După miezul nopţii, trei căpiţe de fân din curtea lui Gheorghe Enea ardeau cu vâlvătaie mare, departe de vreo sursă de foc care ar fi putut provoca incendiul. Urletele de groază ale cizmarului, Vasile Papuc (după cum era poreclit de săteni), numai în nădragi, cum ieşise pentru nevoi şi care venea în goană de la căsuţa sa din Dealul Şcheii, dădură alarma printre săteni, aceştia ieşeau de prin case, care, cum erau îmbrăcaţi alergând în direcţia focului.

Vasile Papuc, ajuns lângă ferestrele casei lui Gheorghe Enea, striga, cu disperare, bătând în geamuri:

– Scoală! Scoală omule! Arde fânul! Ţi-au pus foc!

Fără a se mai îmbrăca, Gheorghe ieşi buimac din casă, înjurând de mama focului printre dinţii încleştaţi.

– Nu se lasă nenorociţii dracului, tu-le-n tămădăul mamii lor!

Înşfăcă două găleţi cu apă de pe ceardac şi alergară împreună spre căpiţele de fân, unde sătenii deja stingeau focul, cărând apă din râul Desnăţel, de prin fântânile din apropiere iar alţii cu furcile îndepărtau din fânul neatins de foc. Ceilalţi aruncau cu pământ peste jăratec pentru a-l stinge.

Grajdul din apropiere nu fusese atins de limbile focului, dar sătenii înnodaseră cozile cailor, eliberându-i pentru a nu fi în pericol.

– Uite ce face răutatea omenească! se pronunţă Costică a lui Ungurelu, un tânăr de vreo douăzeci de ani, care participase şi el la stingerea incendiului…

– Dragul taichii, măcar de ar fi numa răutate omenească, da aici este mult mai mult, Dumnezeu să ne ferească! Ia sama Gheorghe! Acu-ţi dădură foc la fân, cine-o putea şti, data viitoare ce ţi-or mai face? Fii cu băgare de samă, băiete! continuă moş Ion Scurtu, scărpinându-se în creştet, gânditor, cu umerii aplecaţi spre în faţă, de bătrâneţe şi îngrijorare, privind undeva în gol. Apoi, continuă ca pentru el, cu glasul scăzut…, nu se vor lăsa, nu se vor lăsa până nu ne-or înrobi cu totul, ne vor face slugile lor, sărăcindu-ne şi umilindu-ne.

Ţăranii, plecând fiecare pe la casele lor, îşi dădeau fiecare cu părerea, îngrijoraţi, în legătură cu cele întâmplate, întrebându-se suspicioşi care din ei va urma şi la ce represiuni vor mai fi supuşi pentru a fi determinaţi să cedeze .

Gheorghe Enea, născut în comuna Goiceni, deţinătorul a cincisprezece hectare de teren, etichetat chiabur, supus permanent hărţuielilor din partea organelor locale, se săturase de birurile umilitoare, se săturase să fugă permanent din calea perceptorului şi a colectorului de produse care îi băteau mereu în poartă, ameninţându-l, încercând să îl sperie în fel şi chip. Bietul om ajunsese să cumpere de la alţi localnici, de prin alte localităţi chiar, brânză, ouă, lapte, carne , lână şi altele pentru a-şi acoperi cotele uriaşe ce-i erau solicitate de către Sfatul Popular. Celebrul Carnet de cote, devenise coşmarul său. Nu-şi mai afla liniştea niciodată. De multe ori, când intra pe înserate în sat, venind de la muncile câmpului, era nevoit să facă cale întoarsă şi să înopteze în pădurea de la marginea satului, întrucât afla de la săteni că este aşteptat de colector şi perceptor acasă.

Într-o seară, au venit după ce ajunsese Gheorghe cu ai lui acasă. Atunci nu a mai avut încotro. Le-au confiscat maşina de cusut, plapume şi alte lucruri, lăsându-le casa aproape goală, urmând să le ducă în curtea primăriei. Nu au ţinut cont de jelaniile Mariei, soţia lui Gheorghe, nici de ţipetele pruncilor, cei trei copii, o fată de zece ani, un băiat de nouă şi mezinul de doar cinci ani, nici măcar de plânsul şi blestemele bătrânului de şaptezeci de ani, Vasile, care-şi ţinea nepotul de cinci ani în braţe. Gheorghe, care a încercat să se opună, a fost lovit, înjurat şi ameninţat cu închisoarea, fiind aruncat cât colo de pe ceardacul casei.

Sistemul colectărilor fusese dublat de către o legislaţie represivă prin care regimul comunist urmărea două obiective: mai întâi să codifice cu precizie natura produselor colectate şi obligaţiile producătorilor, de aici reuşind să formeze un îndreptar pe baza căruia să organizeze marile colectări şi în al doilea rând să formuleze o legislaţie strictă a pedepselor împotriva ţăranilor care încercau să se opună a preda produsele în condiţiile şi cantităţile specificate de lege.

