuturându-şi hainele ude de la ploaie. Nicolae, controlâdu-şi durerea, încerca să o liniştească. Lena şi Vasile le-au ieşit în întâmpinare şi, vizibil îngrijoraţi, fiecare din punctul său de vedere, încercară să calmeze situaţia:

     – Vai, frăţioare, cumnăţică, aţi ajuns? Săracii de voi! Acum s-a găsit să plouă, fire-aş să fiu! Dar staţi liniştiţi, trebuie să fie de bun augur, o fi semn bun, pentru fată! Că doar e norocoasă. Păi, nu? Dar, vai, ce păţişi, cumnăţică? Îţi fu rău? Haidaţi în casă! Să vă uscaţi puţin, pe urmă să mergem, ştiţi, să nu întârziem şi să terminăm treaba pentru care venirăţi… Luat-aţi la voi toate cele de trebuinţă? Ştiţi şi voi, ce vă spusăi…  buletine, certificatul fetei, ale voastre de naştere, de căsătorie, tot.

Nicolae şi Floarea încuviinţară, epuizaţi.

           Ploaia stătuse, însă, Craiova era acoperită, în continuare, de nori ameninţători. În depărtare, cerul era brăzdat de arcuri electrice la diferite intervale de timp, tunetele cutremurând zarea şi liniştea aparentă de pe chipul celor patru oameni ce străbăteau străzile pline de băltoace, rămase în urma ploii, în drum spre Autoritatea tutelară. Nici unul nu spunea nimic. Se auzeau doar paşii ce-i purtau mecanic spre trasarea unui destin.

         – Bună ziua, sunt Lena Petrescu, avem o programare la Biroul pentru Infieri, ştiţi, cu părinţii copilului, pentru ora 08.00. Putem fi primiţi?

         – Voi întreba şi vă anunţ imediat, doamnă.

Floarea, Nicolae şi Vasile nu-şi puteau ascunde nervozitatea şi  emoţiile, plimbându-se pe holul mic în care aşteptau, frământându-şi mâinile şi gândurile. Lena, văzându-le starea şi observând că agentul cu care vorbise întârzie, se repezi nervoasă către cei trei:

          – Ce mama naibii, vă frământaţi ca buruienile-n ciorbă? Ce aveţi? M-aţi ameţit. Staţi locului, că acuşi intrăm! Ce-or zice oamenii ăştia, că v-am adus forţat aici? Eu vreau să vă fac un bine şi voi ce-mi faceţi? Credeţi că n-aveam treabă acasă? Şi tu, Vasile? Tu ce mama dracului mai ai?

          – Puteţi intra ! se auzi vocea agentului, care aşteptase câteva secunde, interzis, în spatele Lenei, pentru a-şi termina aceasta monologul prin care-i punea la punct pe cei trei.

        – Da, mulţumim! Care birou?

         – Biroul cu numărul 3, a doua uşă pe dreapta, lângă legalizări.

         Lena bătu la uşă şi intră urmată de ceilalţi…

        – Bună ziua!

        – Bună ziua!

        – Suntem…

        -Ştiu cine sunteţi, vă rog, nu avem timp de pierdut, daţi-mi vă rog documentele necesare şi vreau să ştiu, sunteţi aici toţi… părinţii naturali şi cei ce vor înfia copilul… da? Aha! Şi… luaţi loc!

       – Da, domnule, răspunse Lena!

       – Cunoaşteţi procedura, aţi fost informaţi?

        – Da…, mi-a fost explicată mie şi eu le-am spus-o şi lor.

         – Sunteţi toţi de acord cu această înfiere? Părinţii fetiţei?

         – Da domnule, răspunse Nicolae, cu glasul sugrumat.

         – Doamna Ionescu?

         – Şi eu, răspunse Floarea ca dintr-o altă lume, palidă şi tremurând din toate încheieturile.

        – Domnul Petrescu?

        – Sunt, domnule, să ne ajute Dumnezeu!

        – Doamna Petrescu?

        – Păi, mai este cazul? Nu eu venii să…

         – Doamna Petrescu, aceasta este procedura, vă rog nu mă mai întrerupeţi!

         – Da, domnule, sigur că vreau!

         – Acestea fiind spuse, condiţiile de încuviinţare de către ambele părţi fiind îndeplinite, după ce vă voi da citire câtorva articole din  Codului Familiei (Legea nr. 3/1953), vom trece la semnarea documentului:

         – “Conform Art. 75, înfierea îşi produce efectele de la data încuviinţării ei. De la acestă dată, înfiatul are faţă de cel care îl înfiază drepturile şi obligaţiile pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi, iar descendenţii înfiatului au faţă de ascendentul acestuia. Înfiatul şi descendenţii săi păstrează toate drepturile şi obligaţiile izvorâte din filiaţie faţă de părinţii fireşti şi rudele acestora.”

              – Art.79… la…

              Floarea auzea ca prin vis vocea puternică a ofiţerului de la Autoritatea tutelară, rostind conţinutul a încă două articole din Codul familiei…”drepturi, obligaţii… cel care înfiază,…” fetiţa ei dragă…, Romelia…, draga mamei… nu…, nu mai am dreptul…, mi-am pierdut acest drept!

 

Capitolul II –

 

Bâiguielile nedesluşite ale femeii, albă ca varul, atrag atenţia ofiţerului care tocmai terminase de citit ultimul articol.

             -Dar…, oameni buni! Ce se întâmplă? Acestei femei îi este rău. Daţi-i un pahar de apă, ceva! De ce nu mi-aţi spus mai repede? Este bolnavă? Ce are? De când se simte rău? Floarea zăcea prăbuşită pe scaun. Doar lacrimile-i alunecau fără oprire pe obraji, ca două izvoare. Incepuse să-şi revină, dar gândurile ce-i reveneau, ocupându-i mintea cu repeziciune, readucând-o la cruda realitate, nu făceau decât să o facă să-şi dorească să fi murit, să nu se fi mai trezit niciodată.

