Existã printre poveṣtile kabilor din Nordul Africii, una ce poartã titlul “Amerdil n taghat / Împrumutul caprei” în care o femeie bãtrânã scuipa luna ianuarie pentru a scãpa de frigul ṣi neplãcerile ei. Cum ṣi la români existã acest obicei al scuipãrii magice m-am gândit încã o datã la o continuitate geticã în spaţiul african prin migrarea ṣi stabilirea geţilor dincolo de Mediterana (getulii find strãmoṣi ai kabililor de astãzi!), teorie pe care o studiez ṣi pe care o dezvolt în ultimul timp în lucrãrile mele… La români, obiceiul scuipatului este foarte vechi pierzându-se în negura timpului ṣi nefiind nicidecum suficient studiat. De aceea am fost uimitã sã remarc ṣi în tradiţia kabilã existenţa acestui lucru. Acum îmi este clar cã a scuipa undeva, pe cineva sau pe ceva înseamnã a “spurca”, a dezaproba sau a dezonora, a te separa ṣi / sau a te îndepãrta de un rãu care te afecteazã. La români existã:  tradiţia scuipatului în sân care te fereṣte de duhurile rele, scuipatul de deochi (care te fereṣte de reaua uitãturã) , scuipatul unui obiect sau aliment care devine astfel impropriu utilizãrii deci, eliminat din grup, “dat deoparte”,  ṣi  scuipatul “între ochi” (adicã acolo unde se gãseṣte cel de-al treilea ochi aflat în legãturã cu divinul!), ori scuipatul pe obraz,  ca o supremã dezaprobare (a se vedea “nu îţi este ruṣine obrazului?”) a celui care prin actele sale negative este identificat probabil mental cu însuṣi “ducã-se pe pustii”,  adicã necuratul ! Existã ṣi un, l-aṣ numi eu, scuipat pozitiv, prin care românii se întãreau în vederea începerii unei acţiuni (spre exemplu scuipatul în palme înainte de a pune mâna pe o unealtã de lucru ori scuipatul încheieturilor mâinii ori a degetelor înaintea începerii unei lupte, etc.)Prin urmare, încã din vechime, popoarele ar fi considerat scuipatul drept … un antidot valoros contra tuturor relelor, un mod de a consfinţi ori de a unge. Se stie cã geţii , strãmoṣi deopotrivã ai românilor cât ṣi ai kabililor / kabirilor? din nordul Africii, posedau cunoṣtinţe avansate ṣi de magie dar ṣi de medicinã generalã astfel încât nu este exclus ca obiceiul scuipatului sã dateze dintr-o astfel de perioadã istoricã. Mã gândesc ṣi la o pildã biblicã în care Iisus Hristos ar fi scuipat amestecând ţãrânã pentru a vindeca ochii orbului din naṣtere.  În acest caz, menţionat în Evanghelii, Domnul ar fi scos pe orb afară din sat pentru a-l vindeca (oare de ce?). S-au gãsit două explicaţii valabile creştineṣte: (a) Folosirea scuipatului ori a salivei în sine alături de cel ce-l foloseşte cu scop benefic, conferã o putere spirituală deosebită. (b) Sunt cazuri suficiente relatate în Sfintele Scripturi prin care se poate observa că Dumnezeu S-a folosit de credinţa omului şi a lucrat conform ei. Ori la vremea aceea magia era “la putere” ṣi oamenii credeau din plin în diversele practici de vindecare miraculoase… Aṣa cã Domnul „i-a pus scuipat pe ochi”, apoi şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?” (deci o condiţie esenţialã este legatã ṣi de credinţa celui vindecat!). Un alt caz asemănător este relatat tot în Biblie ṣi tot în Evanghelia lui Marcu: un surd care vorbea anevoios. Iisus i-ar fi atins urechile şi apoi i-a atins limba cu scuipatul Lui, etc. Poate, legat tot de acest subiect ṣi de creṣinism, este normal sã reamintim ṣi relatãrile despre momentul Rastignirii în care se precizeazã cã Iisus a fost “scuipat” de cei prezenţi, nu doar huiduit ṣi bãtut, scuipatul având aici sensul negativ, de dezaprobare, de anatemizare a Fiului Omului vinovat cã “s-a fãcut pe sine însuṣi Dumnezeu”…Marcellus Empiricus, cunoscut ṣi cu numele de Marcellus Burdigalensis (adica Marcel din Bordeaux care a trãit pe la mijlocul secolului 4 ) , un medic gal a scris în limba latinã  lucrarea “De medicamentis”, un tratat de medicinã ṣi farmacie care cuprinde ṣi tratamente naturiste precum ṣi diverse practici ritualice populare pe care le-a cules din cãrţile citite ori din cãlãtoriile efectuate de el însuṣi ( de ce nu ṣi în teritoriile fostei Geţia?