La plenara din 3-5 Martie 1949, Gheorghe Gheorghiu Dej prezenta o schiţă de proiect în discursul său, prin care urma să modifice complet structura proprietăţii agricole din România, o reformă de sorginte sovietică, bazată pe raţionamente ideologice şi argumente economice. Cu toate acestea, evoluţia evenimentelor ulterioare au fost menite a-i contrazice optimismul. Sistemul cotelor era, încă, principala pârghie sustenabilă a aprovizionării oraşelor.

La povara cotelor, din Iulie 1949, s-a adăugat şi impozitul agricol care era văzut de către Partidul Comunist ca un instrument de presiune asupra gospodăriilor agricole particulare. Este încurajat denunţul, fiind făcute promisiuni de acordare a unor facilităţi persoanelor care vor denunţa chiaburii ce tăinuiesc sau distrug produse supuse colectării.

Astfel, prin Decretul 183 / 1949 privind sancţionarea infracţiunilor economice, cu o arie largă de aplicabilitate, făcea practic imposibilă orice abatere, evaziune de la normele impuse prin planul de colectare.

Neachitarea obligaţiilor către stat şi nepredarea în timpul stabilit, prin acest plan de colectare, a cotelor, de către producătorii particulari, fiind pedepsită cu închisoare corecţională de la 1 la12 ani şi amendă de la 10000 la 100000 lei. Dacă erau prinşi sau pârâţi că încercau să ascundă produsele agricole puteau primi muncă silnică de la 5 la 15 ani şi amendă de la 50000 la 200000 lei. Deşi decretul 183 / 1949 limita măsura confiscării la „bunurile ce au folosit sau au fost destinate să folosească la săvârşirea infracţiunii prevăzute de…” în multe procese s-a extins la confiscarea averii, făcându-se trimitere la decretul 312 / 1949. „În acest sens se va adopta şi decretul nr. 131/1952 privitor la răspunderea pentru nepredarea în termen de către gospodăriile agricole individuale şi cetăţeni a produselor agricole supuse colectării, precum şi la procedura de urmărire silită a executării acestor obligaţiuni (BO nr. 30 din 18 iunie 1952).  Decretul 131/1952 simplifică procedura de confiscare în cazul refuzului de a preda cotele la stat.”

Venise toamna anului 1950 bălăcindu-se în ploi şi într-o înnecată posomorâre. Ceaţa lunecoasă şi nesuferită acoperea în fiecare dimineaţă ariile ruginii şi clăile de grâu netreierat, de după gardurile de nuiele ce împrejmuiau curtea unde era hambarul şi nutreţul.   

Pământul nedesţelenit mustea de apă iar în luncă, amăgitoare culori vii, ca dintr-un obraz ros de boală, mijeau în ceea ce părea a fi înverzirea ierbii noi.

De trei ani, de când îi luaseră lucrurile din casă şi îl aruncaseră din ceardac, sub ochii copiilor, Gheorghe Enea era un alt om. Zăcuse vreo două luni la pat după acea căzătură, pesemne zdruncinătura îi afectase rău organele ori, poate supărarea îl doborâse pentru că nu vorbea cu nimeni, nu spunea ce-l doare, doar că nu voia să meargă nicăieri, nu voia să-l vadă nimeni. Cine ştie ce se petrecea cu bietul om şi cine ştie ce era în sufletul său.

Maria era singura care avea acces în încăperea unde stătea, ducându-i câte ceva de-ale gurii, atunci când, după rugăminţi îndelungate, accepta să mănânce ceva ori când îl spăla şi schimba. Pentru copii şi tatăl său, accesul în camera lui era strict interzis. Încă de la început, Gheorghe a cerut cu fermitate acest lucru, motivând că nu are demnitatea necesară de a-i putea privi în ochi.

Pofta de viaţă îi pierise. Devenise ursuz, se simţea umilit. Doar când se gândea la noaptea incendiului, la clipele în care făcea cale-ntoarsă din marginea satului stând fugar prin pădure ori la momentul în care i-au luat bunurile, golindu-i casa, Gheorghe se făcea stacojiu la faţă şi cu greu îşi stăpânea mânia, apoi ceda cuprins de durerea neputinţei în faţa unui sistem opresiv, iar lacrimile-i împăienjeneau ochii. Deschidea ochii mari şi, cu încăpăţânare, îi aţintea în tavan, forţându-se să-şi reţină lacrimile, să nu le lase să curgă. Cu fiecare zi care trecea, aceştia se transformau în două globuri de gheaţă care pe Maria o înspăimântau. Gheorghe nu mai avea nimic din omul blând, cald, pe care îl cunoscuse şi iubise atât de mult. Până şi gura frumos conturată, cu buze pline, frumos arcuite, acum devenise aspră, colţuroasă, ca de fiară, încremenită parcă într-un scrâşnet permanent.