            Lena se înroşise ca un rac, când a văzut starea  cumnatei sale. Se vede treaba că nu-i convenea, se temea, ca nu care cumva aceasta să-i strice treburile, să se răzgândească.

           – S-ar putea, ştiţi, să o scoatem puţin afară, sărăcuţa, îşi va reveni imediat. Emoţiile, oboseala…

           – Bine, bine…facem o pauză. Aveţi grijă de ea! Să fie bine. Luaţi şi nişte apă!

           Nicolae o luă pe Floarea, pe după umeri şi ieşiră pe uşă, ieşi şi Lena cu Vasile. Ajunşi afară, o aşezară pe o bancă în faţa clădirii. Lena îi dădu paharul cu apă şi încercă să-i citească în privire, să vadă, nu cumva i-a încolţit ceva în minte?

            Răcoarea de afară a mai adus puţină culoare în obrajii acesteia, dar privirea-i era goală, inexpresivă, era a unui om care pierduse sensul vieţii, care-şi pierduse respectul de sine, care nu mai avea nimic.
           – Cumnăţică spune-mi, ce este cu tine, te doare ceva, ce ai? Hai revino-ţi, draga mea, ne aşteaptă ofiţerul înăuntru. Trebuie să terminăm treaba pentru care venirăm. O să fie bine. Nu-ţi face griji! Hai, poţi merge? Semnăm şi gata. Este târziu.

             Floarea încuviinţă din cap, intrară în biroul ofiţerului, după câteva chestiuni de rutină, proceduri obligatorii, au trecut la semnarea documentelor.

Le-a fost înmânată Hotărârea Autorităţii tutelare explicându-li-se că trebuie să meargă la Sfatul popular, ca în baza acestei Hotărâri,  să se facă menţiuni în Certificatul de naştere al fetiţei despre înfiere sau să le fie eliberat unul nou.

           – Mulţumim, domnule ! Bună ziua ! Lenei îi venea să-l sărute, de bucurie, pe funcţionarul care rămăsese privind, cu milă, la Floarea, încercând să pătrundă dincolo de gândurile acestei femei, să înţeleagă ce a determinat-o să-şi înăbuşe atâta durere şi să cedeze, dându-şi copilul acestei scorpii. „Dumnezeu să vă ajute! ”, rosti, aşa, mai mult ca pentru el.

          – Da…, voi ce faceţi? Haideţi, nu mergeţi la noi? Trebuie să sarbătorim, zise Lena, insensibilă ca de obicei…

             Ceilalţi trei o priviră cu dezgust şi uimire, Floarea izbucni în plâns iar lui Nicolae şi lui Vasile nu le venea a crede, cum poate o femeie să fie atât de inconştientă şi să nu realizeze că acesta nu era un prilej de sărbătoare.

          – Nu…nu mai mergem, vom pleca acasă, ne aşteaptă copiii.

          – Nicolae să-mi aduci fata acasă! Când mi-o aduci pe Romelia?

               Floarea plângea în hohote  iar Nicolae nu ştia cum să o liniştească…

           – O voi aduce, o voi aduce, repetă, Nicolae, cu glas stins…Cu bine!

            Drumul spre casă se dovedi mai lung şi mai apăsător. Cei doi nu au scos niciun cuvânt. Doar suspinele Floarei şi oftaturile prelungi, la anumite intervale de timp, ale lui Nicolae erau dovada că pe acel drum de ţară, circula cineva.          

 

            În familia Ionescu prăpastia se adâncea cu fiecare zi care trecea. Ziua făceau eforturi să se comporte cât de cât normal, pentru a masca în faţa copiilor îngrijorarea şi amărăciunea ce le rodeau sufletele. Noaptea  se gândeau şi căutau soluţii pentru a face despărţirea de Romelia suportabilă, înţeleasă de către Romelia şi ceilalţi copii dar nu şi pentru ei ca părinţi. În cele din urmă s-au gândit că cea mai bună soluţie ar fi să nu le spună încă nimic despre adopţie ci doar că vor merge să-i cumpere un cadou Romeliei, pentru rezultatele bune la învăţătură şi ca din întâmplare, la invitaţia mătuşii de la Craiova, să mai rămână la oraş. Stând acolo s-ar putea să înceapă să-i placă, să se obişnuiască cu cei doi, şi cea mică şi George fără ea, iar despărţirea să fie mult mai uşoară.

            A doua zi Floarea a făcut pâine la ţest, plăcinte cu brânză şi cu nucă, a tăiat o pasăre şi a făcut ciorbă şi friptură. S-au adunat toţi în jurul mesei, au mâncat, cei mici s-au tachinat, au râs, a fost voie bună cum nu mai fusese de multă vreme.

          – Romelia, draga mamei, pregăteşte-ţi rochiţa cea roşie şi săndăluţele albe, bune, mâine mergem la Craiova. Trebuie să-ţi cumpărăm un cadou, ceva, că doar ai primit Premiul întâi, nu ?

          – Da, dar luăm şi la ceilalţi câte ceva, nu?

          – Vom vedea, vom vedea! Hai gata, la spălat şi la culcare, toată lumea!

 Se treziră devreme în dimineaţa ce a urmat şi plecară pe drumul care, pentru Romelia, avea să fie un drum fără întoarcere, un drum ce avea să fie începutul în fresca unei vieţi, un drum care arăta sensul unui destin scris deja, undeva, în cartea acelei vieţi…

Va urma!

 

            

Facebooktwitterby feather