…). Iatã ce spunea despre el ṣi despre cartea sa (traducerea îmi aparţine): “Mi-am facut o datorie de onoare cãci cunosc nevoile infirmitãţii umane, mult iubiţii mei fii, punând aici munca mea ṣi nopţile mele de veghe ca sã vã transmit aceste sfaturi; ṣi rog mai înainte de toate mila divinã ca sã nu aveţi vreodatã nevoie sã apelaţi la aceastã carte; dar dacã totuṣi, veţi fi forţaţi sã vã pãstraţi ṣi sã vã întãriţi sãnãtatea, sã o faceţi mulţumitã muncii mele, zelului meu, care vã vor procura, fãrã intervenţia vreunui doctor,  ajutoarele necesare însãnãtoṣirii.”  În aceastã carte a sa, Marcellus Empiricus face referiri ṣi la vindecarea prin scuipat el recomandând, spre exemplu, să se scuipe în gura unei broaște, pentru a scăpa de durerea de măsele… Conform credinţei românilor, bolile pot avea cauze naturale, dar şi supranaturale (fiind provocate de diavoli sau alte spirite malefice , ca Iele, vrăjitori şi fermecãtoare), de aceea omul trebuie să ducă o viaţă curată, în acord cu preceptele religioase, şi să se elibereze de orice sentimente negative. Printre cele mai renumite metode străvechi de vindecare se numără tera-pia cu ajutorul fluidelor în cadrul cãreia se disting ṣi cele realizate prin scuipat. Obiceiul scuipatului asupra celui descântat este consemnat şi la români, plecând de la credinţa că puterea vitală a unei persoane, energia sa, poate fi transferată celui bolnav, pentru însănătoşira acestuia. Poate fi vorba aici despre o credinţã ṣi o magie în care influenţa se transmitea de la o persoană la alta sau de la un obiect la o persoană, bazată pe doua principii: 1) lucruri similare sau un efect ce se aseamănă cu problema lui, 2) lucruri care au fost odată în contact, continuă să se influenţeze reciproc şi după ce contactul nu mai există. Această magie simpatică este deci o magie de contact şi contagiune întemeiată pe legea simpatiei, a similarităţii şi a contactului. Salutul era ṣi mai este încã în unele comunitãţi calea prin care spiritele se unesc, de aici ṣi obiceiul scuipatului. La unele triburi africane (spre exemplu în Kenya) , salutul se exprimă prin scuiparea persoanei salutate ori respectate. Acest obicei este de fapt o formă a aṣanumitei magii simpatice, care presupune transferarea şi absorbirea personalităţii aceluia care se dăruieşte în semn de prietenie.  Astfel avea loc transferul spiritului ṣi întâlnirea astralã a celor doi interlocutori lucru valabil probabil ṣi pentru strãmoṣii kabili ori români. Iatã câteva dintre practicile vindecãtoare strãvechi, legate de scuipat, ale românilor:                            La diverse boli, simplul act al scuipării sau însuși scuipatul era considerat ca un leac foarte eficace. De regulă, se scuipa de trei ori, magicul număr trei simbolizând Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Babele aveau obiceiul să scuipe de trei ori după fiecare descântec, mai ales de deochi, ca să se depărteze tot răul de la bolnav. Un obicei asemănător se mai practica încă în România pe la sfârșitul secolului al XIX-lea; pentru a nu fi deochiat un copil se spunea că e bine să-l lingi cu limba între ochi, să scuipi de trei ori în trei părți  și să zici:

“Linge oaia mielișorul,

Ling și eu pe… (numele);

Între gene

Între sprâncene,

De deochi,

Între ochi.”

Pentru a proteja copiii împotriva deochiului[1], femeile românce din Moldova și din Muntenia fãceau pe fruntea copiilor frumoși, între ochi, un semn, un simplu punct sau o cruce, cu un tăciune, cu tină, cu cenușă sau chiar cu cerneală numit benghi sau zbenghi. Benghiul se fãcea astfel: se ridica piciorul drept cu călcâiul întors îndărăt în sus iar cu degetele se lua puțină tină[2] de pe călcâi, o frământai cu scuipat și cu frământătura aceasta îi fãceai copilului în frunte un punct rotund cât ține buricul degetului arătător”. Acest ritual putea fi însoțit de cuvinte precum:

“Fugi deochi

Dintre ochi,

Că vine Mama, suflet îndărăt,

Și cum vine te-nghite

Și te prăpădește.

Ce te-a făcut,

Ca Dumnezeu

Ce te-a lăsat,

Și tu (numele) să rămâi

Luminat

Și curat

Ca argintul strecurat;

Ca maică-ta,

Ca steaua în cer,

Amin !”

ori

“- Fugi deochi dintre ochi

Cum fuge iepurele de ogar,

Că te-ajunge duh de om botezat,

Şi pe loc ai crăpat!

Să pieri, să răspieri

Ca spuma de mare

Ca roua de soare

Şi (numele ) să rămâie curat(ă), luminat(ă),

Ca de Dumnezeu lăsat(ă).

Leac… şi babei un colac!”, etc.

Şi în zona de est a Ardealului la fel ca şi în Moldova exista credinţa că un copil nou-născut poate fi ferit de deochi dacă se fãcea pe fruntea copilului un semn cu cenusa din vatră, cu praful de pe talpă amestecat cu puţin scuipat, ori cu funinginea de la horn. Dar acest semn, făcut în mijlocul frunţii, sau la încheietura sprâncenelor, îl poate face doar mama copilului. Se pare că gestul este o moştenire evreiască, deşi este pomenit şi la vechii greci precum şi la arabii din Asia Mică. Bunicile românce, atunci când îşi scoteau copilul din casă, îşi atingeau călcâiul, apoi fruntea copilului şi spuneau: „Când s-a deochea călcâiul, atunci să se deoache şi copilul”. Sau îşi scuipau în sân, rostind cuvintele: „Ptiu, ptiu, să nu fie de deochi”.
Toţi cei care nu reușeau să se protejeze de “privirile cele rele” și erau consideraţi a fi deocheați trebuiau să recurgă la aceste ritualuri magice destinate să vindece răul[3]. Pentru albeață se recomanda următorul leac: se punea un mezin (cel din urmă dintre copiii cuiva) să-i scuipe bolnavului în ochi câteva zile de sec, pe nemâncate, înainte de a răsări soarele, pentru a-l vindeca destul de curând. În Bucovina se credea că numai scuipatul de la o femeie curată (care nu e la perioadã) putea să ajute. Scuipatul se recomanda pentru ulciorul de la ochi: să-l scuipe pe bolnav un mezin și scãpa astfel de el . De asemenea, dacă-ți intra ceva în ochi, scuipai de trei ori peste brațul drept și-ți ieṣea din ochi acel lucru (Moldova). Ciudat este cã se proceda la fel, în mod tradiţional și în diverse regiuni din Germania și în Italia.Se credea ṣi cã pușchelele, adică bubițele dureroase ce se fac pe limbă, și aftele dispar dacă se scuipă aiurea de trei ori zicând: „Ptiu, acum să pieie!”. Tot astfel procedau și romanii, după cum ne asigură Marcellus Empiricus: „Pușchelele care se fac pe limbă, să le atingi cu poalele tunicii pe care o porți zicând de trei ori: atât să se aleagă de acela ce mă vorbește de rău și să scuipi de trei ori jos. Tot prin scuipare se tratau pușchelele în Germania și în Norvegia. Bășicuțele roșii, dureroase, numite „focul viu”, ce apar uneori pe corp, mai ales la copii, se scuipau, după ce s-a lins ceaunul de mămăligă înfierbântat (judeţul Dolj, Lăpușa). Buboaiele se tratau uneori scuipându-le sau ungându-le cu scuipat, pe nemâncate, de trei ori, îndată ce se iveau. Și ungurii obișnuiau să scuipe bubele înainte de a apune soarele pentru a le face să dispară. Mușcătura de viespe se vindeca scuipându-se în palmă și frecând cu acel scuipat locul mușcat (Bucovina). Și peste mușcătura de țânțar se scuipa rostindu-se: „Ptiu, cal blestemat!” De boala cea rea (epilepsia), se recomanda bolnavului să tot scuipe, de câte ori trece peste ape, și se va duce răul cu apa[4]. De „aplecare” (indigestie), se trãgea bolnavul pe la încheieturile mâinilor, pe la tâmple și pe vinele gâtului, cu scuipat (în toată țara). Un leac a cărui origine trebuie căutată în cele mai vechi timpuri: „Primăva-ra, cine vedea un brotăcel prin iarbă, trebuia să-l prindă și să-i scuipe de trei ori în gură, apoi să-i dea drumul, fiind foarte util contra frigurilor. Megleno-românii scuipau în gura insectei numită „hiavră” (cap de mort), ca să scape de friguri. Marcellus Empiricus recomanda ṣi el, precum am aratat mai sus, ca să se scuipe în gura unei broaște, pentru a scăpa de durerea de măsele. Dar scuipatul la romani era ṣi este un gest cu multiple întrebuinţări, sensuri, semnificații ori încărcături emoționale având scopuri insuficient studiate ṣi eluciadate care îmbracã astãzi printre cele mai diverse forme, unele dintre ele ţinând de nerespectarea bunelor maniere. Scuipatul este prezent în mod surprinzator ṣi în practica religioasã creṣtinã, spre exemplu cea a botezului, în care naṣii sunt invitaţi de trei ori sã se “lepede cel rãu” ṣi tot de trei ori sã scuipe. Iar expresia “scuipã-l sã nu-l deochi” , atunci când vine vorba despre un copil, ne este deja cunoscutã ṣi nouã, românilor dar ṣi altor popoare.