Când, în cele din urmă, se hotărâse să iasă din casă, răceala lui Gheorghe se întinse ca o molimă asupra întregii familii şi, cu atât mai mult, asupra sătenilor, devenind suspicios, nu vorbea cu nimeni, doar răspundea mormăit la o „ Zi bună, Gheorghe!”, urare adresată de câte un vecin, grăbindu-se să-şi caute de treburi. Cei ai casei se obişnuiseră şi deşi îi apăsa această însingurare a lui, încercau să-l înţeleagă. Lucra la câmp, de dimineaţa până noaptea târziu, dar fără nicio bucurie ştiut fiind faptul că nu se putea bucura de rodul muncii sale.

În una din zile, bătrânul său tată, în timp ce stăteau toţi trei la masă, după ce copiii plecaseră în camera lor, şi-a luat inima-n dinţi şi pe un ton liniştit i s-a adresat cu blândeţe lui Gheorghe:

– Mă băiete, fiule, nu este bine ce faci! Schimbă-ţi purtarea! Treabă-i asta? Ascultă la mine, taică! Nu-i de bine…, cine ştie ce ne-or mai face ăştia? Cine ştie ce vremuri ne-or mai aştepta? Tu trebuie să te pui pe picioare, eu nu mai pot. Timpurile se schimbă. Acum, tu eşti stâlpul familiei. Toată baza este la tine. Taica, ţină-l Dumnezeu în grija lui, avea o vorbă: când începe a putrezi copacul, apoi să ştii că putregaiul se întinde, dacă nu-l lecuieşti la vreme. Iar lecuirea trebuie să fie straşnică. Lecuieşte-te băiete! Prea ai lăsat putregaiul să-ţi cuprindă sufletul şi ne cam cuprinde pe toţi. Cuprinde tot copacul şi uiţi de cele ramuri tinere…, la ele te gândeşti?

Contrar aşteptărilor Mariei, dar şi ale tatălui său, amândoi aşteptându-se la o reacţie violentă sau cel puţin la o ieşire din casă cu uşi trântite în urma lui, Gheorghe rămase la masă tăcut, dus pe gânduri, învârtind, absent, lingura în strachina goală din faţa lui. După câteva secunde bune, care păreau o eternitate pentru cei doi pentru că nu ştiau la ce să se aştepte, Gheorghe se adresă tatălui, fără a ridica privirea:

– Ai dreptate, taică! M-a cuprins şi m-a cuprins rău de tot! Nu sunt bun de nimic. Mi-ai dat totul pe mână şi eu ce am făcut? M-or blestema cei duşi, m-o blestema pământul străbunilor că n-am ştiut să-l apăr, dar o voi face! Fie şi de-o fi să-l spăl cu sângele meu!

– Dragul tatii, timpurile s-au schimbat, trebuie să ne adaptăm, să mergem în rând cu lumea! Orânduirea vrea altceva, nu putem să ne punem contra ei, să ne mulţumim cu puţin! Vezi tu câte se-ntâmplă! Se fac arestări, oamenii sunt schingiuiţi, toţi vorbesc de câte cele…, se tem, tu nu ştii, nu vorbeşti cu nimeni! Am auzit că la Cârnăuani l-a arestat pe unul şi l-au condamnat la o lună de închisoare, doar pentru că a întârziat o zi terminarea recoltării grâului. Nu-i de joacă băiete! Asta ne mai trebuieşte!

Nimeni nu avea să ştie ce va urma în urma acestei discuţii. Faptul că, temerile bătrânului Vasile Ene aveau să fie providenţiale.

În vara următoare, în luna August a anului 1951, Gheorghe Ene acuzat de nepredarea cotelor, a fost arestat şi condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare corecţională, 50000 lei amendă şi s-a dispus confiscarea averii. Imobilele ce-i aparţineau au fost date în folosinţa Postului de Miliţie. Bătrânul, Vasile Ene, nu a rezistat durerii de a-şi vedea fiul arestat, ruşinii de a rămâne pe drumuri, fiind evacuaţi din comună şi, la două zile după pronunţarea sentinţei îşi dădu duhul, părăsind, cu sufletul amar, cele lumeşti. A fost îngropat prin mila oamenilor din sat, simplu, oamenii temându-se ca gestul lor să nu fie suspicionat din partea autorităţilor vremii, ca unul ofensator. Tuturor le era frică…

by

Referinţă Bibliografică

Olguța-Luncașu-Trifan-Frânturi de viață -fragment de roman (5)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 octombrie 2018