©Mariana Bendou

Sitografie:

http://www.lovendal.ro/wp52/scuipatul-o-masura-eficace-impotriva-energiilor-malefice/

https://en.wikipedia.org/wiki/Marcellus_Empiricus

http://www.miscareaderezistenta.ro/obiceiuri-si-traditii/27041-tradi%C8%9Bii-%C8%99i-supersti%C8%9Bii-cum-scapi-de-durerea-de-m%C4%83sele,-bube-%C8%99i-afte

http://remacle.org/bloodwolf/erudits/marcellus/medecine.htm

ttp://plantemedicinale-terapii-tratamentenaturiste.ro/terapii-romanesti-traditionale/

http://forum.softpedia.com/topic/515006-magia-simpatica/

http://archive.romaniantimes.com/resources/189.+Meditatii+crestine$2C+Curiozitati+scripturale$2C+Nelu+Terpea.pdf

https://deieri-deazi.blogspot.ro/2015/09/fugi-deochi-dintre-ochi.html

http://odorica.blogspot.ro/2015_03_15_archive.html

http://adevarul.ro/locale/galati/de-cred-romanii-mai-deochi-decat-fantome-sfarsitul-lumii-explicatiile-unui-paradox-actual-1_5af04c07df52022f75af5fc4/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-deochiul

 

NOTE:

–––

[1] Cu toate că există impresia că deochiul şi descântecul sunt o „moştenire culturală” recentă (mulţi asimilează cele două noţiuni cu romii migratori), de fapt credinţa este foarte veche, exis-tând dovezi vechi de peste trei milenii ale exeistenţei lui ca sistem mistic distinct. Deochiul sau „ochiul rău” (ayin ha’ra) este menţionat în mai multe locuri atât în Vechiul, cât şi în Noul Testa-ment. „Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui”, spune înţeleptul rege Solomon (Pildele lui Solomon, 23:6). Evanghelistul Marcu detaliază conceptul:  „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicle-niile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea – toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). „Deochiul este o acţiune a diavolului săvârşită de oamenii pizmaşi”, spune Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai ortodoxiei.

[2] praf de pe jos, lut, ţãrânã

[3] Astfel, în Vâlcea exista obiceiul ca nou-născuţilor să li se pună scuipat pe buric. Personal cred ca este explicabil acest lucru prin « buricul Pãmântului » şi « Axis Mundi », respectiv prin legatura ombilicalã a copilului cu mama şi implicit cu Gaia, mama primordialã, cu Terra

[4] De amintit aici ṣi practica vindecãrii prin formula “Sã se ducã pe apa Sâmbetei” ! Dar despre Apa Sâmbetei voi discuta într-o altã lucrare.

by
Etichete: Mariana Bendou originea practica români scuiparii traditia